În contextul tranziției spre economia de piață și a extinderii zonei urbane către zonele sălbatice din preajma Bucureștiului, pescuitul urban este o activitate care se păstrează și se metamorfozează continuu, într-o perioadă în care preocuparea pentru înțelegerea relației omului cu mediul este în creștere.  

La un curs în cadrul masterului de antropologie de la UB discutam despre situația persoanelor fără adăpost din București și cum cunosc aceștia orașul. În acest sens, mi-a atras atenția felul în care aparent se pescuiește noaptea pe Dâmbovița – numai după ora 24.00, pentru că atunci se oprește metroul, care circulă în paralel cu râul iar, odată cu el, și zgomotul care perturbă peștii. Așadar acesta ar fi momentul cel mai fructuos pentru capturi. Am primit ideea acestei cunoașteri subtile cu mare entuziasm, care apoi a trezit în mine o serie de întrebări: cine sunt pescarii de astăzi? Cum ajung ei să pescuiască în lacurile și râurile din Capitală? Ce îi îndeamnă către această practică și ce fac cu peștele pe care îl prind? Se leagă relații sociale între ei sau e mai degrabă o activitate singuratică? Putem cunoaște cu adevărat orașul în complexitatea lui ecologică? 

M-am decis să încep acest mic demers de cercetare prin identificarea unor pescari din București dispuși să-mi răspundă la întrebări. O parte dintre ei i-am găsit chiar la pescuit pe lacurile și râurile din Capitală, iar cu alții am discutat prin telefon, la recomandările celor dintâi. Am vorbit cu opt bărbați cu vârste între 26-61 de ani, de profesii diferite: antreprenori, pensionari, agenți de vânzări, administratori, constructori, șoferi. În mod curios, nu am găsit nicio femeie printre ei, deși eu însămi pescuiesc. 

Pescarii pe care i-am întâlnit își petreceau timpul pe malul Dâmboviței, Lacurile Morii, Fundeni, Herăstrău, Snagov, iar o parte călătoreau uneori în Delta Dunării sau la bălți din afara orașului. M-a interesat să aflu povestea lor, cum percep această activitate urbană contemplativă și contactul imediat pe care îl au cu mediul înconjurător.

Pasiunea pentru pescuit se transmite, pentru cei mai mulți dintre pescarii intervievați, încă din copilărie sau adolescență, atunci când au luat prima oară contact cu această activitate în mediul familial, indiferent de contextul urban sau altfel. A pescui prima oară în familie este cel mai important predictor pentru dezvoltarea de comportamente similare la copii, viitori pescari la rândul lor. Deși studiile au arătat că, în general, pescuitul este o activitate preferată de bărbați, tot mai multe femei au început să socializeze prin intermediul pescuitului, și asta datorită transmisiei culturale provenită pe cale familială. Acest lucru nu este surprinzător, familia reprezentând contextul esențial de învățare pentru viitoarele activități de recreere de la maturitate. Cu toate acestea, accentul în cercetarea mea s-a pus pe interacțiunea tată-fiu din cadrul acestei practici.

Pentru ei, pescuitul a început în jurul vârstei de 4-6 ani, spre deosebire de alți interlocutori, care au luat contact cu pescuitul undeva în adolescență sau tinerețe. Fiecare dintre aceștia, așadar, a descris prima experiență ca fiind plină de emoție nu doar faţă de pescuit în sine, ci şi faţă de activitățile desfășurate între tată și fiu. Fie că prima ieșire a fost pe Dâmbovița sau în Delta Dunării, această pasiune a urmat linia paternă, în unele cazuri chiar şi mai îndepărtată – bunic-tată-fiu. Unul dintre bărbați provenea chiar din Tulcea, portul de intrare în Delta Dunării: 

„Vrei sau nu vrei, dacă ești lipovean, ești pescar. Îmi aduc aminte că prindeam pește cu tata pe lacul Razelm și prindeam guvid. Și-mi aduc aminte albatroșii. Asta mi-a rămas în cap. Albatrosul cânta, are un cântat ca și cum râde, şi tata îmi spunea «Uite că râde de tine că nu știi să prinzi pește».” 

