M-am plimbat pe Calea Moșilor, una dintre cele mai vechi și lungi artere din București, în încercarea de a descoperi ce a rămas din identitatea comercială și istorică a zonei, cât de fragil este patrimoniul arhitectural și care sunt fricile și nemulțumirile oamenilor. Printre monumente istorice, blocuri-cortină, șantiere și parcări, am încercat să înțeleg cum a ajuns Calea Moșilor un spațiu fragmentat și vulnerabil, dar și cum conviețuim și supraviețuim în Bucureștiul de astăzi.

Mă aflu la câteva intersecții de kilometrul zero al capitalei, pe Calea Moșilor, la limita dintre zona protejată a străzii – cunoscută drept Moșilor Vechi, și segmentul nou, care continuă de la Bulevardul Carol înspre Piața Obor. Îmi încep traseul din acest punct pentru a elucida o curiozitate personală: de ce Moșilor Vechi și Moșilor Noi și ce spun aceste denumiri despre orașul în care trăiesc?

Pentru mine, Moșilor a însemnat pentru mult timp strada aceea lungă în care te duci sa îți cauți nasturi și țesături și care se întinde haotic – printre case, blocuri si ruine, până la Piața Obor. Este un spațiu pe care l-am perceput mereu ca enigmatic și încurcat și care a trezit în mine un sentiment ambiguu de fascinație și angoasă. Pe de-o parte, fascinația față de un oraș pierdut, ale cărui relicve încă supraviețuiesc timid printre trafic și betoane. Pe de altă parte, angoasa că memoria și patrimoniul orașului vor deveni în timp tot mai vulnerabile, fie în fața urbanismului haotic din București, fie în fața unui cutremur.

Din punct de vedere istoric, Calea Moșilor a fost un drum comercial care pornea din centrul orașului, de la Curtea Domnească, și făcea legătura cu Târgul din Afară – un bâlci anual organizat cu ocazia sărbătorii Moșilor de primăvară. De-a lungul anilor, bâlciurile din luna mai au devenit cunoscute ca Târguri de Moși – de unde și denumirea arterei – iar extinderea orașului le-a împins către periferie, până în zona în care astăzi se află Piața Obor.

În mod remarcabil pentru Bucuresti, Calea Moșilor și-a păstrat în linii mari traseul inițial, însă construirea bulevardului Carol și sistematizarea din anii ‘80 au schimbat considerabil funcționalitatea și identitatea străzii.

„Dacă te uiți pe planuri, chiar cele mai vechi planuri ale Bucureștiului, cele din secolul al XVIII-lea, Calea Moșilor o vezi. (…) Nu e vorba de o stradă veche, care la un moment dat să se fi extins, ci o stradă din însăși esența orașului – stradă comercială – și care era foarte unitară. Azi, ne este aproape imposibil să ne dăm seama, pentru că este tăiată de bulevard”, îmi explică Ștefan Ghenciulescu, arhitect practicant, critic şi cercetător în domeniul arhitecturii şi urbanismului și redactor-şef al revistei Zeppelin. În discursul bucureștenilor de astăzi există două căi ale Moșilor – cea veche, între strada Bărăției și bulevardul Carol, și cea nouă – de la bulevardul Carol și până la intersecția cu Obor. 

Din punctul în care mă aflu o iau la pas pe segmentul nou, spre Piața Obor. Partea aceasta nu are statut de zonă protejată, adică nu este considerată reprezentativă pentru București din punct de vedere al elementelor arhitecturale sau urbanistice. În schimb, Moșilor Noi este elocvent pentru a înțelege consecințele intervențiilor urbanistice asupra identității unui spațiu.

În 2023, Muzeul Bucureștiului a publicat pe site-ul instituției două videoclipuri cu imagini de arhivă de pe Calea Moșilor, multe dintre ele filmate în anii ’70 și întrerupte de fotografii de la începutul secolului trecut. Cu riscul de a romantiza trecutul, imaginile arată o stradă vibrantă, cu pietoni care se plimbă prin fața vitrinelor și meșteșugari care lucrează minuțios în ateliere de pălării sau de vopsit nasturi și catarame.

Sunt printre ultimele imagini care surprind segmentul nou înainte de sistematizarea masivă a Bucureștiului, cerută de Ceaușescu după cutremurul din 1977. Demolarea Căii Moșilor a început în partea sa cea mai estică, dinspre Piața Obor și a ajuns până la intersecția cu Bulevardul Carol. În prezent, drumul meu către periferia estică a Căii Moșilor este dominat de blocuri socialiste înalte și întrerupt de intersecții zgomotoase. În spatele blocurilor recent zugrăvite în culori pastelate, încă se mai zăresc, din loc în loc, curți și case vechi, cu zidărie de cărămidă și tencuială din lemn. Este un simptom al demolărilor nefinalizate, care au transformat țesutul urban al Bucureștiului într-un mod brutal, făcând loc unor spații ample, dar care și-au pierdut coerența față de vechiul oraș. 

Pentru o bună parte din istoria sa, Moșilor s-a dezvoltat în jurul comunităților de negustori și meșteșugari, într-un ritm coerent cu nevoile locuitorilor, în ceea ce filosoful Marc Auge ar defini ca fiind locul „antropologic”. Lărgirea șoselei și demolarea fostelor case a produs o fragmentare bruscă a identității spațiale și implicit a condițiilor de locuire și de relaționare dintre locuitori. Consecințele se resimt în contrastul dintre vechi și nou, în aglomerarea vizuală și pe piața imobiliară, unde valoarea unui apartament în zonă crește considerabil dacă este orientat către vechile străzi. 

Din punct de vedere al patrimoniului arhitectural, sistematizarea a avut consecințe dezastruoase. Pe segmentul nou al Căii Moșilor, au mai supraviețuit doar câteva blockhouse-uri moderniste și biserica Olari, care a fost translatată pe o distanță de 80 de metri, în spatele unuia dintre blocuri. Puținele clădiri rămase pe Moșilor Noi din perioada interbelică se află în prezent într-un stadiu vizibil de degradare. De-o parte și de alta a străzii, deasupra intrărilor art deco, tencuiala este crăpată și scorojită, iar de balcoane și geamuri atârnă cabluri și aparate de aer condiționat.

Între Piața Obor și bulevardul Carol, printre case de pariuri și săli de jocuri, încă mai zăresc o filatelie, magazine de țesături și ateliere de croitorie. Caracterul comercial al zonei s-a păstrat în economia centralizată din perioada socialistă și a supraviețuit timid schimbărilor socio-economice din ultimele decenii: privatizările din anii ‘90, criza economică din 2008 și pandemia din 2020. Identitatea comercială a zonei este în continuare amenințată de o planificare urbanistică deficitară.

Aproape de intersecția cu bulevardul Carol, la parterul unui bloc interbelic, mă opresc în fața unui anticariat. Proprietarul îmi mărturisește că este nemulțumit de modul în care strada și trotuarele sunt gestionate de autorități: „Trotuarele sunt nemăturate, (…) mașinile sunt până în buza (trotuarului), nici nu mai poți de multe ori să circuli.” Pe trotuar sunt mașini parcate ilegal, asfaltul este în valuri, iar accesibilitatea pentru persoanele cu dizabilități este aproape inexistentă. În jurul meu, traficul, parcările ilegale, poluarea fonică și vizuală au înlocuit forfota din vechile ilustrații și filmări. Să fii pieton pe Calea Moșilor – și în general, în București – este dificil, iar asta influențează fluxul de trecători și identitatea comercială a zonei. 

Revin la intersecția cu bulevardul Carol, de unde Calea Moșilor Vechi se strecoară între străzile Mântuleasa și Latină, până aproape de Piața Sfântul Gheorghe. Din anul 2000, porțiunea aceasta, inclusiv străzile Stelea Spătarul, Cavafii Vechi, Biserica Răzvan și Intr. Pictor Vermont, este protejată printr-o hotărâre a Consiliului General al Capitalei cu grad maxim de protecție ca stradă tradițional comercială.

Te-ai aștepta ca pe o stradă cu tradiție într-ale comerțului să găsești magazine la tot pasul, însă pe porțiunea asta au mai rămas deschise puține locuri: câteva magazine alimentare, două magazine vintage, o blănărie, o cantină și câteva localuri.

„Chiar azi am primit o recenzie că singurul dezavantaj (al magazinului) e zona, care nu este chiar cea mai ok”, îmi spune Cosmin, proprietarul unui vintage shop. Cei mai mulți dintre clienți vin pentru că știu de loc de pe social media, iar oamenii care intră direct de pe stradă sunt puțini. Ceva mai în față, un alt comerciant îmi povestește că nu prea are clienți, dar și că prețurile chiriilor în zonă sunt mici, pentru că este o zonă „dezafectată”. 

