Teiul poetului Mihai Eminescu din Parcul Copou din Iași – un copac a cărui poveste de viață este mistificată și construită sub umbrela ideologică a unui fenomen biologic (și cultural) rar: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă”. Arborele se transformă într-un brand turistic care atrage anual mii de vizitatori și devine, în ultimă instanță, un dublu index – atât al puterii instituțional-culturale a statului, cât și al separării culturale a omului de natură. Pentru a-mi argumenta supozițiile, mă voi folosi de propriile observații făcute în Parcul Copou asupra Teiului lui Eminescu și muzeului aferent. Pentru a arăta cum se construiește cultural potențialul turistic al unui fenomen perceput a fi natural (Teiul lui Eminescu), voi apela la conceptul de privire turistică, așa cum a fost teoretizat de către cercetătorii John Urry și Jonas Larsen. 

Privirea nu se referă strict la simțul vizual sau la ceea ce poate o persoană să cuprindă cu ochii, ci implică și un anumit tip de antrenament cultural pe care privitorul sau privitoarea îl exersează în mod constant, conștient sau nu. Atunci când privim un obiect, un loc, o situație, o persoană sau, în cazul de față, un copac, percepția noastră asupra a ceea ce privim e mereu influențată și transformată de o miriadă de factori externi, atât culturali și sociali, cât și biologici. Conform scriitorului și criticului de artă John Berger, care conceptualizează privirea în cartea Ways of Seeing, atunci când privim ceva, nu vedem doar acel lucru sau un obiect concret, ci și relația pe care o avem (sau o dezvoltăm) cu ceea ce privim.

Privirea este mereu construită cultural și variază în funcție de bagajul existent și statutul persoanei care privește. John Urry spune că „viziunea este o competență culturală calificată”, așa că percepția asupra a ceea ce e privit diferă întotdeauna de la un privitor la altul, chiar dacă între aceștia pot exista varii similitudini culturale. Conceptul de privire e inspirat din privirea medicală a lui Michel Foucault, care elaborează în cartea The Birth of the Clinic noțiunea de privire văzută ca un act de selecție a ceea ce considerăm a fi elementele relevante ale fluxului total de date disponibile simțurilor noastre. 

Am văzut pentru prima oară Teiul lui Eminescu demult, dar aflasem de existența lui de la școală, cu ceva timp înainte să-l văd pe viu. Deși nu aveam mai mult de 13 ani, în mintea mea de pre-adolescent încolțise deja imaginea unui arbore special, diferit de ceilalți arbori din parc nu doar prin fenomenele biologice prin care a trecut, ci și prin legătura simbolică pe care a creat-o cu oamenii. Firește că dacă nu aș fi știut nimic despre acest tei și despre narațiunea construită în jurul relației sale cu poetul Mihai Eminescu, l-aș fi privit de la bun început ca pe un simplu copac, ascuns printre alți copaci din parc. 

Mulți ani mai târziu, am revenit incidental în timpul verii în parcul Copou și am revăzut teiul. De data aceasta, privirea mi-a fost furată de cu totul alte detalii: în locul unui arbore ce reprezintă un simbol al identității culturale și naționale românești, am descoperit un copac muribund, menținut în viață prin diferite intervenții realizate pe durata mai multor perioade de timp de către municipalitatea orașului Iași. Abia la cea de-a treia revenire la teiul lui Eminescu, în ianuarie 2023 (de data asta în scop de cercetare), am avut ocazia să-l privesc ceva mai minuțios acest arbore. 

Teiul lui Eminescu este un tei argintiu (specia Tilia tomentosa Moench) cu o vârstă de aproximativ 540 de ani. Asociat istoric cu poetul Mihai Eminescu, e văzut ca unul din cei mai importanți arbori-monument din România și constituie totodată un simbol și un brand turistic pentru Iași. De-a lungul ultimei jumătăți de secol, teiul secular a suferit o serie de tratamente majore, fără de care probabil că nu ar fi supraviețuit. Din nevoia conservării unui simbol de identitate națională și de exercitare a puterii și controlului statului asupra mediului natural, autoritățile locale s-au încăpățânat să-l țină în viață – în ciuda obstacolelor naturale.

Primul tratament al teiului a avut loc în 1953, când a fost segmentat în urma unei furtuni, curățat și sprijinit pe console metalice, ca să nu se prăbușească. Au urmat alte două intervenții: una în 1990, când botanistul Mandache Leocov, director al Grădinii Botanice din Iași și responsabil în acea perioadă de arborii-monument din partea Academiei Române, constată că teiul dădea „semne vizibile de moarte” și primește sarcina de a-l resuscita.