Pentru un alt pescar cu care am povestit, primul contact cu pescuitul este legat de locul unde își petrecea vacanțele la bunici, în Câmpeni, localitate străbătută de râul Arieș. Îi plăcea să stea pe mal şi să privească oamenii care pescuiau: 

„Îmi aduc aminte de o femeie foarte în vârstă. Cred că era trecută de 60 – 70  de ani, stătea cu niște cizme probabil de cauciuc în mijlocul apei și cu un băț în mână. Mă întrebam tot timpul: «Ce face femeia cu bățul ăla în mână?!» Prindea scobar!”.

Din categoria celor care au deprins pasiunea mai târziu, un respondent mi-a spus că, în urmă cu 15 ani, doi prieteni l-au luat cu ei pe lacul Snagov. Nu avea undiță, dar a primit una cu împrumut. A prins oblete, un pește mic care trăiește la suprafața lacului – şi astfel a început totul. S-a întors în scurt timp pe lac cu o undiță nou-nouță proprie. Lucrurile au avansat – s-a informat de pe Internet şi, ascultând din experiențele celor pe care îi întâlnea la pescuit, instrumentele lui au evoluat şi s-au sofisticat. 

Conform lucrării Rețeaua Hidrografică din zona orașului București, se remarcă faptul că sectoarele de râu care traversează Capitala sau zonele înconjurătoare străbat o regiune de câmpie, cu pante reduse, și care imprimă caracteristici distincte scurgerii apelor și bazinelor hidrografice. Lacurile din arealul Municipiului București fac parte din categoria lacurilor eutrofe, adică sunt bogate în materii nutritive și le este specifică vegetația bine dezvoltată în zonele de mal. 

Animalele se regăsesc atât în zona malurilor, cât și în largul lacurilor. Unele specii de pește își depun inclusiv icrele aici, precum bibanul, știuca și plătica. De asemenea, în zona de larg cu adâncimi mari înoată specii precum crapul, caracuda, carasul și linul.  

Cum a contribuit natura la dezvoltarea speciei umane și ce relații stabilesc astăzi oamenii cu mediul înconjurător prin prisma nevoilor de bază? Conceptul de Cunoaștere Ecologică Tradițională (TEK) desemnează experiența dobândită după mii de ani de contact direct cu mediul înconjurător. Deși termenul de cunoaștere ecologică tradițională s-a răspândit în 1980, practica din spate este la fel de veche ca existența societăților de vânători-culegători. Filipinezii horticultori, spre exemplu, aveau cunoștințe excepțional de detaliate ale plantelor și animalelor locale, inclusiv istoria lor naturală, aceștia recunoscând până la 1.600 de specii de plante. 

Așa cum am observat și în discuțiile mele cu pescarii, la majoritatea dintre ei cunoștințele au fost obținute experiențial prin încercări și eșecuri, prin auto-interogări și ajustări, prin curiozități și nevoi. Deși par observații de ordin științific, acestea au de fapt la bază o cunoaștere intuitivă, întemeiată pe observație directă. Pasionații de pescuit descifrează indicii din natură și uneori le integrează sau le completează cu informații aflate din alte surse identificate în mediul online. Așadar, acest tip de cunoaștere rămâne la baza deciziilor de pescuit. 

Majoritatea mi-a explicat că experiența, situațiile în care au fost puși, dilemele şi întrebările apărute în diferite contexte – toate au îmbogățit treptat cunoașterea lor despre pești şi ecosistemul acestora:

 „Pentru că atunci când te duci la pescuit şi vezi că nu trage, că nu prinzi nimic, începi să-ți pui întrebări: «De ce nu trage? Ce n-am făcut bine? Poate nu am momeala respectivă sau năluca respectivă» și ajungi încet-încet să cunoști lucrurile astea, inclusiv modul de hrănire al peștelui. Cum mușcă în apă, de exemplu: crapul trage năluca, nu pune gura să muște efectiv, carasul la fel, plătica la fel. În schimb, bibanul și știuca, efectiv, având dinți, mușcă de le rupe”.