Pe măsură ce mă confrunt cu realitatea din teren, mă întreb dacă identitatea de stradă comercială este doar o urmă a trecutului, care supraviețuiește mai degrabă prin memoria colectivă a bucureștenilor. Dacă privim spațiul ca pe un proces dinamic, cu multiple identități și într-o continuă interacțiune cu socialul, așa cum propune geografa și cercetătoarea Doreen Massey în Space, Place, and Gender, întrebarea devine irelevantă. 

E sâmbătă după-amiază, iar pentru o bună bucată de drum sunt singură pe stradă. Oricât de tare aș încerca să mă feresc de etichete apocaliptice, atmosfera din jurul meu este încărcată și îmi dă un sentiment de abandon. Multe construcții sunt părăsite, intrările fostelor prăvălii sunt zidite, geamurile sunt sparte. O parte dintre clădiri au rămas niște carcase goale, lipite de trotuar, cu atenționări pe foi A4: pericol de prăbușire. 

Pe Calea Moșilor se află 34 de monumente istorice, conform ultimei actualizări a Ministerului Culturii, din anul 2015. Monumentele istorice sunt definite ca „bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală” și sunt protejate ca parte integrantă din patrimoniul cultural național. La numărul 134, în fața Hanului Solacolu, trotuarul este blocat de schele.

În anul 2022, AMCCRS (Administraţia Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic) a demarat procedurile de punere în siguranță a clădirii, iar de curând, Primăria Bucureștiului a anunțat că va începe restaurarea monumentului istoric, care se afla într-un stadiu avansat de degradare. În ciuda legislației care ar trebui să protejeze monumentele istorice, patrimoniul arhitectural din București este într-o situație vulnerabilă. În ultimul deceniu, o singură clădire monument istoric de pe Calea Moșilor a fost renovată, o alta a ars, iar altele riscă să-și piardă elementele arhitecturale specifice ori să se prăbușească.

În timp ce demolările au distrus brusc și irevocabil țesutul urban și cultural de pe segmentul nou, patrimoniul arhitectural de pe Moșilor Vechi se confruntă cu un declin lent, ale cărui cauze se află la intersecția dintre social, economic și politic.

Pe de-o parte, conservarea patrimoniului și a identității zonei nu este prioritară (sau profitabilă) pentru proprietarii imobilelor din zonă. Consolidarea și întreținerea unei case vechi necesită îngrijiri costisitoare, avize și birocrație, iar în lipsa unor controale și a unui sprijin din partea autorităților, oamenii preferă să recurgă la improvizații și soluții pe termen scurt. 

Pe de altă parte, în zonă există probleme sociale. Pe segmentul vechi, multe dintre clădirile abandonate sau care au un statut legislativ neclar sunt folosite de persoanele fără adăpost. Din când în când, știrile ne reamintesc de câte o evacuare din zonele rău famate ale Capitalei, iar persoanele fără adăpost sunt acuzate de „mutilarea” monumentelor de arhitectură. În același timp, pentru persoanele aflate într-un context de excluziune socială, sărăcie și discriminare, conservarea patrimoniului nu este tocmai o prioritate. 

În plus, în cazul clădirilor grav avariate, valoarea terenului o depășește pe cea a construcției și există suspiciuni puternice că proprietarii preferă să le lase să se deterioreze până la stadiul de prăbușire. 

În drumul meu către Piața Sfântul Gheorghe, predomină un peisaj cârpit și contrastant: tencuieli de lemn lângă termopane, balcoane fisurate de care sunt agățate antene TV, apartamente izolate cu polistiren în blocuri cu bulină roșie și curți pline de gunoaie lângă care răsare câte un bloc nou. 

În teorie, întreaga parte veche a Căii Moșilor e apărată prin reguli stricte de utilizare a zonei, atât în ceea ce privește amplasarea, folosirea și echiparea clădirilor, cât și a curților, gardurilor și spațiilor publice. Spre exemplu, regulamentul spune că „se va acorda prioritate conservării gardurilor existente”, iar în spațiile publice „se va interzice circulația auto și se va moderniza linia de tramvai existent (silențiozitate, aspect)”. În realitate, mașinile circulă, tramvaiul este tot zgomotos, iar gardurile par ultima grijă. Nu există nici parcuri, nici piațete, iar spațiile virane au devenit fie parcări, fie gropi de gunoi clandestine.

