Într-un interviu din 1960, Maria Tănase mărturisea: „M-am născut în București, în vechea mahala a Cărămidarilor. Mahalaua în care cresc legume, pomi fructiferi și flori. În grădina cu miros de cais a lui taica.” Ca o consecință a interdicției de a ridica fortificații în perioada dominației otomane, Bucureștiul a crescut ca un oraș răsfirat, cu o densitate scăzută. Prima încercare de a conține orașul în niște limite mai clare vine destul de târziu, odată cu proiectul fortificațiilor din jurul capitalei (1884-1914). Astfel, orașul s-a extins constant, păstrând însă în interiorul său mari zone neconstruite, moșii sau maidane, grădini, vii, ori livezi. În studiul mahalalelor din interiorul inelului central, arhitecta Ioana Tudora identifică „viața la curte” ca o marcă specifică locuirii urbane locale. (Mai multe despre istoria Bucureștiului ca oraș al grădinilor în prima parte).

Grădinăritul și mai toate formele de gospodărire din perioada socialistă timpurie, care vizau învigorarea și întreținerea spațiilor comune, au avut ca scop domesticirea unor teritorii din proximitatea noilor ansambluri rezidențiale, deloc sau insuficient gestionate de către autorități. Ulterior, în faza de consolidare, aceste teritorii au fost apropriate și prin împrejmuirea cu garduri de mică înălțime, realizate din elemente de metal inclusiv cu ajutorul unor aparate de sudură aduse de la fabricile și întreprinderile la care locuitorii erau angajați. Rolul acestor delimitări nu era atât unul defensiv, pentru că numărul autoturismelor sau a altor surse de intruziune dăunătoare era redus, cât mai degrabă semnaliza sau reinstaura ideea că acele spații sunt rezultatul unei îngrijiri colective, și nu manifestări ale hazardului. 

Așa cum rezultă din discuțiile avute în perioada de cercetare, dar și din alte demersuri similare, ritualizarea eforturilor de întreținere a grădinilor și de împrospătare a acestora are de-a face și cu forme de „performare” a hărniciei în fața unor instanțe externe (ceilalți de la alte scări sau alte blocuri). Cu alte cuvinte, îngrijirea nu era legată numai de autoconsum, dar era și relațională. Preocuparea pentru primenirea prin învigorare vegetală a unei parcele de pământ s-a transmis generațional și aveam să o regăsim în eforturile asidue de a transforma peisajul de proximitate dintr-unul steril, abandonat de comunitate, într-unul viu, după cum ne-a spus o rezidentă: 

„Nu creștea absolut nimic. Și mă rog, am zis că măcar pe zona unde am ferestre, că știam că n-o să pot să fac tot, să fac ceva. Dar prietenul meu și cu văr-su… fiind betonu ăla, s-au chinuit să sape… și toți vecinii care mă cunosc ne spuneau: «Nu te mai chinui, că toți aruncă gunoaie și o să se facă la loc». Cam ăsta a fost ajutorul din partea colectivului.”

M. a încercat să facă vizibile granițele acestei parcele în interiorul grădinii mai mari a blocului (de care nu se ocupă nimeni) printr-o dantelă de tufe care alcătuiesc un gard viu, cu scopul nu atât de a ține la distanță intrușii, cât mai degrabă pentru a semnaliza împotriva intervențiilor nedorite din partea administrației:

„Am simțit nevoia să delimitez, mai ales că iarna și primăvara, cât e zăpadă, nu înțelege nimeni nimic. Și, în plus, mai era o problemă cu domnii de la ADP, care vin să toaleteze grădinile și vin cu trimmer-ele alea pe de-a rându’ și primăvara taie tot… Am și eu 3-4 plante aici și lăsați-mă că tund eu. Am ieșit eu cu foarfeca și am tuns fiecare smoc de iarbă ca să se vadă mai îngrijit și au fost înțelegători până la urmă. Și încet-încet am început să-l îndesesc.”

M. se deosebește față de figurile clasice consacrate de grădinari din Buclă, în mare măsură persoane vârstnice active și animate de dorința de a realiza o grădină-vitrină. Ea participă mai degrabă la un proiect de împrospătare și primenire a unui spațiu de proximitate, cu rolul tactic discret al unui model pentru comunitatea locală:

„Experiența mea îmi spune că e cel mai bine să fii soft în abordare, pentru că altfel stârnești. Și am zis că cel mai bine e cu exemplul personal. Și parcă acum nu mai sunt aruncate așa multe, că în trecut erau saci de gunoi aruncați pe geam.”

