Iașul se află astăzi într-un moment de expansiune urbană accelerată, marcat de investiții consistente și de o reconfigurare vizibilă a peisajului construit. Considerat un pol economic al regiunii Nord-Est, orașul atrage capital privat și proiecte imobiliare de amploare, care promit spații rezidențiale, comerciale și mixte integrate în zone „verzi”, cu alei de promenadă și un stil de viață eliberat, cel puțin la nivel discursiv, de presiunea traficului auto.

Dincolo de aceste promisiuni, realitatea cotidiană indică însă un oraș tot mai expus supraaglomerării, congestiei și unei scăderi progresive a accesibilității. Infrastructura este pusă sub presiune, iar beneficiile dezvoltării urbane sunt distribuite inegal, afectând nu doar locuitorii umani, ci și prezențele non-umane: păsări, animale și ecosisteme urbane, a căror existență devine tot mai fragilă în fața extinderii construcțiilor.

În acest context, întrebarea „Cui aparține orașul?” nu funcționează ca un exercițiu abstract, ci ca o interogație necesară. Cine suportă costurile reale ale acestei dezvoltări și prin ce mijloace pot fi revendicate drepturile asupra orașului? Între trafic, șantiere și forme de viață adesea invizibile, Iașul se conturează ca un spațiu al tensiunilor, negocierilor și responsabilităților colective.

#ISCOADA Talks a călătorit la Iași chiar de Ziua Culturii Naționale, facilitând o dezbatere moderată de Mădălina Cocea – specialistă în comunicarea științei, cu peste două decenii de experiență în traducerea cercetării academice într-un limbaj accesibil, relevant și ancorat în realitățile publicului larg. 

Alături de ea, întâlnirea i-a reunit pe Corina Forăscu, promotoare și educatoare de mediu, pasionată de ornitologie, coordonatoare a voluntarilor Societății Ornitologice Române și cercetătoare cu formare în matematică și informatică, doctor în Inteligență Artificială, interesată de relația dintre oraș, natură și responsabilitate civică; pe Mihai Bulai, ghid și strateg în turismul ieșean, prodecan și lector univ. dr. la Facultatea de Geografie și Geologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, preocupat de dezvoltarea teritorială durabilă și de planificarea spațiului urban; și pe Oana Filip, cu peste 13 ani de experiență în community building, autoarea newsletterului „Lipici în comunitate”, care explorează modul în care poveștile și relațiile pot consolida comunități și genera schimbare socială.

 „Spațiul public actual ar trebui să fie pentru toți. Momentan el este cucerit de forțe mai mari, mai puternice. Se măsoară și în cm³ ai mașinii. Uneori este cucerit de anumite afaceri publice, alteori de porumbei, alteori de copii sau o combinație între ultimele două. Mai rar ca familia, prietenii să stea în spațiile publice. Spațiile publice la noi nu au fost foarte bine gândite încât să acomodeze toate aceste categorii, în afara de bănci, nu am avut mai multă imaginație.” (Mihai Bulai)

Mai mult, Mihai Bulai explică cum dincolo de piețele tradiționale ale orașului  (care mai reușesc ocazional să funcționeze ca spații de întâlnire și de desfășurare a unor evenimente culturale), Iașul este marcat de aceste „pseudo-piețe”, respectiv zone care sunt în fapt tot intersecții, deschise doar în aparență, întrucât sunt ocupate aproape integral de trafic auto sau parcări. În aceste configurații urbane în care automobilul rămâne principalul beneficiar, spațiul public își pierde funcția socială și devine mai degrabă o zonă de tranzit decât una de ședere, reducând drastic locul destinat pietonilor, interacțiunii și vieții comunitare.