Cu această ocazie, el descoperă că deși era „gol ca un butoi” pe interior, din crengile copacului crescuseră mai multe rădăcini adventive care coborau pe lângă plomba de ciment. „De la o înălțime de peste doi metri, ramurile și-au creat propriile rădăcini care au trecut prin trupul îmbătrânit și le-au înlocuit pe cele vechi”. Leocov mărturisește că așa ceva nu s-a mai văzut „nici măcar în literatura de specialitate” și recomandă ca „atunci când acest arbore va muri definitiv, să i se facă o cupolă de sticlă pentru a rămâne o mărturie peste veacuri”. 

Cealaltă intervenție asupra arborelui a avut loc în 2014, când serviciile municipale ieșene au aplicat un tratament dublu, cu un tip de pesticid numit zeamă bordeleză, care acționează împotriva ciupercii Trematovalsa Matruchotii, precum și cu insecticidul Proteus (concentrație 0,03%), împotriva paraziților biologici identificați anterior. Solul a fost tratat cu zece saci de mraniță (un tip de îngrășământ agricol natural), 5 kilograme de sare potasică (concentrație 40%) și 10 kilograme de dolomit (carbonat de calciu și magneziu). 

Cel mai recent pelerinaj personal la Teiul lui Eminescu a avut loc în iarna lui 2023. Am găsit parcul Copou acoperit aproape complet de zăpadă. Amintirea multitudinii de culori cu care rămăsesem de cu un an în urmă aici, pe timpul verii, a fost înlocuită acum cu o imagine statică, alb-negru, în care statuile, florile și copacii intraseră în hibernare. Deși era o zi de sâmbătă, în jurul prânzului, parcul era aproape gol. Deasupra, ciorile produceau sunete intense, pe diferite tonalități, ca un cor de broaște în timpul verii. Câțiva copii se dădeau cu săniile, o femeie încerca în zadar să-și prindă câinele care zburda printre copaci și statui, câțiva tineri fumau și discutau în foișorul din apropiere, iar sporadic mai apărea câte un/o turist/ă – singur/ă sau parte dintr-un grup – care se oprea în dreptul teiului pentru a face poze. 

Atenția fotografică era îndreptată nu doar asupra arborelui în sine, ci și asupra bustului de bronz al lui Mihai Eminescu, situat la câțiva metri depărtare și realizat de către sculptorul Ion Mateescu. Acest bust „nemuritor și rece”, acoperit parțial de zăpadă, veghează asupra teiului și îi consolidează și validează statutul de obiectiv turistic. Lângă bust, o pancartă turistică informează că parcul Copou a fost amenajat în 1834 ca loc de relaxare al aristocrației, iar în prezent „parcul propune o plimbare romantică prin aleea cu busturile personalităților marcante ale culturii Iașului”. 

Intrigat de această promisiune, mi-am însușit privirea turistului în căutarea busturilor. I-am găsit în imediata apropiere, aranjați simetric, pe Iacob Negruzzi, Ciprian Porumbescu, Nicolae Gane, Veronica Micle, Gheorghe Panaiteanu, Nicolae Tonitza, Costache Negruzzi, Grigore Vieru, iar ceva mai departe, pe Barbu Delavrancea.

În apropierea teiului am descoperit Muzeul „Mihai Eminescu”, despre care am aflat (tot din pancarta turistică de informare) că a fost construit în 1989 și că „prezintă aspecte din viața poetului, dragostea lui pentru Veronica Micle, fotocopii după manuscrise”. Prezența muzeului și a teiului sunt marcate prin diferite semne prin parc, amplasate strategic, la vedere. John Urry precizează că privirea turistului „se construiește prin semne, iar turismul presupune colecția de semne. Când turiștii văd două persoane sărutându-se în Paris, ceea ce ei surprind în privire este un Paris romantic atemporal”. La fel, când turiștii privesc Teiul lui Eminescu, ei nu privesc doar un simplu copac, ci văd teiul la umbra căruia poetul român petrecea timp alături de iubita Veronica Micle și/sau de prietenul Ion Creangă, accesând astfel un spațiu imaginat, fictiv, al îndrăgostiților și iubitorilor de poezie, pentru că „privirea implică abilități culturale de a visa cu ochii deschiși și de a călători cu mintea”.

În muzeu e gol, frig și liniște. Doamna care se ocupă cu încasatul biletelor îmi spune că trebuia să ajung cu câteva zile mai devreme (adică pe 15 ianuarie, când se sărbătorește ziua de naștere a lui Eminescu) dacă voiam să aflu mai multe despre „poetul nepereche”, cum l-a numit numaidecât. Îmi povestește că interesul turistic pentru Eminescu e în continuare la fel de viu – ca dovadă și numărul constant de vizitatori atât la teiul și bustul poetului, cât și în muzeu. Atât 15 ianuarie (nașterea poetului), cât și 15 iunie (moartea poetului) sunt zile festive, în care se țin activități de comemorare eminesciană, la care participă sute de turiști din toată țara, „ba chiar și din străinătate”. Trecusem mai devreme pe lângă un grup de turiști italieni care sporovăiau de zor în fața teiului, imortalizând experiența prin fotografii. 