Gardurile, ca formă materială de semnalizare și apropriere (uneori chiar acaparare) a spațiilor limitrofe blocurilor, devin unul dintre cele mai vizibile fenomene care restructurează peisajul urban postsocialist. Este un privatism care se naște după ’90, când se pune din ce în ce mai mult accent în discursurile publice pe o narațiune care privilegiază autonomia și antreprenoriatul și împing acțiunile colective în colțul practicilor respinse, pentru că sunt asimilate drept „comuniste”. Nu a fost promovat gardul în sine, ca dispozitiv, dar efectul a fost că lumea a început să pună accent pe proprietate ca ceva ce nu trebuie socializat, iar ideile despre proprietate au configurat o mică, dar foarte eficientă, religie. Gardurile vegetale au fost înlocuite cu garduri de metal, apreciate chiar și de comunități – un fel de declinări spațiale low-cost ale spațiilor verzi defensive din comunitățile închise. Tot în această perioadă, la aproape toate blocurile s-au pus interfoane și uneori chiar camere de supraveghere, simptomul fiind același – să scapi de oaspeții nepoftiți, să nu vină cineva să vandalizeze, să facă mizerie etc. 

Diversitatea gardurilor care împresoară grădinile este cel puțin la fel de consistentă ca diversitatea tipurilor de grădini din Buclă. De la cele de mică înălțime, discrete, dublate uneori de garduri verzi din perioada socialistă, la cele ușor decorative de la începutul anilor ’90, și până la cele mai înalte, vag fortificate, sau cele recente la scara istoriei orașului, care au intrat în folclorul urban ca „gardurile lui Negoiță” (Liviu – fostul primar de la Sectorul 1), cum le numea un chirurg de la spitalul Grigore Alexandrescu, care opera des copii care se răneau în țepii acestora. 

În viața locală din Drumul Taberei, în special în Buclă, gardurile sunt un subiect important, și nu de puține ori tensionat, atât între locuitori și administrație, cât și între locuitorii înșiși. În timpul cercetării noastre, problema scoaterii recente a unei părți a gardurilor, mai ales la grădinile cu ieșire la bulevard, s-a dovedit a fi una centrală, rezidenții din Buclă fiind preocupați în mod activ de aceste acțiuni. În ultimii ani, administrația a încercat să conteste prezența acestor garduri, inversând aparent politicile administrațiilor anterioare și acționând uneori fără consultarea și implicarea actorilor locali. Actuala administrație locală încearcă să promoveze ideea potrivit căreia un spațiu verde civilizat este un spațiu verde deschis. Prin urmare, au fost efectuate mai multe operațiuni de eliminare a gardurilor care înconjoară spațiile verzi și, uneori, de reproiectare a grădinilor dezgolite.

În septembrie 2022, administrația a reamenajat spațiile verzi din zona Buclei, bulevardul Drumul Taberei. Mediatizate în spațiul public, aceste operațiuni au făcut obiectul unor dezbateri intense în comunitatea locală. Câteva grădini care erau întreținute de locuitori, uneori de mai mulți ani, au fost distruse pentru a face loc unor rulouri de gazon și specii de flori alese de administrație. Un sistem de irigații a fost îngropat acolo după ce buldozere au săpat șanțuri adânci, rupând rădăcinile copacilor și turnând beton pentru fundațiile zidurilor perimetrale de înălțime joasă. Grădinarii au asistat astfel la distrugerea muncii lor de ani de zile și și-au exprimat amărăciunea față de această intervenție. Doamna V., care locuiește în cartier de mai bine de 30 de ani, ne-a spus : „Grădinile făcute de oameni erau cele mai frumoase și originale, [ce se întâmplă acum] este o ștergere a identității”.

Neînțelegeri similare manifestau în urmă cu zece ani și grădinarii din cartierul Pajura, intervievați de Mihaela Țânțaș: „În perioada comunistă ne-a obligat să-l luăm [pământul] şi să-l cultivăm, iar acum!?” (P.P). Grădina fără garduri este acum deschisă și amenințată de degradare: animalele scoase la plimbare pot să-și facă nevoile acolo, trecătorii pot călca în picioare florile plantate, făcând scurtături între destinații din cartier, iar mașinile pot parca cu o roată peste limita verde eliberată de garduri. De la grădini bune-de-privit, acestea devin grădini bune-de-traversat, expuse potențialului de a redeveni un spațiu rezidual. Îndepărtarea gardurilor a stârnit reacții puternice, mulți grădinari exprimându-și descurajarea față de aceste operațiuni, unii refuzând chiar să mai întrețină grădina. Un locuitor al bulevardului susține: „Eu îngrijeam grădina. Acum e grădină de câini!”. Cu alte cuvinte, prezența sa este exclusă sau inutilă. 

Prezența sau eliminarea gardurilor dau naștere unor tensiuni între locuitori care au la bază simțul perceput al proprietății. În timp ce grădinarii dezvoltă un puternic sentiment de apartenență față de grădina lor, ceilalți vecini percep această apartenență ca pe o însușire ilegitimă. I., un locuitor de pe bulevardul Drumul Taberei, a fost mulțumit de acțiunea primăriei. El crede că cei care vor să păstreze gardurile au „o mentalitate din aia de pușcărie de comunism […]”. La poalele blocului în care locuiește, vecina lui se ocupă de grădina din fața clădirii. Potrivit lui, „e un sentiment foarte posesiv, i se pare că și grădina este a ei. Dacă vrei sa te atingi de ceva, zicea «oh, nu, niciun caz!», mai ales că era gard și portiță. Numai ea avea cheia. […] Nu poți sa contribui.” În mod paradoxal, deși se plânge că este ținut la distanță, I. spune, de asemenea, că nu dorește să se implice în întreținerea grădinii și că preferă să rămână „spectator”.

Povestea primilor locuitori ai cartierului Drumul Taberei pornește invariabil cu replica „aici înainte era câmp!”. Construit aproape exclusiv pe terenuri agricole sau ale armatei, ansamblul a fost un „oraș nou”, în care toți cei care se mutau aici „veneau din altă parte”. Am regăsit la interlocutorii noștri de multe ori un atașament fondator, de participanți activi la zorii cartierului, atunci când noile ansambluri de locuințe și peisajul agricol coexistau natural. 

„Era porumb pe aici. Veneam [acasă] cu poala plină de porumb”, ne mărturisește doamna N. privind peste coroana copacilor care au crescut cât blocurile sub ochii ei. Cartierul oferea însă numeroase facilități, echipamente comunitare, spații verzi generoase, dublate de posibilitatea de a cumpăra apartamentele, ceea ce l-au făcut extrem de atractiv. Cu timpul, locuitorii au început „să se aducă unii pe alții” în cartier, formând rețele bazate pe rudenie și vecinătate. În una-două generații, șantierul de blocuri construite în câmp le-a devenit acasă și „cartierul și-a găsit rânduiala”.

Doamna N. este înconjurată de un alai de necuvântătoare alcătuit din căței de talie mică cu hăinuțe tricotate și botul alb sau pisici independente, dar cu zgardă, ieșite pe geam la plimbare, dar și de tot felul de zburătoare sau patrupede care coboară din întâmplări trecute. Ne povestește cum locatarii au început să își organizeze grădini pe spațiile neamenajate dintre blocuri – să cultive flori, legume, ceapă, cartofi, să pună viță, să planteze pomi și să se bucure de verdeață, „pe băncuțe”, la o vorbă. Printre blocuri și grădini, și-au găsit loc și alți locatari: animalele de la bloc.

La început, noii veniți se mutau în cartier uneori însoțiți nu doar de răsaduri și puieți, ci chiar și de animalele domestice care făceau parte din ecosistemul de practici rurale. Moștenite de la casa părintească de unde „își luau zborul”, noii locatari aduceau cu ei din mahalalele Bucureștiului raporturi mai degrabă utilitare cu animalele „de curte”. Așa ajunge cocoșul din balcon să scoale tot blocul la 5 dimineața și să mai fie și apreciat pentru asta, în special de către vecinii care se sculau devreme ca să se ducă la serviciu. 

Treptat, relația utilitară se diluează, evoluând spre o nevoie de joacă, de relaxare sau de distracție a noilor generații de copii „cu cheia la gât”. Iepuri, șoricari, pisici, papagali cu ciocul mare, perușii vorbitori, pești sau hamsteri în borcan încep să-și facă loc în bucătăriile aburite, sufrageriile cu vitrină, camerele de tineret, dormitoarele cu nume de fată, până în inima familiilor. Ele capătă însușiri umane, aduc bucurie și tristețe, participă și contribuie la momentele importante din viața oamenilor. Animalele devin mai degrabă un fel de parteneri ai „stăpânilor” lor, cu care împart același spațiu, au aceleași tabieturi, transformându-se de fapt în membri ai familiei cu drepturi depline. 

În același timp, fenomene urbane exterioare au un impact și în viața cartierului. Valurile de demolări succesive și fulgerătoare ale unor zone rezidențiale extinse din București, care au luat amploare în anii ’80, sunt potențial răspunzătoare pentru explozia populației de câini „maidanezi” (sau „comunitari”) din epocă. Evacuați împreună cu oamenii care i-au domesticit și folosit „la curte”, dezorientați și abandonați, goniți, loviți de mașini și de soartă, aceștia încep să se aciueze pe lângă zonele rezidențiale unde găsesc hrană și adăpost. Așa apare pe la fiecare scară de bloc câte un coteț improvizat pentru „Fetița”, cățelul blând care ciugulește mâncare gătită din mâna locatarilor și care păzește blocul atât de conștiincios că „rupe” toți vizitatorii, poștărița și în general pe oricine se aventurează prea aproape de scară (încă dinainte să apară interfoanele și camerele de supraveghere). 

Atunci apar și haitele de câini care patrulează prin cartier, făcând unele zone să fie de evitat, mai ales noaptea. O parte dintre acești căței intră însă tiptil și în casă, împreună cu noua clasă de câini „de rasă” apărută după moda vremii. După anii ’90, problemele create de excesul de teritorializare duce la „strângerea” de pe la blocuri a câinilor fără stăpân din întreaga Capitală – practici deseori împotriva oricăror standarde etice. Cartierul rămâne astfel mai degrabă la cheremul pisicilor, care îl iau în stăpânire, oscilând între refugiul protector al apartamentelor și independența aventuroasă a grădinilor de bloc.

În plimbările prin zonă, am întâlnit spațializarea relațiilor interspecii în câteva tipologii asociate grădinilor din Buclă: amenajări cu dedicație a întregii grădini, în primul rând pentru utilizatoarele feline (trasee, platforme, jucării pentru pisici) sau cele cu pene (cuiburi colective generos protejate pentru porumbei); adăposturi de vreme rea amplasate în grădină sau pe lângă scară (cutii și cotețe căptușite, căsuțe de păsări); puncte de hrănire puse în locuri cu vad (tăvițe cu bobițe și castroane cu apă pentru pisici, ori firimituri în hrănitori pentru păsări); sau portaluri de intrare-ieșire pentru pisici aflate într-o „relație deschisă” cu domiciliul stabil (scări, stinghii, sfori agățate de grilajele de la parter). 

Astfel, spațiile transformate în proximitatea locuirii ilustrează evoluția spre o relație simbiotică reciproc avantajoasă între oameni și animalele non-umane, care se articulează în contextul cartierului de blocuri și ca o legătură de vecinătate între locatari, prin intermediul grijei colective pentru „animalele blocului”. Privite prin lentila teoriei actor-rețea a teoreticianului Bruno Latour, aceste animale sunt parte a unei comunități non-umane extinse, devenind „actanți” ce posedă capacitatea de a genera relații de colaborare și solidaritate între locatari. Astfel, toată infrastructura asociată îngrijirii – amenajarea de adăposturi, de hrănitoare sau de zone de acces –, devine un bun comun gestionat de un grup de îngrijitori preocupați de soarta animalelor. 

Mai mult, pentru locatarii și partenerii lor canini, care acum locuiesc în apartamente, plimbarea devine pretext și mijloc de socializare și participare la comunitate. Ieșirile și întâlnirile se desfășoară în țarcurile special amenajate de administrație, mai mereu insuficiente, mici și inadecvate, sau în cele înființate ad-hoc după nevoi, după trasee și mai ales după afinitățile dintre perechile om-câine. Plimbarea funcționează ca o metodă eficientă de validare și conectare la o infrastructură socială de proximitate, cu beneficii mutuale de sănătate mintală, echilibru emoțional și sociabilitate pentru toți participanții.