 „E o problemă că nu prea avem spațiile astea publice care să fie pentru toată lumea și ne întâlnim, sau pretextul de întâlnire, e adesea un spațiu comercial, adică plătim ceva, că e un teatru, că e un coworking, că e o sală de ceva, că e o cafenea: dai bani ca să fii într-un spațiu. Nu prea e ok. În primul rând, dacă vorbim dpdv al privilegiilor, sunt oameni care poate nu-și permit să dea un ban ca să iasă din casă și n-ar trebui să fie obligați să facă asta. Iar în al doilea rând, spațiul public ar trebui să fie al tuturor, dar nu-l prea avem. […] Orașul, din păcate, de prea puține ori ne aduce împreună prin design-ul lui per se și ajungem să fim împreună în spații cu funcțiune comercială.” (Oana Filip)

Felul în care este organizat și distribuit spațiul public în Iași produce diverse forme de excludere. Atunci când întâlnirea, socializarea, plimbarea sau simpla prezență în oraș sunt condiționate fie de deplasarea cu mașina, fie de consum, spațiul public își reduce funcția de liant comunitar. În lipsa unor locuri reale de întâlnire, orașul nu mai creează comunități, dimpotrivă, le fragmentează sau condiționează.

Modul în care spațiul urban este ocupat și administrat nu modelează doar relațiile dintre oameni, ci influențează direct întregul ecosistem al orașului: „viziunea mea legată de Iași înseamnă puțin mai mult decât oameni” (Mădălina Cocea), o perspectivă care imaginează orașul ca habitat comun. Infrastructura, traficul și ritmurile cotidiene ale locuirii coabitează împreună cu speciile non-umane în același spațiu:

„Îmi imaginez un oraș în care scuarurile dintre blocuri sunt populate cu plante românești, cu iarbă, cu flori, cu copaci prietenoși cu insectele, prietenoși cu liliecii, prietenoși cu păsările. […] Pot fi găsite soluții pentru a coabita într-o manieră mai plăcută.” (Corina Forăscu)

 Intervențiile umane, chiar și atunci când sunt bine intenționate, pot produce efecte nocive. Hrănirea necorespunzătoare a păsărilor în spațiul urban generează probleme serioase, de la tulburări digestive până la modificări ale conformației osoase, consecințe directe ale adaptării forțate la o dietă improprie. În acest sens, responsabilitatea față de fauna urbană nu presupune gesturi spectaculoase, ci respectarea unor principii simple, care țin de observarea naturii și a nevoilor ei reale. Hrănirea corectă a păsărilor urmează „o rețetă foarte simplă: Dumnezeu nu gătește, nu coace pâine, nu face covrigi, nu prăjește semințele, nu le sărează.”   

„Noi, prin tot ce consumăm, atragem destul de multe insecte. Păsările sunt insecticidul natural cel mai bun. Omorâm insectele cu insecticid artificial, ne omorâm păsările. Dacă ne omorâm păsările, altcineva deasupra în lanțul trofic, la fel, dispare. […] Avem nevoie de arbuști, avem nevoie de iarbă naturală. Dacă nu avem iarbă naturală cu un sol care să poată respira natural, în care să se poată dezvolta toate microorganismele necesare vieții sub pământ, ca după aceea ce avem deasupra pământului să poată trăi la fel, am tăiat o etapă din viață.” (Corina Forăscu)

Privite în ansamblu, discuțiile au identificat nevoia urgentă de a impune standarde reale de calitate în dezvoltarea urbană, și care să integreze natura și biodiversitatea ca infrastructură esențială a orașului, nu doar ca având rol decorativ. Un oraș funcțional pentru toți locuitorii este capabil să includă în definiția comunității forme diverse de viață: de la inițiative pet-friendly la spații care își asumă explicit grija față de animale, precum sunt cafenelele care adăpostesc și îngrijesc pisici. Departe de a fi excentricități urbane, astfel de exemple devin indicii ale unei culturi urbane incluzive, care poate remodela felul în care înțelegem spațiul public.

În același timp, Iașul se află într-o etapă incipientă a dezvoltării turistice, moment de transformare ce aduce cu sine atât oportunități, cât și riscuri. În goana după smartness (procesul de digitalizare și automatizare), ne întrebăm ce înseamnă, de fapt, un oraș smart, cine îl definește și pentru cine este el inteligent? Fără această clarificare, riscăm ca tehnologia să devină un scop în sine – în detrimentul atenției, echilibrului și grijii față de cei care locuiesc orașul zi de zi.

Vă invităm să urmăriți discuția integrală aici: