Aveam 5-6 ani și locuiam împreună cu părinții în cartierul Tineretului, într-un apartament cu 3 camere caracteristic clasei mijlocii de la începutul anilor 2000. Ai mei lucrau de dimineața până seara, iar de mine au avut grijă, de-a lungul timpului, vreo 5 bone și bunicii din Piatra Neamț și Iași. De fiecare dată când venea bunica din partea tatălui, după o ședere de câteva săptămâni, despărțirea era teribil de grea. Când pleca, după o porție zdravănă de plâns, deschideam dulapul în care își ținuse hainele, unde parfumul ei persista încă câteva zile, și inspiram adânc. Era un miros aproape tangibil, un spectru al unei prezențe absente – o amprentă olfactivă pe care aș fi recunoscut-o oricând și care funcționa precum madlenele proustiene – producea o resurecție a amintirilor alături de bunica.

M-am gândit multă vreme la semnificațiile pe care le atribuiam acestui gest. Întâi cu nostalgie, apoi cu curiozitate antropologică – nu puteam fi singura pentru care mirosul persoanelor dragi să joace un rol atât de important. Interesul pentru simțul olfactiv a revenit odată cu pandemia COVID-19. Atenția acordată mirosului a devenit centrală – mirosul a devenit un barometru al bolii, iar testarea lui periodică, un obicei. În contextul în care discuțiile cu cei din jurul meu planau iminent către acest subiect, am introdus tangențial episodul cu bunica. Răspunsurile? Narațiuni olfactive ale interlocutorilor legate de rudele lor și persoanele apropiate.

În ultimul an am vorbit cu câteva zeci de persoane, încercând să urmăresc modurile în care mirosul joacă un rol în agregarea și dezagregarea relațiilor de rudenie. Este mirosul mai degrabă un proces biologic sau este un fenomen mediat social și cultural? Care sunt descriptorii folosiți în descrierea olfactivă a unei persoane apropiate? Cum este construit imaginarul olfactiv la nivel individual în funcție de experiențele socioculturale?

Deși suntem înconjurați de mirosuri, unele mai perceptibile ca altele, unele cărora le acordăm o importanță mai mare sau mai mică în funcție de context, limbajul nostru (referindu-mă preponderent la cel vestic) este limitat în privința descrierii senzațiilor olfactive. Tendința este de a polariza mirosurile în mirosuri plăcute și neplăcute, cu puține nuanțe și detalii. Mirosul nu are un vocabular independent – cafeaua miroase a cafea, gazul a gaz. Fie utilizăm termeni care se referă la sursa mirosului, fie folosim cuvinte împrumutate de la alte simțuri (gust – dulce, amar; tactil – puternic, slab).

Amprentele olfactive sunt însă greu de descris, mirosurile fiind percepții și nu lucruri în sine. Acestea încearcă să devină reale prin intrarea în registrul lingvistic. În lipsa unor cuvinte care să cristalizeze percepția, sistemul simbolic devine coerent prin întrebuințarea unor metafore senzoriale. Dacă raționalizarea mirosului este greu de înfăptuit (prin lipsa conceptelor pentru a-l explora și reprezenta), prin narațiuni olfactive putem descoperi factori care afectează relațiile de rudenie până în cele mai sensibile laturi. Deși niciuna dintre persoanele cu care am vorbit nu a reușit să descrie un miros familiar într-un mod amănunțit (gâtul iubitului, părul iubitei, parfumul mamei, plăcintele bunicii, parfumurile foștilor iubiți, mirosul din camera bunicilor), majoritatea au declarat că „e acel ceva care se simte, dar nu se poate explica”.

Rudenia este o relație socială care se construiește, o interacțiune mediată cultural și un mod de a coopera cu alți indivizi, nu o instituție universală inalienabilă, bazată doar pe legături genetice. Rudenia este creată, construită și menținută social, este relațională și performativă. Studiul rudeniei presupune observarea atașamentelor, dinamicilor sociale și a celor de schimb dintre indivizi. Dacă rudenia se plasează dincolo de un fapt „natural”, cum anume se construiește? Și mai ales, care sunt chestiunile aparent insesizabile care o investesc cu valoare?

Între micile detalii care construiesc o relație de tip rudenie, mirosul joacă un rol aparte. În primul rând, biologic. Mirosul facilitează identificarea rudelor și contribuie la distingerea mirosurilor celor apropiați (părinți, frați, prieteni) de ale unor indivizi nefamiliari (mai ales în cazul copiilor). Feromonii (substanțe chimice produse de indivizi dintr-o anumită specie care au un efect asupra indivizilor din aceeași specie) pot induce la nivel psihologic aversiuni, afinități sau stări precum frica sau excitația. Percepția acestor mirosuri nu este conștientă, însă provoacă un răspuns comportamental care mediază relațiile sociale. Flavia este respondenta cu una din capacitățile cele mai mari de a discrimina mirosurile. Are 50 de ani și o memorie olfactivă admirabilă – odată perceput un miros, îl poate identifica cu ușurință ulterior. În copilărie, imaginea olfactivă a tatălui era alcătuită dintr-un melanj de tutun și parfum:

Când ajungeam acasă, îl identificam după miros pe tata, care fuma. Când ajungeam la parter, de la jumătatea treptelor știam dacă e tata acasă. Era o combinație de fum de țigară și o anumită apă de colonie pe care o folosea. Știam de dinainte să-l văd cum trebuia să mă comport.

