Apa funcționează ca element complex care generează și menține viața, dar care o și poate curma, scoțând la suprafață inegalități sistemice grave. Apa aduce laolaltă comunități, dar le și poate dezbina – poate revela vulnerabilități nebănuite ale societăților hiper-avansate, care o pot transforma în instrument de luptă politică; poate trasa destinul unor comunități, la fel cum poate deveni un câmp de bătălie între oameni și alte ființe. 

Apa, ca element simbolic, generează narațiuni despre apă, reprezentată în special cu funcție purificatoare și generatoare de viață. Ea este totodată și legitimare a unui însemn divin, ca în cazul lui Moise care a realizat miracolul separării Mării Roșii, salvând poporul evreu de la înec. Mai departe, în hinduism, există festivalul Kumbh Mela, care celebrează patru râuri sacre ce, pentru câteva clipe ritualice, se transformă în nectarul primordial al zeilor. Mai aproape, în folclorul românesc, apa este un element puternic vindecător, adesea folosit în descântece; de altfel, pe un grup de Facebook cu plante de leac întâlnim mențiuni despre „apa neîncepută”, făcând referire la apa recoltată în anumite condiții, din locuri specifice și de către persoane cu un status particular – „de o femeie, de o fata mare sau de un om curat”. Să nu uităm nici de discursul filosofic al lui Bruce Lee, al cărui îndemn – „Be water, my friend” – invită omul să practice fluiditatea și capacitatea de adaptare demonstrată de apă în diversele medii în care aceasta circulă. 

 Prima prezentare din cadrul evenimentului „Zilele ISCOADA – Apă, artă și comunitate”, intitulată „Nașterea în apă”, i-a aparținut Adelinei Mitrofan Badea, doula și educator prenatal. Termenul de doula provine din limba greacă și înseamnă „cea care îngrijește femeia”, amintind de practici de naștere care presupun însoțirea, în timpul travaliului și imediat după, de către o suită de femei, de regulă mai în vârstă, care dețineau cunoștințele și experiența necesare ușurării acestui proces. Doula a devenit, în zilele noastre, însoțitoarea care oferă sprijin fizic, emoțional, informațional atât mamei, cât și tatălui. Deși nu are competențe medicale, ea asigură înțelegerea dorințelor și a nevoilor mamei de către personalul medical, iar studiile arată că prezența unei astfel de companioane are efecte benefice inclusiv din punctul de vedere al recursului la manevre medicale invazive, care nu sunt neapărat necesare. 

Imaginea doulei este puternic legată de o practică obstetrică recent renăscută: nașterea în apă. Deși prima atestare documentară a unei nașteri în apă ne trimite în secolul al XIX-lea, în Franța, originile ei sunt, cel mai probabil, mult mai vechi. Revenirea recentă în atenția publicului, chiar și ca opțiune oferită în cadrul spitalelor, a dat acestei practici semnificația de metodă arhaică ce reface o legătură idealizată cu „naturalul”, dar care beneficiază, în același timp, de o modernizare care oferă siguranță, predictibilitate. Nașterea în apă e văzută adesea, după cum menționează Adelina, „ca o fiță” și asta probabil că se datorează costurilor asociate procedurii în cazul desfășurării ei în sistemul medical privat. 

Această percepție provine din mai multe surse. În primul rând, avem de-a face cu medicalizarea intensă a procesului nașterii – în 2020, România era pe locul al doilea din Europa la numărul de cezariene vs. nașteri naturale (60%). Acest fenomen se întâmplă din varii motive – pe de-o parte, există nașteri complicate, ce necesită monitorizare medicală și intervenții în timp util, într-un mediu care respectă anumite prescripții sanitare, precum spitalele. Un alt factor care înclină balanța către cezariene este lipsa sau experiența insuficientă a medicilor cu nașterile naturale, generând o serie de anxietăți ale personalului medical legate de complicații sau repercusiuni legale.

