Cum (mai) gândim și gestionăm apa, această substanță totodată vitală și fragilă, odată ce constatăm că pericolul de penurie nu mai e un scenariu sci-fi, nici chiar pentru Europa, unde fenomenele de secetă și reducerea resurselor de apă erau până de curând situații excepționale? Ce facem când orizontul de acces și utilizare a elementele naturale, în general, se reduce drastic? Și cum putem să ne raportăm la apă ca la o narațiune inerentă destinului unor întregi comunități ? 

Expoziția „Hidrobiografii – Sistemul de irigații Sadova-Corabia”, vernisată în prima zi a „Zilelor ISCOADA– Apă, artă și comunitate”, a adus în discuție problematica intervenției umane în redirecționarea cursurilor de apă. Expoziția a vorbit despre folosirea apei în sisteme de irigații de mari dimensiuni, precum și despre impactului degradării acestui tip de infrastructură agricolă asupra vieții comunităților al căror teritoriu îl străbate. Curatoriată de istoricul de artă Dănuț Bumbac, expoziția prezintă rezultatele unui proiect interdisciplinar de cercetare a sistemului de irigații din zona de sud a României, realizat de mai multe generații de studenți ai secției de Antropologie a SNSPA, sub coordonarea cercetătorului și lectorului Bogdan Iancu.

De ce ne-ar interesa tocmai acum un proiect de revitalizare a agriculturii socialiste din anii ‘70?  Spectrul unei crize alimentare generate de războiul din Ucraina ne-a făcut, destul de probabil, mai atenți pe toți, inclusiv pe locuitorii urbani (fără legături directe cu procesele de producție a hranei), la ceea ce înseamnă dependențele alimentare globale.

În plus, fenomenele naturale extreme ale căror consecințe ne afectează direct – de la valurile de căldură insuportabilă, deșertificare, incendii de vegetație masive, până la senzația de sufocare din cauza nivelului de poluare a aerului în mediul urban – transformă problemele de mediu încet, dar sigur, în preocupări zilnice ale multora dintre noi. Presiunea diminuării resurselor naturale, dar și spectrul extincției vieții pe Pământ, ne împing către reconsiderarea practicilor și a instrumentelor de care dispunem în prezent, către orientarea conștientă spre abordări mai blânde în relația cu mediul înconjurător. 

Comunitatea științifică este prinsă deja în dezbateri aprinse și de durată privind  înlocuirea modelului exploatării de către om cu cel al coexistenței cu elementele naturale. Istoria pe care o reconstituie expoziția „Hidrobiografii – Sistemul de irigații Sadova-Corabia” este relevantă în acest moment nu doar din perspectiva relației dintre actorii politici și elementele naturale, ci și din cea a schimbărilor survenite în viața comunităților care asigurau funcționarea acestui sistem și a universului productiv agricol aferent.

Expoziția a fost deschisă publicului în cele cinci camere (foste spații de lucru pentru personalul administrativ al pieței), puse la dispoziție în spațiul Disco Obor. Nu întâmplător, la o sută de metri distanță se află ruina fostei fabrici de pompe Aversa. Discuțiile generate de aceasta au avut loc pe terasa exterioară, care oferă o perspectivă de ansamblu asupra Pieței Obor. Așa cum explică curatorul expoziției, plasarea în acest spațiu nu este aleatorie: 

Prezentarea expoziției la Bucur Obor a fost o idee fericită, a adus subiectul în fața omului de rând, venit la cumpărături, și a avut și o latură ironică – se vorbește de lipsa apei, de pierderea capitalului uman și de provocările la care sunt supuși agricultorii, gazda [acestor discuții] fiind cea mai mare piață din țară.

Trecerea dintr-o cameră în alta avea să-i facă pe vizitatori părtași la o simulare subtilă a avansului progresiv către penuria de apă: 

Având destinație comercială, camerele erau prevăzute cu instalații de apă și chiuvete. În prima cameră am instalat un filtru de apă potabilă, care a putut fi folosit de către vizitatori. Camerele intermediare aveau chiuvete funcționale, iar în ultima cameră apa era oprită. Mi-am dorit ca, în felul ăsta, publicul să simtă efectele deșertificării iminente mai mult decât să [le] vadă sau să [le] audă, notează Dănuț Bumbac. 

În plus, exponatele din cele 4+1 camere au urmat o ordine simbolică: nașterea, perioada de glorie și apoi abandonul sistemului de irigații: 

Ideea a fost ca, urmând firul narativ al degradării sistemelor de irigații de la Sadova-Corabia, să creez un gradient hidrologic dublat de unul al ruinei. Pe măsură ce era parcursă, expoziția oferea o priveliște din ce în ce mai uscată și mai dezolantă, explică Dănuț Bumbac.

