De ceva timp mă gândesc să mă mut de acasă. Exploratoriu, caut chirii bucureștene pe grupuri de Facebook și pe site-uri de imobiliare. Trapezului e, mai nou, zonă centrală, bucătăriile cu canapea lângă aragaz sunt camere de dormit, iar dulapurile albe și clinice de la Ikea au ajuns să fie considerate piese moderne de mobilier. Încrederea și persistența celor care postează anunțurile sugerează că prețurile lunare ale garsonierelor care tind spre jumătate de mie de euro sunt totalmente justificate.

Înțeleg că prețurile vor crește și mai mult, „Trebuie să cumperi acum!”. Și, dacă nu reușești, ți se spune că e vina ta. România pare că se află în cel mai prosper moment economic din istoria sa, însă cetățenii – și în special tinerii – „nu vor să muncească și preferă să locuiască cu părinții”. Cel puțin așa se justifică precaritatea în care se află. Printre locuințele preponderent inaccesibile economic din București se strecoară oferte de chirii în cartierul limitrof Militari Residence. Prețuri mai mici, apartamente noi, ansamblu rezidențial modern. Verific site-ul – discursurile și pozele sunt promițătoare. 

Mă întreb, totuși, de ce sunt brusc atât de multe anunțuri în comuna Chiajna din județul Ilfov, acolo unde se află complexul Militari Residence. Ce se află în culisele acestui spectacol imobiliar?

E 22 decembrie 2024, aproape de Crăciun. Spre sfârșitul interviului o întreb pe Briana* (o studentă în vârstă de 21 de ani) dacă există aspecte importante mai puțin cunoscute legate de locuirea în cartierul Militari Residence pe care ar vrea să le menționeze. Îmi răspunde profetic: 

„Ce mi se pare mie foarte important – în cazuri de urgențe se ajunge foarte greu. Adică ajunge o mașină de pompieri foarte greu și în unele complexe de aici e foarte greu să intri, pentru că se parchează mașinile peste tot și ai loc de-abia tu, ca pieton, să treci. Și mai ales o ambulanță, un SMURD.”

28 februarie 2025, două luni mai târziu. E Ziua Protecției Civile în România. În dreptul unei grădinițe de pe strada Rezervelor din comuna Chiajna, mansarda unui bloc izbucnește în flăcări. „Accesul se realizează cu dificultate din cauza maşinilor parcate şi a străzilor înguste”, transmite, printr-un comunicat oficial, Inspectoratul pentru Situații de Urgență București-Ilfov.

Cazul demască simptomele cronice ale unui urbanism neoliberal, agravate de o sinergie malignă între nonșalanța politică și lăcomia dezvoltatorilor, și care a reușit să transforme noul cartier într-un spectacol profitabil al aparențelor și al nepăsării.

În perioada postdecembristă, fizionomia urbană din România suferă mai multe mutații. Terenurile care înainte aparțineau statului sunt privatizate, iar autoritățile locale primesc libertate de decizie, deodată cu responsabilitățile implicite. În același timp, repulsia față de comunismul românesc – regim autoritar și opresiv – legitimează retragerea statului din relația cu cetățenii. În noul sistem capitalist, neoliberal, statul îmbrățișează politici care susțin investitorii privați și piața liberă, mizând pe ideea că cererea și oferta se pot calibra automat, natural pentru a gestiona accesul tuturor la locuințe, fără să fie nevoie de intervenția actorilor statali. 

Statul român abandonează astfel, aproape complet, rolul său de constructor și legiferator, în timp ce piața imobiliară începe să fie treptat acaparată de investitori privați. Locuirea devine o marfă inaccesibilă, în special în marile centre urbane. Dezvoltatorii ambițioși care caută profitul maximal își îndreaptă atenția spre câmpurile încă neexploatate ale localităților din Ilfov, unde găsesc prețuri mai mici și administrații locale tolerante, preocupate de creșterea economică, dar letargice în relația cu interesul public și cu calitatea locuirii.

Astfel, investitorii privați regizează un spectacol locativ și expun o tiradă de promisiuni performative cu rol mai degrabă decorativ: proximitatea față de metrou, oaze de verdeață și confort deplin. Reușesc să fructifice repulsia ideologică și vizuală față de perioada restrictivă a epocii comuniste, iar ansamblul rezidențial este promovat ca un simbol al modernității vestice, inclusiv prin denumirile ansamblurilor (Royal Confort Residence, Avangarde Home/City, Elitte Residence). Întreaga zonă este etalată în antiteză cu estetica gri, prăfuită și monotonă a cartierelor construite sub egida fostului regim dictatorial. 