Teama de complicații se manifestă și în cazul viitoarelor mame, care pot opta pentru cezariană în speranța că vor putea controla mai bine atât riscurile, cât și experiența durerii. De altfel, amenințarea durerii este intens vehiculată pe forumurile dedicate nașterilor: poveștile care avertizează despre rupturi de țesut, senzația că se frâng oasele și tratamentul agresiv din partea personalului medical domină adesea discuțiile viitoarelor mămici. Studii legate de percepția durerii la naștere indică drept elemente agravante necunoașterea proceselor fiziologice care generează durerea, dar și elemente culturale care tind să explice prezența durerii intense ca pe o pedeapsă divină sau ca pe o încercare prin care mama își dovedește/ar trebui să-și dovedească tăria. Pe de altă parte, nu trebuie pierdută din vedere realitatea ignorării durerii femeilor, ca exponente ale genului lor, agravată de factori precum rasismul. Această discuție ar trebui plasată și în contextul istoric al nașterilor în România: decretul din 1968 a dus la numeroase complicații și experiențe traumatizante pentru femeile cărora le-a fost interzis controlul asupra propriului corp. 

Pe de altă parte, medicalizarea nașterii nu este complet liberă de riscuri sau complicații. Argumentele legate de control și predictibilitate sunt combătute în în discuțiile despre malpraxis, tehnologii care nu funcționează conform așteptărilor, lipsa de comunicare dintre medici și paciente, precum și lipsa unor practici universale legate de actul nașterii și accesul diferențiat la resurse financiare.

 În acest context al diferitelor raportări la experiența nașterii a reieșit la suprafață practica nașterii în apă, care în momentul de față se poate realiza în România în foarte puține locuri din țară, precum Oradea și Constanța și Timișoara. Argumentele în favoarea acestei practici sunt multiple: în primul rând, așa cum amintește Adelina, bazinul de apă recreează mediul amniotic în care copilul a stat timp de 9 luni; un alt argument este că în mediul lichid se reduce forța gravitației, ceea ce facilitează expulzia fătului. Mai mult, statul în apă poate fi și o forma de terapie, documentată în unele cazuri ca fiind utilă în ameliorarea durerilor.

Deși încă o practică timidă în România, nașterea în apă este deja o mișcare în alte părți ale lumii. Un reprezentant de seamă din Statele Unite este Barbara Harper, expertă în nașterea în apă și autoare a volumului „Gentle Birth Choices”, care în 1988 a înființat unul dintre cele mai puternice organisme nonprofit de advocacy pentru nașterea acvatică, Waterbirth International. Organizația pregătește atât personalul medical, cât și viitorii părinți, în ceea ce privește nașterea în apă, scopul fiind acela de a face practica accesibilă tuturor familiilor.  Asistăm, astfel, la o reactualizare a conexiunii pe care corpul uman o are cu apa, atât din perspectiva fătului, pentru care apa asigură o tranziție mai puțin traumatizantă către lumea extrauterină, cât și pentru mamă, căreia îi oferă o șansă mai mare de a nu recurge la analgezice. 

Există, desigur, și un revers al medaliei, în cazul nașterii în apă, cel al transformării nașterii „naturale” într-un instrument de marketing agresiv și foarte profitabil. În fapt, diferitele discuții despre practicile nașterii trimit către ideea de alegere, control asupra propriului corp și adaptabilitate a sistemului medical la nevoile și particularitățile fiecărei persoane. Faptul că fiecare tip de practică este însoțit de riscuri și beneficii este un indiciu în plus al necesității de convertire a sistemului medical într-o practică mai blândă, care să ia în calcul nevoile fiecărei viitoare mame, care să informeze concret și complet asupra opțiunilor existente, și care să pună în prim plan respectul față de alegerile fiecărei femei. În contextul nașterii, apa poate așadar servi drept catalizator al unor discuții mai largi despre relația noastră cu propriul corp și cu ecosistemele în care ne integrăm. 

Tema considerației față de elementele componente ale ecosistemului, în general, și față de apă, în special se regăsește și în practicile de permacultură, care capătă din ce în ce mai multă vizibilitate la nivel global în contextul discuțiilor despre necesitatea de a transforma relația de dominare a naturii de către om într-una de conviețuire cu aceasta. În fapt, aceasta este și definiția permaculturii: un mod de structurare a spațiilor care suferă intervenție umană (grădini, gospodării, case etc.) pornind de la tiparele funcționale regăsite în natură. 