Realizat în contextul politic al deschiderii României socialiste către Vest și al eforturilor de sistematizare a agriculturii, acest proiect major de infrastructură al anilor ‘60 și ‘70  a beneficiat de sprijin tehnic britanic și a presupus nu numai edificarea sistemului de irigație în sine, ci și a unităților de producție de materiale conexe – mai precis fabricile de țevi și de dale. După cum menționează Bogdan Iancu, coordonatorul cercetării de teren, „sistemul de irigații Sadova-Corabia a fost construit cu sprijinul financiar al Băncii Mondiale între 1969-1973 și a asigurat premisele unei agriculturi performante (cel puțin prin comparație cu cea precedentă) în cele două județe limitrofe Dunării, [Dolj și Olt]”. Odată finalizată construcția, sistemul de irigații a funcționat conform așteptărilor până în 1989, ulterior intervenind probleme de natură tehnică și diverse lacune în funcționare. Acestea au continuat o bună bucată de timp, până în anul 2005.

Anul 2000 a marcat o altă etapă importantă în declinul sistemului de irigații: scumpirea apei, ceea ce a dus la dezinteresul localnicilor față de proiectul de infrastructură. După cum menționa Bogdan Iancu în deschiderea expoziției, confuzia din jurul statutului sistemului și, mai apoi, abandonarea acestuia, au fost posibile din cauza felului în care statul a gestionat situația, mai precis a insistenței întru obținerea statutului de proprietar al canalelor mari, ceea ce a făcut ca irigatorilor să le revină infrastructura de la periferia sistemului.

Un prim proiect de reabilitare la Sadova-Corabia a avut loc în anul 2007, cu ajutorul unui credit din partea Băncii Mondiale. Investiția, însă, a eșuat, iar sistemul a fost în mare parte dezmembrat, inclusiv furat și vândut la fiare vechi. Acest eșec pare să aibă mai multe cauze: pe de-o parte, așa-zisul dezinteres al localnicilor față de achiziția de apă – contrazis însă de declarații ale celor direct interesați: „Noi, în zona Dăbuleni, fără sistemul de irigații suntem terminați, suntem ca și fără aer”, iar pe de altă parte, nefuncționarea sistemului la capacitatea necesară și lipsa supravegherii acestuia. 

În 2017 apare Legea nr.133 pentru modificarea și completarea Legii îmbunătățirilor funciare, scopul acesteia fiind de a „stimula beneficiarii în vederea încheierii de noi contracte multianuale/sezoniere de livrare a apei și de lansare de comenzi de livrare a apei, ceea ce va conduce la creșterea suprafețelor agricole care se irigă”. Astfel, conform comunicării oficiale, sistemul de la Sadova-Corabia a fost repus în funcțiune de Agenția Națională pentru Îmbunătățiri Funciare, care a (re)activat 67 stații de pompare și repompare și 138 stații de punere sub presiune, apa fiind introdusă pe 1.230 km de canale. Un an mai târziu, cu ocazia primei incursiuni pe teren a echipei de cercetare coordonată de Bogdan Iancu, nu mai funcționa niciuna din cele 67 de stații de pompare recent activate.

În perioada 2020-2021 a avut loc un proces de reabilitare a șapte stații de pompare, realizat, conform lui Bogdan Iancu, la inițiativa unor irigatori locali din comuna Urzica. Cu toate acestea, sistemul nu este încă funcțional deoarece canalelele care nu au fost incluse în proiect sunt acoperite de vegetație, ceea ce face circulația apei aproape imposibilă. Reabilitarea nu s-a făcut la scară mai largă pentru că, așa cum povestește Iancu, finanțatorii – statul, reprezentat de Ministerul Agriculturii – și-au înăsprit condițiile de aplicare: 

Acesta este un exemplu clasic de infrastructură esențială pentru practicarea agriculturii alta decât cea de subzistență, rămasă cu o biografie incertă, chiar dacă în mod repetat actorii politici își afirmă disponibilitatea de a produce acțiuni care să ducă la reabilitarea sistemului.

În spiritul ilustrării intervenției umane în peisajul natural, în chip de fir roșu secundar al expoziției, pe ușa fiecărei camere expoziționale au fost plasate imagini ale unor pâlcuri de salcâmi: 

O altă intervenție sistematică aferentă sistemului, așa cum poate fi văzută într-o colecție de documentare de comandă realizate de studioul Sahia, a fost plantarea de păduri-perdea de salcâm care, împreună cu alte intervenții de îmbunătățiri funciare, să stopeze avansarea fenomenului deșertificării, explică Bogdan Iancu. 

