Iernile sunt destul de reci în Pennsylvania. În Haverford, o suburbie din vestul Philadelphiei, e liniște pe 6 februarie 1969 când, în ambulatorul spitalului de psihiatrie, David Lurie spune o poveste. Are 39 de ani, lucrează în publicitate, e căsătorit, are doi copii și a început să aibă halucinații auditive, deși răspunde corect la întrebările de orientare temporo-spațială ale psihiatrului care-l examinează (Cum vă numiți? David Lurie. Unde sunteți? La spitalul de psihiatrie din Haverford. Ce dată e? 6 februarie 1969. Cine e președinte? Richard Nixon).

David Lurie nu crede că vocile pe care le aude sunt reale și nici nu are vreun alt simptom care ar putea sugera un diagnostic de schizofrenie: nici ideație delirantă, nici comportamente bizare sau aplatizare afectivă dublate eventual de o bruscă retragere socială. Singurul simptom sunt halucinațiile auditive ale unor voci descrise ca fiind masculine care repetă aceleași trei cuvinte: „pustiu”, „gol” și „buf” („thud”), pe care Lurie le recunoaște lucid ca fiind halucinații.

Cu toate astea, David Lurie primește surprinzător de ușor un diagnostic de schizofrenie paranoidă din partea psihiatrului cu care stă de vorbă și e apoi internat în secția cu acces restricționat a spitalului de psihiatrie, fără să știe când și în ce condiții avea să (mai) poată pleca. Odată ajuns acolo, Lurie începe să le spună psihiatrilor că a încetat să mai audă voci, fiind externat după numai 9 zile, pe 14 februarie 1969, cu un diagnostic de schizofrenie paranoidă „în remisie”.

Asta e varianta poveștii care avea să fie spusă de el.

Numele real al lui David Lurie era David Rosenhan și nu lucra în publicitate, ci era profesor de psihologie la colegiul Swarthmore, la numai un sfert de oră distanță de Haverford. Rosenhan nu ajunsese la psihiatrie pentru că auzea voci, ci pentru că lucra, „sub acoperire”, la un studiu științific în care încerca să exploreze măsura în care un spital de psihiatrie putea detecta acurat simularea simptomatologiei psihiatrice. Interesat de implicațiile judiciare ale graniței dintre sănătate și boală mentală, Rosenhan își începuse studiul dintr-o pură curiozitate apărută atunci când studenții lui aveau să se plângă că preda un curs de psihopatologie prea abstract. Neîncrezător că ar fi putut reuși să păcălească personalul unui spital de psihiatrie, Rosenhan avea să constate uluit că un diagnostic de schizofrenie venit la pachet cu o internare la psihiatrie păreau remarcabil de simplu de obținut.

În următorii doi ani, Rosehnan avea să repete încercarea cu cel puțin alți 9 „pseudo-pacienți” care aveau să simuleze aceleași trei halucinații auditive fără niciun alt simptom la camerele de gardă a 12 spitale de psihiatrie, deopotrivă private și de stat, de pe ambele coaste ale Statelor Unite. Toți aveau să fie internați, primind cu aceeași aparentă ușurință același diagnostic de schizofrenie (cu o singură excepție – unul dintre pseudo-pacienți fiind diagnosticat cu psihoză maniaco-depresivă, astăzi cunoscută ca tulburare afectivă bipolară).

Din nou, asta e varianta poveștii care avea să fie spusă de Rosenhan.

E august 1972, Rosenhan finalizează manuscrisul articolului care descrie studiul desfășurat între 1969 și 1971 și i-l trimite direct lui Philip Abelson, editorul din epocă al Science, cel mai important jurnal științific din lume. Fără falsă modestie, sau mai degrabă cu o intuiție excepțională, Rosenhan bănuiește ceva: narațiunea politică și socială cu privire la credibilitatea științifică a psihiatriei e pe punctul de a se schimba dramatic, fără cale de întoarcere.

Rosenhan intuiește corect.

În ianuarie 1973, acum exact 50 de ani, „On being sane in insane places”, articolul semnat de el, apare în numărul 4070 din volumul 179 al jurnalului Science și provoacă un cutremur fără precedent în psihiatria americană și, ulterior, vest-europeană.

„E clar că nu putem distinge indivizii sănătoși de cei bolnavi psihic în spitalele de psihiatrie […] Consecințele spitalizării pacienților într-un asemenea mediu – neputința, depersonalizarea, segregarea, mortificarea și auto-etichetarea – par fără îndoială contraterapeutice” scria Rosenhan chiar în rezumatul studiului. America, iar ulterior lumea întreagă, aveau să-i repete la unison cuvintele decenii la rând.

În lunile de după publicarea studiului, cel puțin 70 de ziare locale și naționale, plus emisiuni de radio și TV, aveau să preia concluziile studiului, transformându-l pe Rosenhan într-o celebritate peste noapte. Până în luna mai a aceluiași an avea deja un contract cu editura Doubleday pentru o carte bazată pe studiu și urma să fie invitat la zeci de conferințe din toată țara ca să discute implicațiile acestuia. Așa cum avea să concluzioneze un comentariu publicat trei decenii mai târziu în Journal of Nervous and Mental Disease: „[studiul] fusese ca o sabie înfiptă în inima psihiatriei”. Anti-psihiatria își găsise atât eroul, cât și validarea mainstream pe care le căuta de peste un deceniu.

Rosenhan propune în abstractul studiului său două direcții de soluționare, prima referindu-se la „facilități comunitare de sănătate mintală, centre de intervenție în criză și terapii comportamentale, […] care reușesc să mențină individul într-un mediu relativ non-stigmatizant”, perspectivă care capătă nuanțele mișcării de dezinstituționalizare, cu care a coincis istoric – înlocuirea internărilor în spitalele de psihiatrie cu servicii comunitare de terapie și reintegrare socială.

Anti-psihiatria a fost un factor care a contribuit la mișcarea de dezinstituționalizare în țările în care a avut o prezență importantă – în Statele Unite și în Marea Britanie. O curiozitate cu specific local a apărut în Italia, unde câțiva psihiatri, în frunte cu Franco Basaglia, au pornit o mișcare atât de amplă încât în 1978 a produs o lege, prima și singura de acest fel din lume, care prevedea închiderea completă a psihiatriei azilare, care s-a încheiat în Italia 20 de ani mai târziu, în 1998.

Deși a fost mereu prezentată ca o revoluție în psihiatrie de creatorul și susținătorii ei, nu există astăzi dovezi științifice robuste că a ameliorat semnificativ starea de bine a pacienților cronici, reinserția lor socială, eficiența tratamentelor sau prevalența patologiilor. A fost o mișcare politică și, ca multe mișcări politice, inclusiv anti-psihiatria anglo-americană care îi influențase, a fost din păcate interesată tot foarte puțin de știință. Scrierile lui Basaglia și ale celorlalți autori implicați în mișcarea respectivă sunt mai degrabă eseistică politică și filosofică, prezentată însă ca psihiatrie revoluționară.

Din același motiv, nicio altă țară din lume nu a mers atât de departe cu dezinstituționalizarea, a cărei legătură cu anti-psihiatria e una eterogenă, care diferă de la stat la stat. În statele care nu au avut o mișcare puternică de anti-psihiatrie (spațiul german, spațiul sud și est-european), deplasarea către dezinstituționalizare a venit mai degrabă pe cale politică, odată cu schimbarea vremurilor și cu pătrunderea discursului despre dezinstituționalizare în discursul politic mainstream, în anii ’80-’90. 

Ce refuză însă anti-psihiatria să recunoască e rolul crucial pe care l-a jucat descoperirea medicației, în principal al celei anti-psihotice, în anii ’60, pentru deschiderea posibilității dezinstituționalizării care, până la momentul respectiv, era utopică. Un diagnostic de schizofrenie era adesea similar ca impact debilitant unui diagnostic de demență (acesta fiind și numele original al diagnosticului – „demență precoce”) și, în absența oricărui tratament eficient, însemna o instituționalizare mai mult sau mai puțin permanentă din cauza incapacitării sociale și interpersonale profunde a pacientului.

Oricât de inconvenabil ar fi pentru anti-psihiatrie, descoperirea și introducerea medicației psihiatrice pe piață, de la medicația anti-psihotică la cea timostabilizatoare (cele două clase relevante pentru patologiile acute care justificau sistemul azilar pentru pacienții cu schizofrenie, respectiv cei suferind de episoade maniacale ale tulburării bipolare), a contribuit probabil mai mult la posibilitatea dezinstituționalizării decât discursul anti-psihiatric (acolo unde acesta a existat).

Pe 20 iulie 2022, la 49 de ani și 6 luni de la publicarea „On being sane in insane places”, Molecular Psychiatry, un jurnal din grupul editorial Nature, a publicat un articol care, deși n-a ajuns încă la notorietatea studiului lui Rosenhan, are suficiente șanse s-o facă. Nivelul popularității și scandalul public generat de articol devin comparabile cu cele din 1973.

Pare ciudat, dacă e să te uiți la conținutul studiului: un „review-umbrelă” (o meta-recenzie a altor recenzii anterioare) lung, foarte tehnic și care evaluează robustețea dovezilor existente în favoarea unei variante restrânse a ipotezei monoaminergice a depresiei, anume ipoteza serotoninergică, probabil ipoteza cu cea mai influentă politică de „PR” din psihiatria biologică a ultimelor cinci decenii.

Într-o variantă simplificată, ipoteza serotoninergică a depresiei propune că simptomatologia depresivă este rezultatul unor niveluri sinaptice anormal de scăzute  ale  serotoninei  – un neurotransmițător monoaminic presupus a fi implicat în numeroase procese cognitive și afective, care a fost studiat pe larg în ultimii 50 de ani.

În studiu, Joanna Moncrieff și colaboratorii săi au încercat să răspundă la șase întrebări relevante privind rolului serotoninei în depresie:

• Au pacienții cu depresie niveluri scăzute ale serotoninei sau ale metabolitului său, acidul 5-hidroxi-indol-acetic în fluidele corporale (sânge, lichid cefalorahidian)?

• Sunt afectate nivelurile receptorilor serotoninergici la pacienții cu depresie?

• Există la pacienții cu depresie niveluri crescute ale transportorului de serotonină (despre care știm că ar trebui să producă niveluri sinaptice scăzute ale serotoninei)?

• Poate fi indusă experimental depresia la participanți sănătoși prin depleția de triptofan (un precursor al serotoninei a cărui depleție scade la rândul său nivelul serotoninei sinaptice)?

• Au pacienții cu depresie niveluri crescute ale polimorfismului genei transportorului de serotonină din regiunea SLC-6A4 a cromozomului 17? (multe cercetări din anii 1990 și 2000 au sugerat că acest polimorfism ar fi implicat în creșterea riscului de a dezvolta depresie).

• Există la pacienții cu depresie un efect de interacțiune între polimorfismul genei transportorului de serotonină din regiunea SLC-6A4 a cromozomului 17 și stresorii psiho-sociali? (sugestia dată de cercetări fiind că indivizii cu acest polimorfism ar fi mai vulnerabili la stresorii psiho-sociali și, pe cale de consecință, mai predispuși spre a dezvolta depresie).

Studiul constată că, per total, nivelurile serotoninei sau metabolitului său în fluidele corporale nu sunt mai scăzute la pacienții cu depresie comparativ cu subiecții non-depresivi (ca răspuns la prima întrebare) și că nu se constată o asociere nici între depresie și gena transportorului de serotonină, și nici între respectiva genă și reacția la stresori în depresie (ca răspuns la ultimele două întrebări). Pentru răspunsurile la celelalte întrebări urmărite în studiu, datelor disponibile s-au dovedit a avea un nivel foarte redus de calitate, ceea ce face orice răspuns cu totul nesigur.

Pornind de la aceste rezultate, Moncrieff și colab. concluzionează că „nu există dovezi convingătoare că depresia este asociată cu sau cauzată de concentrații scăzute sau niveluri scăzute de activitate ale serotoninei” (p. 11).

Din păcate, review-ul e în realitate un exemplu de „bait and switch”, o tehnică de manipulare utilizată în vânzări, prin care potențialii clienți sunt atrași cu produse spectaculoase despre care li se spune că au un preț redus, iar când aceștia se decid să le cumpere, află că nu mai sunt pe stoc decât produse la preț mai mare, iar agenții de vânzări fac presiuni asupra lor pentru a le cumpăra pe acestea. Putem observa asta din modul în care studiul a fost prezentat la scară largă în presa generalistă, mai ales ținând cont de identitatea (puțin cunoscută în România) a autorilor. E important de remarcat fraza cu care începe articolul: „Ideea că depresia e rezultatul anomaliilor neurochimice, în principal ale serotoninei (5-hidroxitriptamină sau 5-HT), a fost influentă timp de decenii și oferă o justificare importantă pentru utilizarea antidepresivelor” (p. 1, sublinieri adăugate).

Afirmația e, de fapt, manipulativă. Să reținem din start că review-ul nu explorează dovezile pentru eficiența medicației antidepresive. Asta n-a contat, pentru că exact așa avea să fie prezentat în presă, chiar de către autori, ca dovadă pentru ineficiența medicației antidepresive.

În cele 18.018 zile scurse între cele două articole științifice, s-au schimbat multe lucruri în lume și în psihiatrie. O jumătate de Europă a renunțat la comunism și a adoptat capitalismul, care a făcut studiul publicat de Moncrieff și colab. în Molecular Psychiatry accesibil și relevant inclusiv publicului din România, iar media și-a jucat, din păcate, rolul său și l-a rostogolit, conform intențiilor autorilor, ca dovadă că antidepresivele nu funcționează. În Statele Unite, Asociația Psihiatrică Americană a schimbat șase variante ale Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM), manualul care a dus psihiatria contemporană la vârful celebrității din cultura pop. Iar în anii ‘80, industria farmaceutică a scos pe piață inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei, deja notoriile „SSRI”-uri (cu Prozac drept prototip), care aveau să devină probabil cea mai cunoscută, dar și cea mai prescrisă clasă de medicație antidepresivă.

În anii ‘70, David Rosenhan avea să fie intens criticat (Fleischman, 1973; Millon, 1975; Spitzer, 1975), însă nici cei mai vehemenți critici ai studiului publicat atunci în Science nu știau un detaliu crucial.

Rosenhan mințise. Ceea ce i-a prezentat medicului psihiatru la momentul internării sale era complet diferit de ceea ce avea să descrie în articol:

„Dincolo de simularea simptomelor și falsificarea numelor, profesiei și locului de muncă, nu s-au făcut niciun fel de alte modificări ale istoriei sau circumstanțelor personale. În acord cu aceasta, relațiile cu părinții și frații sau surorile, cu soțiile sau soții și copiii, cu colegii de la muncă și de la școală au fost descrise așa cum erau în realitate. Frustrările și supărările au fost descrise alături de bucurii și satisfacții. E important să amintim aceste lucruri. Dacă au influențat în vreun fel rezultatele, le-au influențat în mare măsură în favoarea detectării ulterioare a sănătății mentale, dat fiind că niciuna dintre istoriile de viață și niciunul dintre comportamentele uzuale nu au fost patologice în niciun fel.” (Science, p. 251, sublinieri adăugate).

Pentru orice clinician, descrierea izolată a trei halucinații auditive elementare fără alte simptome asociate (halucinații mai complexe, ideație delirantă, comportamente bizare) pare implauzibilă pentru o manifestare psihiatrică. Simptomele lui David Rosenhan/Lurie, așa cum le-a descris la camera de gardă a spitalului din Haverford, par să reclame fie un examen neurologic în vederea excluderii unei patologii ORL (a urechii medii sau interne), fie simptome ale unei manifestări paroxistice non-convulsive (epilepsie senzorială) sau ale unei patologii expansive endocraniene (tumorale, parazitare etc.), ambele la nivelul lobului temporal al creierului, care conține arii corticale specializate în procesarea auditivă complexă, un diagnostic diferențial neurologic fiind evident obligatoriu.