O întreb pe vânzătoarea de bilete de la muzeu ce ar putea să-mi spună despre arbore, și îmi răspunde că e „o minune a naturii”, în care „sălășluiește” însuși spiritul poetului Eminescu. Iată cum „fenomenul biologic rar” descris ceva mai sus de către botanistul Mandache Leocov este transformat în gândirea populară într-o minune a naturii. Narațiunea acestui fapt ieșit din comun plasează parcul într-un tărâm fantastic, populat de spiritele intelectualilor ieșeni de altădată. Faptul că teiul lui Eminescu încă supraviețuiește (fără a fi amintite diferitele intervenții umane care au forțat arborele să existe cu orice preț, ca un muribund pe patul de spital, ținut în viață doar prin aparate medicale), devine pentru vânzătoarea de bilete de la muzeu un simbol al eternității eminesciene, al infinitei forțe generate de opera poetului. 

O întreb dacă are vreo poezie preferată scrisă de Eminescu și îmi spune că îi plac toate, nu are cum să aibă una preferată. Întrucât intuiesc că am de-a face cu niște doctrine și dogme culturale greu de combătut, mă abțin de la a o întreba despre articolele lui jurnalistice cu tentă antisemită. Întreb în schimb despre potențialul turistic al Teiului lui Eminescu, iar ea îmi răspunde ferm că, alături de câteva mănăstiri și muzee, teiul e unul din cele mai importante branduri turistice din Iași, ba chiar din întreaga țară. Mă gândesc la pelerinajele care au loc în fiecare toamnă la moaștele Sfintei Parascheva din Iași, când sute de mii de creștini religioși așteaptă la coadă, în frig, zile în șir, pentru a ajunge în proximitatea moaștelor și a schimba propria experiență a sacrificiului cu o proiecție a sacralității, a divinului – îmbarcat în această misiune de a descoperi autenticitatea, așa cum spune Urry:

 „Turistul este un fel de pelerin contemporan, care caută autenticitatea în alte timpuri și alte locuri, departe de viața sa de zi cu zi. Turiștii manifestă o fascinație deosebită pentru «viețile reale» ale altora, care posedă cumva o realitate greu de descoperit în propriile experiențe”.

Semnificația culturală a acestei fascinații deosebite pentru celălalt, pentru necunoscut, poate fi extinsă și în domeniul poveștilor, miturilor și ficțiunii. Cu cât o poveste care e amplasată într-un context turistic e mai ieșită din comun, mai exotică, dar în același timp încorporează o oarecare valoare de adevăr (măcar la nivel cultural), cu atât mai mari sunt oportunitățile turistice și prospectul capitalist pe care le aduc perpetuarea și revalidarea respectivei povești. Iar acest proces e mereu în mișcare. 

Așa cum spune personajul lui Gheorghe Dinică în filmul Filantropica, „mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană”. Putem observa că în turismul contemporan marfa nu mai e cuantificată și valorificată prin obiectivele turistice specifice pe care stabilimentul le pune la dispoziție. În speranța integrării „în vortexul învolburat al turismului global”, produsul turistic devine însăși forța ideologică de atracție a acestor povești și mituri. Iar această forță e negociată permanent între diferiți actori, stimulând discursuri și dinamici de putere în lumea turismului. Potențialul turistic al orașului Iași este diferit de cel al orașului Cluj-Napoca, așa cum turismul în Moldova e altfel față de cel din Ardeal. Cu povestea potrivită în spate, un simplu arbore poate deveni un lăcaș de cult. 

Întrucât privirea turistului e mereu reconstruită și antrenată în funcție de contexte specifice, pornind de la propriile experiențe cu Teiul lui Eminescu, mă întreb în ce măsură am putea face turism prin propriile noastre vieți, accesând obiective specifice în diferite perioade ale vieții, care se transformă în obiective ale memoriei. Acest tip de turism autoreflexiv poate aduce o abordare mai ludică, dialectică, în care se întrepătrund atât sentimentele de acasă și acolo, departe, cât și conceptele măsurate prin timp de muncă și timp liber (leisure). 

Cu alte cuvinte, Teiul lui Eminescu nu e un simplu arbore, ci devine ceva mult mai important de atât, în funcție de cine îl privește, cum și când. Teiul lui Eminescu poate fi un index al puterii, un gest romantic, o sursă de capital financiar și turistic, o unealtă de validare a identității culturale și naționale, un obiectiv turistic, un spațiu sacru șamd. Locuit de spiritul poetului național și ținut în viață prin intervenții tehnice periodice, multisecularul tei e vizitat anual de turiști din toată țara, fapt care îi asigură în continuare o poziție confortabilă și importantă în conștiința națională.