Primele două camere ale expoziției – Comunitatea, respectiv Construcția – prezintă două fațetele tipice ale unui astfel de proiect colectiv socialist: pe de-o parte, grandoarea viziunii de stat, pe de altă parte, istoria anonimă a celor implicați „la firul ierbii” în acest proiect. 

În camera 0, Comunitatea, pe un ecran plasat între panourile fotografice, a fost propusă rularea continuă a filmului documentar „O echipă de tineri și ceilalți”, în regia Adei Pistiner (1976). Acesta prezintă cotidianul unei echipe de sudori – Pleșca, Ieșeanu, Culai și Mihai – veniți să muncească la construirea sistemului de irigații. Plecați din Moldova la chemarea Comitetului Central, odată ce termină munca pe șantier, tinerii citesc, joacă șah, fotbal, cântă la muzicuță și se gătesc să iasă în sat pentru că „te mai întâlnești cu o persoană necunoscută.. treburi tinerești”.

Modul în care sunt prezentate poveștile tinerilor lucrători dezvăluie faptul că grandoarea proiectului socialist ascunde narațiuni de viață și trasee umane pierdute în anonimat. La finalul filmului, regizoarea îi întreabă pe protagoniști cine a realizat „toate astea”, iar unul dintre sudori îi răspunde: „Eu, Ieșeanu; el, Pleșca; Călaie; Mihai; Florică; Cristea; Nea Costică; Păcanu, și ceilalți”.

În contrast cu trecutul evocat de film, panourile fotografice prezintă o serie de portrete actuale ale locuitorilor zonei Sadova-Corabia, unite de firul roșu al anonimatului. Surprinși pe câmp, cu animalele, la descărcat de porumb sau muncind printre răsaduri, aceștia creează privitorului impresia de familiaritate și o anume nostalgie, justificate, conform curatorului, de faptul că „ar putea fi oricine acolo, oricare dintre noi”. 

Prima cameră, Construcția, pune accentul pe fertilitatea, rodul și abundența posibile datorită sistemului de irigații. Cele două filme documentare care rulează pe fundal, „Nisipurile rodesc”, respectiv „Lucrările continuă”, ambele în regia lui ​​Eugen Gheorghiu, prezintă imagini de arhivă despre beneficiile agricole și zootehnice produse de această construcție. Așa cum povestește coordonatorul cercetării, „mărturiile localnicilor identifică perioada cuprinsă între 1970-1990 cu transformări radicale aduse în agricultură, în narațiuni care pun accentul pe abundența fructelor și legumelor”. 

Tonul narațiunii din cele două filme este unul elogios, propagandist, apăsând pedala numeroaselor modernizări aduse de sistemul de irigații, așa cum se reflectă ele în calitatea și diversitatea recoltelor, precum și în viteza și ușurința cu care se lucrează. Zona Sadova-Corabia își trăiește, astfel, epoca de „tărâm al abundenței”. Cercetarea de teren recentă, surprinsă în fotografiile din camera Construcției, susține această perspectivă a preaplinului și a eficienței: pepeni copți, tractoare care adună recolte infinite, sere în plin rod și camioane care transportă produsele agricole.

Un pas săltat în istorie ne conduce în cea de-a doua cameră, Deconstrucția, care reflectă tranziția către postsocialism, o epocă în care sistemul de irigații a început să-și piardă, treptat, din rol și importanța în viața comunității. Așa cum ne povestește Bogdan Iancu, utilizarea sub capacitatea proiectată a produs, în timp, deteriorarea sistemului de irigații și reconfigurarea dramatică a țesutului social care se crease în jurul acestor mijloace tehnice. Prin dispariția sau diminuarea locurilor de muncă asociate cu irigațiile, dar și a fabricilor conexe, s-a accentuat fenomenul de migrație din rațiuni economice și s-a ajuns la o diminuare masivă a practicilor agricole locale, astfel că multe dintre aceste terenuri au ajuns să fie comasate sub aripa marilor proprietari care recurg la practici de acaparare și comasare funciară (land grabbing). 

Proiecția video din această cameră, care a făcut un pas considerabil spre prezent (parte din cercetarea din cadrul SNSPA), ne arată porțiuni de canale îngustate, colmatate, acoperite de vegetație. Apa și-a încetinit curgerea, la fel cum comunitatea și-a încetinit dezvoltarea. În reprezentarea lor fotografică actuală, locurile sunt părăsite de oameni – case construite pe jumătate, rugină, spații deteriorate –, iar fostul sistem de irigații este, treptat, revendicat de natură.