Tiberiu Marcu, arhitect, designer în permacultură și fondatorul Sphera pentru Terra, o asociație care desfășoară proiecte de permacultură și locuire sustenabilă, a vorbit în cadrul Zilelor ISCOADA despre cum se proiectează o gospodărie care ia în considerare toate elementele mediului înconjurător: clima, relieful, apa sub diverse forme (precipitații, fântâni, râuri din apropiere), vegetația existentă, precum și fenomenele naturale care acționează asupra acestora – vântul sau intensitatea soarelui. Lucrând cu toate aceste variabile și folosind tiparele naturii, pe care Tiberiu le numește „intersecție de energii”, se poate ajunge la aranjamente care întrețin și folosesc elementele naturale în mod inteligent, sustenabil, cu daune minime și respect pentru resurse. Înțelegerea rolului apei în permacultură prilejuiește și alte descoperiri importante, cum ar fi valoarea minimei intervenții umane practicate în agricultura no-dig și a tehnicilor de îmbunătățire a calității solului – inclusiv din punct de vedere al umidității – cum ar fi mulcirea – acoperirea solului cu materie vegetală pt fertilizare și protecție.

Pe site-ul Sphera pentru Terra regăsim următorul principiu de funcționare: „Ne străduim să ducem un stil de viață simplu, responsabil și conștient. Organizăm activități de dezvoltare umană pentru corp, minte, emoții și spirit”. Această afirmație pare să fie conectată la o mișcare recentă, amplificată în contextul pandemic, și anume relocarea multor orășeni în zone limitrofe, rurale, în gospodării și case similare celor din copilărie – amintind de vremea bunicilor, dar refăcute pentru confort –, cu grădini pe care aceștia le cultivă folosind cunoștințele bătrânilor, străduindu-se să reînvețe vechile meșteșuguri agricole.

Mobilitatea aceasta se explică, pe de-o parte, prin nevoia de spațiu și de libertate de mișcare, accentuate de constrângerile fizice din pandemie, dar nu numai. O altă explicație oferită de Tiberiu se referă la poluarea aerului din oraș, datorată, printre altele, și faptului că planurile de dezvoltare urbană nu pun preț pe susținerea/dezvoltarea elementelor de vegetație: „Problema principală este că apa din orașe este poluată, iar orașele sunt în cea mai mare parte impermeabile. Stratul de sol este limitat, costurile de întreținere a apei sunt externalizate, iar apa nu mai alimentează vegetația sau pânza freatică de cele mai multe ori”. Practic, marile orașe românești nu au fost gândite să permită dezvoltarea unor practici sustenabile de conviețuire cu natura sau de permacultură. 

 La nivel global există, însă, tot mai mult interes pentru integrarea principiilor permaculturii în mediile urbane. Un astfel de exemplu este Sherrett Food Forest, în Portland, Oregon, SUA. În 2016, Departamentul de Planificare și Sustenabilitate din Portland a lansat un apel către fermierii locali pentru a identifica modalități de producere a hranei în conformitate cu inițiativele climatice ale orașului. Rezultatul acestui concurs au constat în crearea pădurii comunitare Sherrett Food Forest, pe un teren care până atunci fusese viran. Datorită  aplicării  principiilor permaculturii, zona a fost complet transformată: au apărut plante și culturi folosite ca surse de hrană locale, au fost utilizate panouri pentru a structura zona florilor, au fost create policulturi pentru a spori rezistența plantelor și au (re)apărut plante perene. Comunitatea nu a lipsit nici ea: s-au organizat lecții despre natură pentru copii de toate vârstele, tururi informative pentru cei care doreau să reproducă modelul în propriile grădini, dar și strângeri de fonduri și evenimente care să-i aducă laolaltă pe oamenii din zonă. 