La fel ca în cazul grădinilor, aveam să identificăm un punct de tensiune manifestat discret, dar destul de important cât să contureze două comunități stratificate în termeni de clasă și uneori vârstă. De-a lungul unui interviu în mișcare prin cartier, am remarcat că interlocutoarea noastră a evitat să intre în țarcul de câini amplasat în vecinătate, și ne-a condus mai departe spre parcul dedicat copiilor. Cu o zi înainte în țarc se găsea un câine dintr-o rasă care apare des în imaginarul urban al luptelor de câini, iar din nucul din marginea țarcului atârna o sfoară groasă, folosită pentru antrenamentul acestui tip de câini. Doamna N. ne-a mărturisit că evită „cuțodromul” de aproape trei ani pentru că acolo a fost atacat companionul său – un câine de talie mică, de către un câine masiv și agresiv: „Cei mai tineri își cumpără câini mari, de rasă, care pot fi agresivi, noi ne-am mutat aici (n.m. în parcul copiilor)”. Câteva minute mai târziu aveam să vedem că aproape toate femeile vârstnice prezente la acea oră în parcul pentru copii aveau câini de talie mică.

Intensificată în pandemie, nevoia de grijă s-a manifestat în cartier printr-o vecinătate extinsă. Practicată de cele mai diverse categorii de locuitori, grija pentru animalele de lângă bloc s-a spațializat pe măsura posibilităților fiecăruia (de timp, resurse, cunoștințe), în funcție de capacitățile de organizare (individuale sau colective) și în relație cu spațiul de proximitate (strada, grădina blocului). 

Peisajul adăpostirii și îngrijirii animalelor de bloc, dominat până nu demult de găzduirea câinilor comunitari, care între timp au lăsat loc „pisicăreselor” care hrănesc și adăpostesc o gamă largă de feline cu domiciliu, în vizită sau în nevoie, este completat și de locatarii care sînt „miloși de păsări”. Porumbei, guguștiuci, turturele sau vrăbii își găsesc hrana, adăpostul și chiar îngrijirea medicală în grădinile, pe pervazele și în balcoanele blocurilor.

O locatară din interiorul Buclei ne-a povestit cum hrănește vrăbiuțele cu arpacaș și cum urmărește în fiecare an guguștiucii care își fac cuib printre mușcatele ei de la geam, unde fac cîte 2 „oușoare”, până când ies, cresc și își iau zborul. Mai jos, în grădina blocului, un cuib generos amenajat, protejat spre stradă și alimentat zilnic cu hrană și apă este transmis din generație în generație. Mai încolo, în gardul metalic de la grădină stau înfipte coltuce de pâine pentru orice zburătoare poftește. Toate acestea completează peisajul specific al domesticului Buclei înțeles, așa cum îl încadrează Maria Grecu, pe urmele antropoloagelor Giuliana Mandich și Marina Rampazi: „nu ca o sferă aparte, circumscrisă locuinţei, ci ca proces de domesticire, de transformare a unui spaţiu într-un loc familiar prin practicile cotidiene de reproducere a vieţii şi de îngrijire a ei”.

Într-un București al individualismului exacerbat, al privatizării radicale, al acaparării și închiderii spațiilor comunitare și al soluțiilor tehnocratice impuse fără negociere și participare, practicile spațiale informale descrise mai sus contribuie la supraviețuirea unei infrastructuri sociale de proximitate, extrem de valoroasă în contextul crizelor actuale ale orașului. Astfel de spații pot susține și provoca o serie de acțiuni în sprijinul bunurilor comune urbane, care, în contextul orașului postsocialist, ilustrat prin studiile de caz identificate în Buclă, se articulează în jurul nevoii de grijă și se manifestă prin reparare și atașament față de o infrastructură publică în continuă degradare sau renovare aseptică. Slab organizate și mai degrabă implicite, bazându-se mai degrabă pe existența „latentă” în societate a practicii bunurilor comune, așa cum le identifică Massimo De Angelis, aceste spații și practicile asociate lor funcționează ca forme de „ritualuri tăcute”, moduri locale de a fi împreună în cartier.