Semnele degradării sunt confirmate de următoarea cameră expozițională, Absurdul:  fotografiile arată obiecte aflate în locuri atipice, recontextualizate – un bec aflat pe un robinet, o găleată de apă de care atârnă un lacăt, și sisteme improvizate de curgere a apei. Rugina este din ce în ce mai vizibilă în peisajul construit, iar vegetația este arsă de secetă. Vizitatorul simte aici un aer amenințător, însă senzația este una lipsită de confirmare: natura, supusă până în acel moment stimulării artificiale prin irigații, începe să câștige teren, însă nu își intră complet în drepturi decât în ultima cameră.

Aceasta din urmă, intitulată Dezrădăcinarea, în oglindă inversă cu prima cameră, aduce confirmarea degradării sistemului de irigații, în paralel cu transformarea fizică și socială a zonei și locuitorilor. Fotografiile de pe pereți arată apariția anunțurilor de tip „Dezmembrez”, sugerând recontextualizarea obiectelor abandonate, a mesajelor precum „Nu mă atinge” – scris pe un zid alături de o ilustrație cu o siluetă umană ce pare a se feri de săgeata lui Cupidon –, și afișelor precum „Caut persoane pentru Italia – pomodori” sau „Execut puțuri”, sugestive pentru transformările ocupaționale din Sadova-Corabia. O tăblie pe care scrie „Pericol de cădere în gol”, atașată unor țevi ce făceau parte din marele proiect socialist, pare să lanseze o avertizare cu dublu sens: unul propriu, de prevenire a accidentelor, care face legătura cu locul de origine al materialului, și unul simbolic, mai precis golul lăsat de apă în țesătura socială a locului. Odată ce munca la irigații dispare, obiectele asociate acestei ocupații capătă noi sensuri și funcții, iar oamenii care le mânuiau se reconvertesc în migranți. Structura comunității se modifică în paralel cu cea a mediului înconjurător.

Sistemul de irigații, cu istoria sa complexă, cu dificultățile de reabilitare și cu narațiunile pe care le-a generat, demonstrează modul în care discursul politic, nevoile comunitare și percepțiile despre transformările climatice au coexistat timp de decenii în interiorul unui proiect socialist de proporții ample. De la statutul de model de succes pentru practicile tehnologice ale timpului, la principal furnizor de producții și recolte, apoi spațiu de agrement pentru localnicii zonei, iar ulterior repozitar al unei nostalgii a abundenței trecute, această construcție-mamut a secat și a fost secătuit de sensuri până la punctul unei îndoieli ontologice totale. Aflat la intersecția unor fenomene ca migrația din rațiuni economice, transformarea tipurilor de muncă și asumarea de către Stat a marilor proiecte de reabilitare a infrastructurii comuniste, sistemul de irigații a devenit un teritoriu de luptă între om și natură, între tendința de a stăpâni și aspirația de a lăsa natura să-și reintre în drepturi.

De ce este nevoie să privim acum către un astfel de „(eco)sistem-infrastructură”, cum îl numește Bogdan Iancu? După decenii de utilizare orientată pe profit a resurselor globale începem, treptat, să ne confruntăm cu agravarea deficitului de resurse, o amenințare venită dintr-un viitor sumbru, în care supraviețuirea va fi posibilă doar printr-o competiție acerbă. În acest context, utilizarea sistemului de irigații ar putea sprijini producția locală, crea locuri de muncă și oferi securitate alimentară celor ale căror vieți sunt direct legate de acesta. Cu o intervenție atât de necesară din partea statului s-ar putea asigura fondurile necesare reparațiilor, întreținerii și pazei infrastructurii și s-ar putea sprijini crearea unor forme locale de asociere agricolă. Genul acesta de inițiativă poate fi însă însoțită de riscuri, apăsând butoane ale memoriei comuniste, sau poate duce la conflicte de interese între actorii macro și micro ai societății locale. 

În 2022 a fost adoptat Programul Naţional de Reabilitare a Sistemului de Irigaţii, care își propune ca până în 2027 să finalizeze o listă îndelungă de reabilitări la nivel național. Conform fostului Ministru al Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Adrian Chesnoiu: „[s-a] reluat procesul de accelerare a investițiilor în sistemele de irigații, atât de necesare agriculturii românești, și mă bucur că am reușit anul acesta să punem în funcțiune 4 noi investiții care deservesc o suprafață totală irigabilă de peste 50.000 de hectare. Din păcate, s-a bătut pasul pe loc în ultimii doi ani, dar deja am recuperat mult din timpul pierdut, și până la finalul anului vor fi recepționate lucrările pentru alte 20 de proiecte de investiții” .

Rămâne de văzut în ce măsură se vor concretiza aceste intenții și cât de bine vor răspunde ele nevoilor localnicilor din arealul Sadova-Corabia.