O parte dintre rezolvări sunt în cârca autorităților, dar situația actuală de pe Moșilor e cauzată și de individualismul din mentalitatea românească și de lipsa de încredere în comunitate și autorități, explică Ștefan Ghenciulescu: 

„Nu mai avem încredere ca societate unii în alții, nici în stat, și nu mai suntem în stare decât să gândim pe termen scurt, pe termen strict individual și în regim de acaparare. Fostul spațiu public, e împărțit acum între ce e al meu sau ce e al nimănui.” 

Dincolo de această mentalitate, conceptul de patrimoniu și conservare are și o dimensiune memorială și afectivă. David Lowenthal observa în cartea The Past is a Foreign Country că preocuparea pentru patrimoniu a apărut ca un mod de asumare a unei identități naționale și culturale, dar, așa cum explica filosoful si istoricul Maurice Halbwachs, această identificare depinde de interacțiunea dintre spațiu și memorie. Halbwachs sugerează că spațiul fizic și memoria colectivă a oamenilor care îl ocupă se influențează reciproc și pot crea un nod de legătură între locuitori din diferite perioade. Totuși, în lipsa unei continuități a memoriei sociale, spațiul capătă alte valori pentru locuitorii din prezent. În ceea ce privește Calea Moșilor, traumele politice și sociale (decimarea populației evreiești, naționalizarea caselor, emigrarea și îmbătrânirea demografică) au șubrezit memoria colectivă, și implicit, relevanța patrimoniului pentru comunitățile actuale.

În timp ce străbat Moșilor Vechi, mă întreb dacă restaurea patrimoniului nu este, de fapt, o preocupare elitistă, în detrimentul nevoilor actuale ale locuitorilor. Totuși, tind să cred că degradarea a ceea ce a mai supraviețuit în ultimele decenii nu tinde spre incluziune, ci spre un nou tip de fragmentare, în care blocurile tip boutique vor înlocui o altă identitate și istorie a orașului.

În același timp, situația vulnerabilă a clădirilor și spațiului public nu ține doar de cultură și  estetic, ci a devenit o problemă de siguranță. În orice moment, localnicii și pietonii riscă să fie accidentați de structurile instabile. În tot acest context fragil, se adaugă și vulnerabilitatea seismică a Bucureștiului.

La colț cu strada Intrarea Pictor N. Vermont, observ prima bulină roșie: „Clădire expertizată tehnic încadrată în clasa I risc seismic”. Imobilul cu 4 etaje, construit în anul 1934, a fost expertizat pentru evaluarea riscului seismic de două ori, în 1993 și în 2022. Inițial, clădirea a fost încadrată în categorie de urgență U2, conform legilor de la vremea aceea, dar în 2022 a fost încadrată în clasa de risc Rs 1 („susceptibilitate de prăbușire, totală sau parțială, la acțiunea cutremurului”, conform legii nr. 212 din 12 iulie 2022).

Matei Sumbasacu, inginer constructor și fondatorul asociației Re:Rise, mă lămurește cu privire la confuzia dintre categorie de urgență versus clasă de risc. La începutul anilor ‘90, încadrările imobilelor se făceau în categorii de urgență (de la U1 la U3), în funcție de care ar fi fost prioritizate consolidările. După anul 1997, sistemul de clasificare s-a schimbat în categorii de risc de la Rs I la Rs IV. „Din punct de vedere legal, acum categoriile de urgență nu mai există. O clădire dacă e în categorie de urgență, oficial si legal, noi nu știm nimic despre ea”, explică inginerul.

Conform AMCCRS, pe Calea Moșilor au fost expertizate pentru risc seismic 46 construcții din 1993 până în 2025. Cele mai multe evaluări au fost făcute în 1993, iar pentru clădirile expertizate înainte de 2019, atunci când a fost aprobat noul cod de evaluare seismică „este necesară realizarea unor noi expertize tehnice la acțiuni seismice”. De atunci și până în momentul actual, au mai fost expertizate doar alte 10 imobile de pe Calea Moșilor.

Din punct de vedere al riscului seismic, Bucureștiul este cea mai vulnerabilă capitală din Uniunea Europeană. În secolul al XX-lea, orașul a fost zguduit de trei cutremure majore, iar seismul de 7,4 grade pe scara Richter din 4 martie 1977 a rămas în memoria bucureștenilor ca una dintre cele mai mari traume ale orașului. Cu toate acestea, Bucureștiul și locuitorii săi sunt mai nepregătiți ca oricând în fața unui cutremur de aceeași magnitudine. 