Permacultura propune, practic, o atentă observare a interacțiunilor existente deja, în ecosistemul în care urmează să fie integrată casa sau cultura care servește scopurilor umane. Lecțiile legate de circuitul apei în natură, de exemplu, sunt foarte importante. În fond, „25% din precipitații ajunge în râuri, iar 75% intră în procesul de condensare”, după cum explică Tiberiu. Acest condens, colectat de așa-numitele „cloud forests” (păduri de nori), se întâlnește cu alte fenomene și generează precipitații, fertilizând atât pădurile, cât și pajiștile și suprafețele arabile din jur. 

Înțelegerea interacțiunilor care au loc între aceste elemente la nivel macro ne dă, apoi, principiile de gospodărire a spațiului la nivel micro. Cum combatem, de exemplu, problema excesului de apă existent pe un teren care s-ar dori folosit pentru o cultură ce va servi consumului propriu? Urmărind curbele de nivel ale respectivului teren, designerul permacultor va putea sugera practicarea de mici lucrări (săpături, ridicări de nivel), care să lucreze împreună cu cursul constant de apă, mai degrabă decât să i se împotrivească. De asemenea, alegerea culturilor pentru structurarea unei grădini se poate inspira din logica distribuției diferitelor tipuri de plante din liziera pădurilor. Astfel, dincolo de clasificările botanice clasice, putem alege între „plante pionier”, care cuceresc noi teritorii, și plante care susțin creșterea și cărora le priește compania celor cultivate de oameni pentru consum. 

Tot în natură și tot în cadrul ecosistemelor observabile, permacultorii își găsesc inspirație inclusiv pentru tiparul de dispunere în spațiu al diferitelor elemente. Aflăm, astfel, că un strat de flori/plante care descrie o formă curbă, mai degrabă decât o linie dreaptă, ar îmbunătăți accesul la sursa de lumină, astfel cum gruparea plantelor după nevoile lor specifice de apă și hrană le asigură șanse mai mari de coexistență benefică. 

Despre designul apei, însă plecând de la un caz diferit, a vorbit și Ovidiu Daneș, coordonator de proiecte de cercetare, curator la Fundația DALA și expert în democratizarea accesului la apă. În cadrul Zilelor ISCOADA, acesta a ținut o prezentare despre reconstrucția ecologicā a râurilor de munte, cu focus pe cazul râului Cârțișoara, Sibiu, intrat într-un proces de conservare și protejare prin proiectul Smart River Cluster, organizat de Fundația DALA în parteneriat cu diferite instituții naționale și internaționale. 

Râul Cârțișoara izvorăște din Munții Făgăraș, de la 2034m, sursele sale făcând parte din zona protejată Bâlea. In istoria recentă, cursul râului a fost afectat de o serie de intervenții precum construcția Transfăgărășanului, care a generat riscul de inundații în comuna cu același nume, Cârțișoara. În astfel de situații, un răspuns tipic din partea autorităților, după cum povestește Ovidiu, este recursul la o serie de intervenții al căror scop este să rectifice cursul râului și să protejeze comuna de inundații. Aceasta a fost și propunerea Administrației Naționale Apele Române în cazul Cârțișoara. 

Fundația DALA a venit cu o contrapropunere centrată pe reconstrucția ecologică a râului, folosind elemente naturale și materiale locale pentru a îndigui și proteja zona expusă riscului de inundație. Acest tip de practici erau firești, povestește Ovidiu, până în anii ‘80-’90, în zonele în care exista un patrimoniu hidrotehnic: „Noi nu facem altceva decât să revenim la niște practici care au funcționat, doar că venim cu un layer tehnologic prin care vrem să fim mult mai preciși, să știm exact unde să intervenim pe cursul râului, în zonele în care râul ar putea sa producă daune în comunitatea respectivă”. 

Concret, printre aceste practici ecologice se numără intervenții precum crearea spațiilor de trecere pentru pești, îndiguiri cu lemn, pământ și structuri pre-vegetalizate, spații de retenție pentru apă și asigurarea zonelor de vegetație permeabilă, care să absoarbă apa în cazul inundațiilor. Astfel de intervenții au beneficii clare asupra tuturor aspectelor ecosistemului, inclusiv asupra comunităților locale. 