Capacitatea de a asocia corect un miros cu o persoană nu s-a diminuat cu trecerea anilor. Flavia distinge care dintre colegii (vechi) de muncă au trecut printr-o încăpere, reușind să deosebească amprentele olfactive ale fiecăruia.

Alexandra are 32 de ani și locuiește din facultate împreună cu soțul ei. Casa lor este un spațiu foarte bine controlat – inclusiv în ceea ce privește mirosurile. Intruziunile olfactive, de orice natură, o deranjează și îi alterează starea de spirit. În privința relațiilor cu familia, a rărit substanțial vizitele la mătușa soțului ei din cauza mirosului pregnant de câine din apartament. Ceea ce pentru unii este insesizabil, sau chiar dezirabil, pentru ea reprezintă o „incompatibilitate de mirosuri” care duce la dezaprobări insurmontabile și, în final, la afectarea relației de rudenie.

Nu suport animalele în casă. Mirosea a pipi și a blană udă de fiecare dată când îi treceam pragul. Horror. Nu cred că am mai văzut-o de 2 ani. Îmi pare rău pentru soțul meu, poate ar vrea să mergem mai des, dar eu sunt rea de nas. Mi se face rău instant la orice miros urât. Am încercat să o sfătuim acum niște ani, după moartea primului câine, să nu își mai ia altul. Degeaba. Acum are un lup. Care miroase și mai urât.

Modul în care un interlocutor se raportează la anumite mirosuri trădează încadrarea acestuia pe eșichierul social și raportarea sa la lumea înconjurătoare. Mirosurile introduse mai devreme în viață este de așteptat să fie percepute ca fiind mai puțin iritabile și mai plăcute . Clara are 43 de ani și a copilărit într-un oraș mic, de lângă Timișoara, într-o familie foarte strictă, pentru care curățenia a fost întotdeauna în prim-plan.

Mama îmi spunea mereu când plecam la școală că cea mai mare rușine este să miroși urât sau să vină cineva în vizită și să găsească murdar. Vara ne punea să facem baie de fiecare dată când voiam să ieșim din casă. Am urât zilele de curățenie și frecția din cadă pe care ne-o făcea cu o mănușă groasă, de mă ustura pielea încă trei zile după. Da’ să știi, pe cât ziceam atunci că nu o să fac duș niciodată după ce mă mut la casa mea [râde], pe atât de nebună după curățenie am ajuns acum. M-am îndrăgostit [de actualul soț] când mi-am dat seama că mereu miroase a proaspăt ieșit din duș.

Mirosurile percepute ale Celuilalt devin, așadar, mijloace de etichetare și stereotipizare. Alcătuirea de corelații bazate pe experiențe individuale sau colective (spre exemplu, mirosul de naftalină – curățenie sau sărăcie, mirosul de prăjeală – poftă sau neglijență, mirosul asociat îmbătrânirii – afecțiune sau respingere, mirosul unui spațiu – siguranță sau frică) conduce inevitabil la modelarea relațiilor sociale. Apropierea socială dintre indivizi este puternic influențată de simțul olfactiv – mirosul Celuilalt poate fi atât un liant, cât și un obstacol.

Rudenia este alcătuită din aspecte mai mult sau mai puțin vizibile, descriptibile, care construiesc relațiile sociale pe care le avem cu cei din jur. Socializarea într-o anumită cultură dictează normele în funcție de care ne ghidăm – cu cine stăm de vorbă, pe cine considerăm a ne fi apropiat și modul în care ne raportăm la comunitate nu sunt „naturale”, ci sunt efecte ale unui cumul de factori între care și simțul olfactiv culturalizat.

Există, așadar, asamblaje olfactive care stimulează apropierea sau distanțarea față de ceilalți. Simțul mirosului este mai bine legat de memorie decât celelalte simțuri, emoțiile putând fi evocate prin diverse izuri. Deși nu prea ne putem aminti mirosuri, ci mai degrabă stabilim o imagine vizuală sau o experiență sinestezică, mirosul ne transportă înapoi în timp ca instrument al rememorării. Mirosul are valoare relativă, fiind simultan un simț al contactului și al distanței.

Fiecare dintre noi detectează mirosurile în moduri diferite, producând imagini olfactive unice și, prin urmare, senzații diferite unice. Cât despre mine, recurența acestor ancore olfactive îmi pare uimitoare. Aveam 18 ani și eram împreună cu un băiat de aproape 2 ani. În toamna acelui an, prietenul meu a plecat în Anglia la facultate. Ruptura a fost bruscă. Ne-am trezit la sfârșitul lunii septembrie, într-o dimineață ploioasă, l-am dus la aeroport și ne-am luat la revedere. M-am întors îndurerată acasă la el să-mi strâng lucrurile rămase; urma să plec spre casă. Înainte să ies pe ușa apartamentului m-am întors pentru câteva clipe în camera lui și am făcut același lucru pe care îl făceam când eram mică și pleca bunica. Am deschis dulapul (acum aproape gol – cu câteva cămăși și o geacă de iarnă), am inspirat adânc și am plâns.