Ce psihiatru l-ar fi internat (mai ales în secția cu acces restricționat) doar în urma raportării a trei halucinații auditive? În articol, Rosenhan insistă că Frank „Lewis” Bartlett, psihiatrul de serviciu la Haverford pe care l-a întâlnit în dimineața de 9 februarie 1969.

În realitate, un volum publicat în 2019 sugerează că Rosenahn a comis atunci o fraudă ale cărei proporții vor rămâne, cel mai probabil, neștiute. Susannah Cahalan, o jurnalistă americană de investigație, a ajuns interesată de erorile de diagnostic din psihiatrie și de studiul lui Rosenhan după o psihoză care a trimis-o la psihiatrie, deși în realitate suferea de o patologie neurologică autoimună, episod pe care îl relatează într-o altă carte din 2012, ecranizată de Netflix în 2018.

Devenită interesată de psihiatrie, Cahalan avea să publice în 2019 „The Great Pretender. The Undercover Mission That Changed Our Understanding of Madness”, un volum în care documentează poveștile celor care l-au cunoscut pe Rosenhan și s-au intersectat într-un fel sau altul cu studiul său din 1973. Mai important, autoarea explorează toate documentele din arhiva lui Rosenhan de la Stanford.

În realitate, așa cum spune Cahalan: „amploarea distorsiunilor introduse de Rosenhan iese la lumină îndată ce punem în paralel studiul publicat și fișa sa medicală. Rosenhan a modificat extrasele din fișa sa medicală, exagerând și focalizându-se pe anumite detalii, în timp ce a eliminat altele.” (Cahalan, 2019).

De fapt, doctorului Bartlett, psihiatrul de la camera de gardă de la Haverford, Rosenhan nu îi descrisese doar cele trei halucinații auditive, ci și că acestea erau atât de severe încât îl făceau să își acopere urechile cu capace de cupru, dar și că simțea că e sensibil la semnale radio și că putea percepe gândurile altor oameni. Acestor simptome clasice de tulburare psihotică, Rosenhan le-a adăugat descrierea explicită a ideației suicidare și a credinței sale că „pentru ceilalți ar fi mai bine dacă el ar dispărea”. În fine, Rosenhan a plusat, apreciind față de doctor că soția sa nu realiza cât „de afectat, de neajutorat și de inutil” se simțea. (Cahalan, 2019)

În aceste condiții, dr. Bartlett a propus internarea, explicându-i lui Rosenhan și soției sale că era vorba de o procedură standard (inclusiv din punct de vedere legal) într-o astfel de situație și că nu exista nicio altă modalitate de a beneficia de serviciile spitalului. De fapt, așa cum remarcă Michael Meade, unul dintre psihiatrii intervievați de Cahalan: „Psihoza decompensată e unul dintre cei mai serioși factori de comorbiditate în riscul de suicid […] a nu spitaliza un astfel de pacient ar fi fost lipsit de etică profesională și, în aproape toate cazurile, o formă de malpraxis”.

Meade are dreptate.

Maniera în care Rosenhan și-a distorsionat povestea e atât de lipsită de etică (nu doar științifică), încât impune retragerea articolului (o spun chiar standardele de publicare ale jurnalului). De altfel, la momentul apariției cărții Susannei Cahalan, au și existat opinii că studiul ar fi trebuit retras (din cel puțin 13 motive bine întemeiate). Asta mai ales în condițiile în care „On being sane in insane places” rămâne profund influent pentru paradigma anti-psihiatrică, fiind în continuare citat – în cea mai mare măsură necritic – în majoritatea manualelor și tratatelor universitare. În România, îl găsim adesea citat ca dovadă că psihiatria e o pseudoștiință, iar în facultățile și manualele românești de psihologie este adesea discutat în aceiași termeni. Nu cred că am auzit pe nimeni discutând despre volumul revoluționar al Susannei Cahalan în România și am o vagă bănuială că aproape nimeni n-a auzit de el. Mi-ar plăcea să spun că e un episod nereprezentativ pentru știința autohtonă, dar m-aș amăgi singur.