De asemenea, apropierea Lunii de Pământ influențează nivelul de apă, și cu cât nivelul crește, cu atât peștele se simte mai în siguranță şi vrea să mănânce – așa cum am aflat de la unul dintre pescari. Temperatura apei este un alt factor important de luat în considerare: 

„Pe o apă cu temperatura sub 10 grade deja devine un pic mai complicat să prinzi pește, pentru că el intră într-o oarecare letargie, hibernare, conservare, ca să zic așa, şi nu prea se mai hrănește. Fiind un animal cu sânge rece, peștelui îi trebuie temperatura constantă, undeva peste 15 grade, că să fie mai activ”. 

În funcție de aceste coordonate își ajustează şi echipamentul: „Un fir mai subțire. Gramajul plumbului să fie mai micuț, pentru că peștele deja este apatic. Atunci să fie mai ușor, să nu simtă de fapt că are o capcană în apă.” 

Și perioada zilei este la fel de importantă. Primele orele ale dimineții sunt favorizante pentru pescuit – de la 4.00 până la 8.00-9.00 dimineața. Atunci peștele este vioi şi activ. Și din nou spre seară. În restul zilei este la noroc. 

Calitatea apei este un element esențial, care poate duce la schimbări în comportamentul peștilor, uneori fiind decisivă pentru dispariția lor temporară sau permanentă. O apă poluată de deversări, canalizări sau construcții administrate necorespunzător în preajmă pot modifica calitatea apei şi a vegetației, ducând la îmbolnăvirea sau chiar moartea peştilor. Conform unuia dintre pescarii intervievați, bălțile au propriul lor sistem de regenerare, dar dacă neregulile cresc, se produce un dezechilibru care duce la îngreunarea acestei regenerări – cu alte cuvinte, ecosistemul nu mai poate funcționa la cotele sale optime. Peştii, chiar dacă nu mor, nu se mai pot reproduce în aceste condiții. 

În căutarea locului perfect unde să-și întindă undițele/lansetele, unii dintre pescari se orientează după umbra şi vegetația din zona, temperatura şi adâncimea apei, sau după păsările de pe luciul apei. Alții folosesc diverse tehnologii pentru a afla informații de pe fundul apei: 

„Eu mă iau și după păsările pe care le-am văzut la suprafața apei. Și pentru mine şi ăsta este un semn. Am niște dispozitive cu care pot să văd foarte departe – vorbim de niște monocluri mai profesionale cu care poți să vezi exact mișcarea la suprafața apei, dacă este puiet sau se mișcă în apă. Dacă există vreo raţă sau vreo altă specie de pasăre care se hrănește acolo și stă pe loc pe apă este un semn că e un loc bun de pescuit. Adică unde mănâncă rața, acolo e pește.”

Același pescar povestește cum vara caută bălți mai puțin adânci şi se orientează după structurile de vegetație de sub apă, mai precis, după copacii cu structuri submerse. Iarna, dimpotrivă, caută ape mai adânci.

Poluarea apelor este la fel de relevantă când vorbim despre pescuitul urban. Unul dintre pescari a încheiat interviul spunând că el și-ar dori pentru București ape curate, pentru că în contextul actual observă pe baltă PET-uri și uneori chiar obiecte voluminoase cum sunt frigiderele. Problema surselor multiple de poluare a apei și a consecințelor directe asupra pescuitului urban devine o realitate în mai toate țările lumii. Conform unui studiu despre pescuitul urban, această activitate se confruntă cu problema în creștere a apelor poluate și peștilor contaminați, care pot produce efecte semnificative asupra sănătății populației.  

Scaderea debitului de apă din diferite motive – seceta, intervenția omului prin infrastructură sau alte cauze, produce un disconfort major peștilor. Acest aspect a fost menționat de către majoritatea pescarilor: „Este același lucru ca și la om când se simte fără aer. Pe scurt, pe românește, când peștele simte că îi pleacă apa de sub el intră în panică și nu mai mănâncă. El se gândește doar la supraviețuire”. Un alt pescar mi-a spus, contrar celorlalți, că scăderea debitului crește cantitatea de pește, el menționând că şi tipul de peşte țintit este important – unii se pot refugia în gropile de pe fundul apei și se pot prinde mai ușor. Un alt pescar măsoară fizic nivelul apei: „Întotdeauna am un băț gradat pe care îl bag în apă și am un semn și-mi dau seama imediat de scăderea apei”.

Orice demolare, șantier urban sau oricare altă sursă de poluare produce particule care se depun pe fundul bălților. Atunci acestea se colmatează, straturile de praf transformându-se în mâl la fundul apei. Particulele din șantierele de construcții conțin materiale nocive ca cimentul, aracetul și alți adezivi, care la un moment dat afectează peștele din baltă. În cuvintele unuia dintre pescari:

 „Orice vibrație, orice, o sesizează la nivelul apei, iar ei au tendința de a fugi, de a se ascunde. În zona respectivă clar nu va mai sta; cât durează șantierul respectiv nu va mai exista niciun pește.” 

Au existat însă şi opinii contrare ale pasionaților de pescuit, care au spus că acest factor nu influențează peștii, ci doar estetica zonei. 

Cel mai adesea pescarul urban din București se bucură de această activitate în timpul liber, încercând să se refugieze în oaza urbană din cartier, dincolo de zgomotul orașului – în măsura în care se poate. În medie, 10.52% din totalul populației din țările industrializate pescuiește pentru recreere, se arată într-un studiu din 2015.  

Pescuitul este, prin natura sa, o activitate contemplativă, observațională. Este una dintre cele mai nemediate surse de cunoaștere a mediului, la intersecția florei cu fauna locului, și cu prezența umană ca parte integrată a acestui ecosistem. Totodată, preocuparea pentru pescuit a trecut prin transformări – plecând de la nevoia primară de hrană, și ajungând în zilele noastre la o formă de recreere, de a petrece timpul într-un mod plăcut alături de familie sau prieteni, și deseori chiar în solitudine. Este un prilej de a dezvolta relații sociale, dar și o apropiere de sine. Pescarii mi-au mărturisit că este o modalitate de a fi cu ei înșiși, în liniștea și armonia de pe baltă.  

Mi s-a spus că nu voi vedea pescar care pleacă nervos de pe baltă. Dacă nu prinde pește, își va spune că data viitoare schimbă momeala, schimbă locul, dar niciodată ziua nu va fi pierdută. Alt pescar mi-a povestit că, după o săptămână de muncă, o ieșire la pescuit îi aduce relaxarea de care are nevoie, indiferent dacă prinde sau nu pește. Îi place să stea în natură şi să urmărească viața de pe baltă, să fie cu gândurile lui. 

Pescuitul pare că aduce (un) scop în viața celui care îl practica. În primele dintre interviuri am vorbit cu un bărbat care încet-încet a transformat pescuitul într-un mod de viață – vacanțele și timpul său liber în general sunt planificate în jurul acestei activități. Își alege destinații de vacanță în funcție de posibilele locuri de pescuit.

Consumul de pește nu este printre motivațiile pescarilor urbani cu care am stat de vorbă. Mulți pescuiesc pentru familie sau prieteni, iar unii chiar eliberează peștele după ce îl capturează. Nevoia lor principală derivă din ceea ce le oferă această activitate/experiență din punct de vedere al relaxării, liniștii, destinderii, dar mai ales apropierea de natură, chiar şi înghesuită în mediul urban. Este o modalitate de odihnă activă, încărcare a bateriilor, de distragere a atenției de la problemele cotidiene şi de estompare a zgomotului urban (atât la propriu, cât şi la figurat). 

Unul dintre cele mai importante și valoroase aspecte din viața de pescar a acestor oameni este felul în care ei ajung să cunoască natura, dinamica și legăturile între elementele parte din ecosistemul unei ape. În ciuda canalelor noi de informare, cum este Internetul, și a transmiterii informației de la unul la altul, omul continuă să învețe din experiență, testând natura şi mediul, testandu-se pe sine. Modul acesta intuitiv de a experimenta, a studia şi observa, a repeta şi integra este uimitor de relevant acestei activități. Căutarea locului de pescuit, strategiile aplicate pentru prinderea peștilor (nada făcută din cozonac, mămăligă făcută cu apă de pe baltă – pentru a nu aduce clor în apă, băţul cu care unii măsoară schimbările de debit), respectul lor față de ecologia apelor (cunoștințele despre poluare, curățenia pe care o practică, limitarea cantității de pescuit la nevoie şi nu la exces) sunt câteva dintre elementele implicării acestor pescari în activitatea vie a pescuitului și a integrării lor în ciclul vieții de pe baltă.