Pe Harta Bucureștiului după cutremur, realizată de Re:Rise și geo-spatial.org, o mare parte din segmentul vechi de pe Calea Moșilor este colorat în portocaliu, adică există multe clădiri încadrate fie în categorii de urgență, fie în categorii de risc, cu posibilitate ridicată de prăbușire. Harta oferă informații suplimentare despre arii de colaps și blocaje în cazul unui seism și se bazează pe lista de imobile cu risc seismic de la AMCCRS, explică Sumbasacu. În cazul unui seism major, o mare parte din Calea Moșilor ar fi vulnerabilă – asta luând în considerare clădirile care au avut parte de o evaluare tehnică a riscului seismic în ultimii 30 de ani. În plus, „cutremurul are un grad mare de incertitudine. Nu putem știi cum ne va afecta”, explică acesta. 

În ceea ce privește pregătirea oamenilor pentru cutremur, informațiile acestora despre clădirile în care trăiesc sau muncesc sunt de multe ori precare sau nu mai sunt de actualitate. La anticariatul de pe pe segmentul nou, proprietarul mi-a povestit că are încredere în structura blocului, care a fost consolidat până la nivelul 4 din 7. Conform listei de la AMCCRS, imobilul este încadrat în clasa Rs II din anul 2017, după ce a fost anterior în clasa Rs I.

Pe Moșilor Vechi, Cosmin de la magazinul vintage îmi spune: „Aș lua măsuri, dar eu nu mă simt în pericol aici, având în vedere că ieșirile sunt (aproape) și clădirea este solidă”. 

În cazul în care Bucureștiul ar fi lovit de un cutremur de magnitudine mare, nu ar fi afectate doar persoanele care se află în clădiri cu risc Rs I sau Rs II, ci și persoanele din jur, la care accesul echipelor de intervenție ar putea fi îngreunat de prăbușiri. Cu toate acestea, pentru mulți dintre bucureșteni, pregătirea pentru un seism major constă în speranța că nu o să li se întâmple nimic și în neputința că, dacă e să se întâmple ceva, oricum nu au cum să prevină acest lucru. Există totuși resurse pentru a reduce riscurile și a crește șansele de supraviețuire, cum ar fi ghidul de pregătire pentru cutremur realizat de ONG-urile ARCEN și Re:Rise. 

Spre capătul drumului, la numărul 21, se află una dintre puținele clădiri consolidate de pe Calea Moșilor. Procedurile de consolidare sunt anevoioase și vin cu multe necunoscute, explică Matei Sumbasacu: „Oamenii vor să își consolideze locuința, dar am observat o reticență din partea lor în a se înregistra în programul național de consolidare”. Reticența oamenilor este firească și vine din incertitudini legate de relocare, durata procesului de consolidare ori costurile pe care le presupune. 

În 2022, Ministerul Dezvoltării a demarat Programul național de consolidare a clădirilor cu risc seismic ridicat, prin care proprietarii din clădirile vulnerabile ar putea beneficia de finanțare nerambursabilă pentru consolidări. Programul ar avea potențialul să accelereze consolidările din București, dar până va avea rezultate vizibile, o parte dintre locuitorii și trecătorii de pe Calea Moșilor rămân vulnerabili, fără informații clare despre riscurile la care se expun. 

La capătul traseului, în zgomotul și aglomerația de pe bulevardul Brătianu, îmi devine tot mai clar că nu mai există o singură Calea Moșilor, ci două zone distincte, izolate una de cealaltă, ambele cu multiple probleme. Pe Calea Moșilor Noi, traficul, mizeria și lipsa spațiului public afectează identitatea comercială și calitate locuirii, iar în zona protejată a Căii Moșilor,  patrimoniul arhitectural este fragil și există probleme sociale care nu sunt adresate de autorități. 

Ce leagă cele două spații? Desigur, numele și memoria colectivă, dar și vulnerabilitățile: riscul seismic, dezvoltarea urbanistică haotică și centrată pe profit și lipsa de cooperare între comunități și instituțiile statului.

Înțeleg, într-un final, că în timp ce confuzia se disipează, fascinația și angoasa rămân cu mine, pentru că în toată complexitatea și fragilitatea sa, de la Obor și până în Centrul Vechi, Moșilor cuprinde și evocă poveștile, dar și traumele Bucureștiului – cele vechi și cele noi.