În realitate, așa cum remarcă Susannah Cahalan: „Dr. Bartlett nu era un doctor prost care a luat decizii proaste. Nu era nici un doctor bun care a făcut o greșeală. Era un doctor bun care a luat cea mai bună decizie pornind de la informațiile pe care le-a primit”. 

De altfel, Robert Browning, unul dintre psihiatrii care l-au examinat ulterior pe Rosenhan, avea să confirme că acesta declara că se tot gândește la suicid, dar că nu trece la acțiune pentru că „n-are tăria să o facă”. Lucrurile nu stăteau nici pe departe cum fuseseră descrise de Rosenhan în articol.

În articolul din Science, Rosenhan raportează că alți „opt participanți sănătoși au fost internați în același mod, în secret, în 12 spitale diferite, experiențele lor diagnostice constituind datele primei părți a articolului” (Science, p. 251). Unul dintre aceștia era student al lui Rosenhan, ceilalți erau „trei psihologi, un pediatru, un psihiatru, un pictor și o casnică; trei pseudo-pacienți femei, cinci bărbați” (Science, p. 251). Evident, „prezența acestor pseudo-pacienți și natura cercetării erau necunoscute personalului spitalelor” (Science, p. 251).

Dintre acești opt „complici” ai lui Rosenhan, aproape cincizeci de ani mai târziu, Susannah Cahalan nu reușește să dea de urma niciunuia, cu excepția lui Wilburn „Bill” Crockett Underwood, care era la vremea studiului Rosenhan student la Stanford (e probabil, studentul lui Rosenhan din lotul celor opt). Identitatea celorlalți pseudo-pacienți rămâne nelămurită, iar experiența lor nu capătă glas decât prin filtrul descrierilor sumare din studiul publicat în Science, ca fundal pentru experiența proprie, descrisă și interpretată pe larg de Rosenhan, unicul autor al studiului. Întreaga manieră în care el a ales să spună această poveste e cu atât mai problematică cu cât, dintr-o notă de subsol a studiului, aflăm că: „datele de la un al nouălea pseudo-pacient nu au fost incluse în articol pentru că, deși sănătatea sa mentală nu a fost detectată [de psihiatri], a falsificat aspecte din istoricul său personal, inclusiv statutul marital și relațiile cu părinții. Conduita sa ca participant nu a fost identică cu a celorlalți pseudo-pacienți”. (Science, p. 258 – nota 6).

Ăsta să fi fost realmente motivul pentru care Rosenhan a exclus orice altă referire la experiența acelui pseudo-pacient? Din fericire, respectivul participant era chiar psiholog și și-a detaliat și el participarea în studiul lui Rosenhan într-un articol publicat 3 ani mai târziu.

Harry Lando s-a internat sub numele de Harry Jacobs și și-a publicat independent experiența, ca un fel de „opinie separată”, în Professional Psychology, un jurnal cu vizibilitate și impact incomparabil mai scăzute decât Science. Încă din rezumat reiese clar că „după ce a petrecut 19 zile ca pseudo-pacient în saloanele de psihiatrie ale unui mare spital public, autorul oferă o imagine favorabilă instituției psihiatrice. El recomandă pentru viitoare cercetări sublinierea aspectelor pozitive ale instituțiilor existente”, întregul articol detaliind experiența pozitivă pe care a avut-o acesta.

Prin urmare, Rosenhan falsifică masiv protocolul de internare descris, după care îl exclude pe Lando pentru pretinse detalii minore legate de respectarea protocolul studiului, când de fapt e mult mai probabil că l-a exclus pentru că avea o opinie favorabilă în legătură cu spitalul de psihiatrie, în dezacord cu teza anti-psihiatrică pe care Rosenhan voia s-o susțină cu orice preț.

În tot cazul, e important să remarcăm dezechilibrul major de popularitate al celor două articole: dacă Rosenhan are (la momentul când scriu rândurile astea) peste 4500 de citări în literatura științifică, Lando are de 560 de ori mai puține, numai 8.

„On being sane in insane places” avea astfel să revoluționeze psihiatria americană, contribuind profund la reformarea manualul DSM și elaborarea unor politici de re-medicalizare științifică a psihiatriei americane. Până în acel moment, DSM era un volum subțire, orientativ-psihanalitic, rar utilizat clinic, aflat sub influența dogmei psihanalitice, care respingea autoritar ideea posibilității înțelegerii științifice a psihicului uman. Astfel, ediția a III-a a reorganizat profund psihiatria occidentală, stabilind criterii clare și explicite de diagnostic care trebuiau bifate pentru încadrarea unei patologii, dar și pentru decontarea tratamentului și investiția în cercetare, influențând astfel psihiatria prin mecanisme birocratice și politice care avuseseră până atunci un impact limitat. Așa cum avea să remarce și Allen Frances, șeful task force-ului Asociației Psihiatrice Americane care a redactat DSM-IV în anii ‘90, în volumul Susannei Cahalan despre Robert Spitzer, predecesorul său: „Fără studiul lui Rosenhan, Spitzer n-ar fi putut niciodată face ce-a făcut cu DSM-III”.

În plus, studiul lui Rosenhan are o problemă etică profundă puțin discutată în epocă: în articol, el descrie un episod în care un pacient a fost bătut de asistenți numai pentru vina de a-i fi spus unuia dintre ei „te plac”. Mai mult de-atât, Rosenhan subliniază o atmosferă generală de violență și abuz din partea lucrătorilor medicali, cu acțiuni punitive complet nejustificate. Deși a fost martorul acestor practici complet inadmisibile din punct de vedere etic, Rosenhan nu a oprit atunci studiul. Nici ulterior, după ce a fost externat, nu a reclamat niciodată spitalul autorităților din Pennsylvania, ci doar s-a mulțumit să se bucure de faima adusă de articolul din Science. Suntem, așadar, siguri că în demersul lui va fi fost atât de interesat de binele pacienților? (Să ne amintim că la Swarthmore și, mai târziu la Stanford, a predat decenii la rând psihologie judiciară).

Rosenhan n-a mai publicat niciodată cartea bazată pe „On being sane in insane places”, pentru care semnase un contract cu Doubleday în 1973, deși a scris peste două sute de pagini din volum. După celebritatea de care s-a bucurat în anii ‘70, avea să înceapă să evite contactul cu mișcarea anti-psihiatrică și a preferat să fie dat în judecată de Doubleday decât să le mai predea manuscrisul, din motive necunoscute. În The Great Pretender, Susannah Cahalan sugerează că Rosenhan intuia că frauda lui risca să fie dezvăluită la un moment dat și a preferat să se retragă în obscuritate, deși de-a lungul vieții avea să repete de mai multe ori concluziile care-i aduseseră celebritatea în anii ‘70.

„On being sane in insane places” e un exemplu prototip de pseudo-știință în care o concluzie dorită de la-nceput primește o aparentă susținere din partea unor date științifice printr-un montaj extrem de manipulativ, gândit să cadă mereu în picioare, indiferent de circumstanțe. 

Dacă presupunem că articolul ăsta ți-a luat 15 de minute de lectură, în lume se vor fi sinucis aproximativ 22 de oameni, iar alți aproximativ 250 vor finaliza tentative nereușite de sinucidere (dintre care unii vor recidiva și vor reuși), implicațiile etice ale unui studiu care a omis raportarea ideației suicidare din articolul publicat pentru a argumenta (cu mare succes) împotriva internărilor non-voluntare devin ceva mai problematice.

Din păcate, studiul din 1973 nu era nici prima, nici ultima ocazie când anti-psihiatria se juca manipulativ cu jumătățile de adevăr, indiferent de costurile etice. În cele 18.018 zile scurse între articolul lui Rosenhan și cel publicat de Moncrieff și colab. în Molecular Psychiatry, ăsta e un aspect care a rămas neschimbat.

Citește și partea a doua a seriei, care detaliază recenzia Moncrieff et colab. și felul distorsionat în care rezultatele acesteia au fost preluate în media.