În noul cartier, după cum asigură dezvoltatorii, „nu trebuie să repari, să renovezi, să modifici”. Fațadele portocalii, roșii, albe și mov camuflează simbolic clădirile și asociază blocurile rezidențiale cu ideea de individualizare prin distincție, calitate – o ruptură metaforică față de trecutul colectivist.

„Finisajele sunt destul de proaste, adică am avut probleme de tot felul pe la baie. A trebuit să fac eu pe Manny Iscusitul, să caut cum se folosește siliconul, cum să dau siliconul vechi jos. Pentru că sunt efectiv blocuri făcute pe repezeală, adică să fie multe, să fie bani, mă înțelegi? Să ai unde să închiriezi, să ai unde să cumperi.” (Alex, un tânăr corporatist de 23 de ani, locatar în Militari Residence de 2 ani)

Sub auspiciile unui mediu politic apatic, preocupat mai degrabă de creșterea economică locală, încep să răsară galopant pleiade de blocuri ticsite. Decolează, într-un ritm proporțional, și populația comunei. În 2021, Chiajna ajunge la aproape 44.000 de locuitori, cu aproximativ 30.000 în plus față de deceniul anterior, devenind localitatea din țară cu cea mai mare creștere procentuală a populației între ultimele două recensăminte. Autoritățile locale, însă, nu investesc pe măsură în infrastructura necesară. 

Din cartierul cu peste 100 de blocuri lipsesc suficiente școli, spitale, spații verzi și linii de transport în comun. Investitorii pun monopol pe spațiile publice și pe servicii esențiale, iar locuitorii din Militari Residence devin navetiști dependenți de infrastructurile Bucureștiului, oraș a cărui administrație nu poate controla cum se dezvoltă această localitate-satelit. 

Dezvoltatorii din Chiajna expun o avalanșă de promisiuni ale unui cartier împânzit cu parcuri, verdeață și confort: „Cum ar fi dacă ai locui într-un ansamblu rezidențial nou, în mijlocul unei oaze de verdeață și liniște, cu parcuri și locuri de joacă pentru copii?”. La acest simulacru aspirațional se alătură și o dimensiune vizuală: machetele digitale ale complexului rezidențial sunt idealizate, fetișizate, scufundate într-un halou verde, în aparența unor pajiști intacte, atinse doar de câțiva copaci și tufișuri stufoase. 

Pe teren, însă, narațiunile și fotografiile dezvoltatorilor se materializează în spații care deseori sunt învelite în tartan, pietriș sau beton, flancate de parcări și asfixiate de versanți ai blocurilor cu opt etaje. Trăsăturile acestora îi fac pe locatari să conteste și chiar să nege la unison eticheta de „parc”:

„Și, cum am zis, nu există spații verzi, (…) ăla nu poate fi numit parc. Deci arată penibil, nu pot să-l consider parc. Nu știu, mie mi se pare o lipsă ireală de spații verzi.” (Alina, studentă, locuiește de aproape un an în Militari Residence)

În tandem cu dezvoltatorii, spectacolul garanțiilor locative verzi este întreținut și de administrația publică din Chiajna, care a instalat recent, în stațiile de autobuz, panouri publicitare laudative despre comună. Una dintre performanțele autorităților vorbește utopic despre „Parcuri pentru cei mici și cei mari”, o declarație care a fost interogată în scris, cu un marker negru pe același afiș, de frustrarea unui locatar: „Când??!!”. 

În acest peisaj al betonului, părinții și copiii care locuiesc în Militari Residence caută adaptări și își mută activitățile recreaționale pe fâșiile de câmp dintre blocuri. Aici își plimbă câinii, înșiră grătare, joacă fotbal la porți improvizate din cărămizi sau organizează zile de naștere, pentru care întind scaune și măsuțe pliabile din plastic.

Cu rol spontan de spații verzi alternative, aceste pajiști neamenajate, la care apelează mai ales cei cu animale de companie și copiii, se află de câțiva ani într-un proces de acaparare perpetuă de către dezvoltatori. Construcțiile provizorii din cărămidă și beton, materialele împrăștiate pe jos, prezența muncitorilor, a macaralelor și a celorlalte utilaje prevestesc răsăritul unei noi puzderii de blocuri compacte:

„Sunt blocuri peste blocuri peste blocuri. Și încă se construiesc. În orice spațiu liber pe care îl găsește cineva se decide să se construiască acolo un bloc (…). Trăiești chestia asta încontinuu. Din momentul în care te-ai mutat ești martor la cum se mai construiesc încă sute de mii de locuințe.” (Doina, stă în chirie în Militari Residence de 3 ani)

Institutul Național de Cercetare Aerospațială a studiat recent cum se traduc ecologic abundența de beton și penuria spațiilor verzi, comparând două tipuri de cartiere bucureșteano-ilfovene, distincte economic și ideologic: cele din perioada comunistă și cele ridicate în postdecembrismul sălbatic. Măsurând temperaturile la sol în luna iulie 2024, cercetătorii au concluzionat că în Militari Residence este cu peste două grade mai cald decât, spre exemplu, în Drumul Taberei. Microclimatul modelat de beton și de distrugerea spațiilor verzi, răspunzător pentru discrepanța dintre temperaturi, este invocat și în poveștile locatarilor:

„Deci nu sunt copaci pe marginea străzii, nu este umbră, vara este horror. Este ca și cum ai fi în deșert, din punctul ăsta de vedere.” (Tania, învățătoare și studentă, locuitoare a Militari Residence de 2 ani)

La nivel ideal, Militari Residence este promovat de către dezvoltatori ca un spațiu potrivit familiilor, care garantează „grijă deosebită pentru nevoile rezidenților” și „tot confortul necesar”. În culisele acestor fantasme sunt ascunse, totuși, acte de violență simbolică împotriva persoanelor cu dizabilități locomotorii sau familiilor cu copii mici. Pentru a vinde apartamente și la demisol, dezvoltatorii imobiliari au înălțat profitabil parterele, iar unele dintre aceste blocuri nu au rampe de acces. Cele care se pot lăuda, însă, cu această „grijă deosebită” a investitorilor întâmpină locatarii cu rampe cu un unghi de înălțare inuman, pe care Alex le numește „Transalpina”. Tot el mi-a povestit cum se adaptează părinții care locuiesc în astfel de blocuri inaccesibile:

„De obicei (n.a. – mamele) sunt însoțite de cineva sau, dacă nu, când urcă pe panta aia, își țin copilul în brațe și căruciorul îl duc ușor-ușor, pentru că e destul de greu. (…) Eu am încercat să cobor cu un troller după mine și, dacă nu mă țineam foarte bine cu mâna asta, mă duceam până jos.”

Violența simbolică față de mame este produsă și de alte infrastructuri ale cartierului rezidențial din Chiajna, cum ar fi străzile pline de gropi și trotuarele absente sau timide, cu câțiva centimetri mai late decât un cărucior, care îngreunează inclusiv accesul mașinilor, nu doar al pietonilor:

„Când eram gravidă anul trecut și a trebuit să iau un Uber ca să mă duc la clinica respectivă, mi-au fost respinse foarte multe cereri din cauză că taximetriștii nu intră în cartier din cauza infrastructurii, că-și strică mașinile. Până la urmă a venit cineva și m-a luat, m-a dus la marginea cartierului. Se plângea și spunea: «Bă, eu nu-mi bag mașina pe-aici, că-mi stric, că fac, că dreg, că ați observat că nu vine nimeni să vă ia.»” (Ramona, 30 de ani)

„Am văzut odată o femeie cu căruciorul cu copilul și nu avea pe unde să meargă, că e trotuarul efectiv atât. Atât e.” (Alina)

Uneori, carențele infrastructurii din cartierul ilfovean îi determină pe locatari să improvizeze cărări urbanistice artizanale, adevărate forme de rezistență împotriva nepăsării administrative și politice. Între străzile Weiner Palada și Rezervelor, câțiva locatari creativi au meșteșugărit niște scări și un ponton din lemn peste câmpul buruienos, încercând să își recâștige autonomia și să faciliteze accesul zilnic la sistemul de transport în comun:

„Până la stația de autobuz e mai mult un drum făcut de oameni, e printre blocuri, practic. E foarte nămolos. E cel mai scurt drum, dar în același timp e și cel mai murdar. Nici nu știi pe unde să mergi ca să faci cât mai puțin timp până la stația de autobuz (…) Dar efectiv făcuse cineva un poduleț, niște scări de lemn, se vedea că erau improvizate – ca să poți să cobori.” (Alina)

În Militari Residence, spațiile publice, în mod normal percepute ca fiind simboluri ale incluziunii urbanistice și ale menținerii relațiilor sociale de vecinătate, au fost monopolizate de către diverse companii private: centre comerciale, supermarketuri, restaurante, șaormerii, cafenele, clinici și grădinițe, dar și case de pariuri. Cartierul a devenit preponderent un spațiu al profitului, care îi forțează pe locatari să consume – limitându-le opțiunile, din cauza distanței, la perimetrul ansamblului rezidențial. Unii dintre rezidenți chiar improvizează spații publice alternative în parcări:

„Nu ai pe unde să te plimbi, poate de la un magazin la altul. Mersul la cumpărături, cred că aia e cea mai bună plimbare pe care o poți face aici.” (Alex)

„Parcarea Lidl a devenit hang out spot și pentru stăpânii de câini, pentru căței implicit, dar vezi și copii pe acolo.” (Alina)

În climaxul campaniei pentru alegerile locale de anul trecut, primarul Chiajnei – care conduce comuna din 1996 și se află în funcție pentru al optulea mandat consecutiv – a anunțat, într-o logică grandomană spectaculară, că urmează să construiască, în parteneriat cu Primăria Sectorului 6, o linie de telegondolă care să funcționeze între Stadionul Concordia și Parcul Crângași. 

În aceeași perioadă, comuna a fost împânzită cu alte promisiuni electorale. „Aici va fi construită piața agroalimentară”, scria pe un afiș de campanie de pe strada Tineretului, care prevestea transformarea unei fâșii de câmp sălbatice dintre blocuri, folosită informal de locatari ca spațiu verde alternativ. Între timp, afișul a dispărut, iar pe gardul care blochează intrarea dinspre stradă a apărut anunțul „Teren de vânzare”, însoțit de un număr de telefon care duce spre site-ul unei agenții imobiliare cu sediul tot în Militari Residence. 

Conglomeratul imobiliar din Chiajna este un etalon al modului în care locuirea postdecembristă se transformă dintr-un bun public într-o marfă exploatată, învelită în plăsmuiri, tolerată consecvent de autoritățile locale și naționale. Un spațiu în care injustiția urbană primește constant autorizații de construire – prin apatie, pasivitate sau complicitate politică. 

Locatarii cartierului, victime ale economiei pieței imobiliare inaccesibile din capitală, au dezvoltat astfel o repulsie față de sinergia între puterea politică și cea imobiliară, căutând adaptări la coerciția sistemică: construcții și navigări artizanale, folosirea câmpurilor dintre blocuri și a parcărilor hipermarketurilor și chestionarea narațiunilor oficiale. Din păcate, ei rămân victimele unei serii de eșecuri structurale ale puterii – constituite deopotrivă din autorități și dezvoltatorii imobiliari – de a asigura condiții decente și de a fi transparentă cu cetățenii în privința unei nevoi primare – anume dreptul la locuire.

În acest peisaj, tăcerea și lipsa de organizare colectivă sunt forme de proliferare a unui sistem care a abandonat interesul public și care consideră că nevoile minimale ale locatarilor sunt mai degrabă niște capricii. Nu sunt, însă, dovezi ale indiferenței, ci reacții firești, de înțeles într-un climat alimentat de precaritate și teamă. În ultimii ani, de exemplu, cei de la One United Properties au reușit să obțină dizolvarea unor organizații neguvernamentale care criticau proiectele sale. Tot prin proceduri legale controversate au avut tentative de a cenzura presa independentă prin ordonanță prezidențială și de a cere daune morale de sute de mii de lei. 

Statul român a reușit, din nou, să lase viduri legislative ce protejează interesele private ale dezvoltatorilor, permițându-le, sub pretextul prejudiciilor de imagine, să inițieze intimidări în instanță împotriva mobilizării publice și să perpetueze autocenzura civică. Iar când criticile dintr-o democrație riscă să fie contestate la tribunale, nu doar dreptul la locuire este periclitat, ci și cel la liberă exprimare.    

*Note: 

Persoanele intervievate au fost anonimizate prin utilizarea de prenume fictive.

Locuțiunea „Militari Residence” este folosită ca o sintagmă-umbrelă care desemnează toate ansamblurile rezidențiale din comuna Chiajna, construite ca prelungiri ilfovene ale cartierului bucureștean Militari, incluzând complexe periurbane precum Avangarde Home/City, Astra Residence, Hub Residence, Weiner 12 Residence, M&T Residence sau Royal Confort Residence.