European Centre for River Restoration, înființată în 1995 la nivel european, a derulat o serie de proiecte de reconstrucție ecologică a râurilor, prezentând totodată și efectele sociale ale unor astfel de inițiative. Astfel, prezervând râurile și funcționalitatea lor, putem asigura un mediu recreațional (activități de pescuit, plimbări cu barca), avem ocazia să ne educăm în legătură cu mediul, ecosistemele, habitatele și ființele care conviețuiesc cu noi, precum și să contribuim la menținerea coeziunii sociale și la menținerea simbolurilor culturale locale. 

Nevoia de conservare a elementelor naturale se oglindește și în relația dintre oameni și alte ființe cu care împărțim habitatele. Un astfel de exemplu este cel al cormoranilor, care dau de multă vreme bătăi de cap pescarilor și operatorilor de societăți comerciale din zona Deltei Dunării. Despre acest subiect a povestit Claudia Câmpeanu, antropoloagă și conferențiară la Universitatea București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, într-o discuție intitulată „A cui e apa? Povești despre pescari, pescării și păsări”. 

Așa cum menționează cercetătoarea, această întrebare deschide calea mai degrabă către dezbateri despre proprietate, lege, habitate și resurse, fără a lua în considerare aspecte culturale importante legate de relațiile dintre pescari și păsări. Pe acest ultim aspect s-a concentrat cercetarea de teren realizată de Claudia Câmpeanu în cadrul proiectului de conservare biologică a pelicanului creț desfășurat sub patronajul Societății Ornitologice Române. În discuțiile cercetătoarei cu pescarii și proprietarii amenajărilor piscicole din diverse zone din Călărași și Delta Dunării, s-au conturat mai multe perspective asupra relației dintre oameni și păsările ihtiofage (care se hrănesc cu pește), în special cormoranul.

Perspectiva climatică are în vedere accelerarea încălzirii globale, care a dus la restrângerea zonelor de pescuit și a celor de reproducere piscicolă și la scăderea cantității de pește disponibilă. Tensionarea relației dintre oameni și păsări se datorează și lipsei subvențiilor pentru acvacultură din ultimii ani, precum și migrării masive a forței de muncă. Așa cum reiese dintr-un plan strategic realizat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale – Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură: „Nivelul productivității în cazul României în raport cu celelalte țări din UE este mult mai scăzut, iar ritmul de ameliorare al acestui indicator se menține lent, explicabil din punct de vedere al evoluțiilor societății noastre, dar și din cauza unui decalaj constant dintre România și media UE în ceea ce privește forța de muncă (de ex. pe parcursul anilor 2007-2015 diferența dintre plata orei lucrate în România față de media în UE este de 6 ori)”. 

Un ultim aspect ce tratează relația complicată dintre oameni și păsările ihtiofage este mitologia creată în jurul modului de a fi al cormoranului. Claudia Câmpeanu povestește că a observat, în interviuri, două tipuri distincte de raportare la aceștia: pe de-o parte, cormoranii sunt priviți ca păsări inteligente, cu strategii de adaptabilitate și observație remarcabile, aproape antropomorfizate, cu care pescarii se văd nevoiți să împartă „mediul de lucru” – bălțile semi-naturale cu pești. Pe de altă parte, operatorii amenajărilor piscicole plasează cormoranii în tabăra inamicilor, recurgând la diverse metode pentru a-i ține departe de zonele cu pești: vuvuzele, sfori cu lumini, bătut din palme sau plimbări pe dig pentru a le alunga. Astfel, tensiunea dintre oameni și păsările ihtiofage crește, iar apa devine un teritoriu minat, disputat de tabere care nu vor, în fond, decât să supraviețuiască, într-un fel sau altul, folosindu-se de resursa care obișnuia să le fie suficientă. 

Antropoloaga remarcă, însă, echilibrul precar în care sunt plasate aceste tabere din punctul de vedere al armelor cu care pornesc în luptă: „ [În privința metodelor de alungare a păsărilor] totul este permis și este undeva la limita legii, pentru că sunt specii protejate și nu ai voie să le ucizi”.

Genul acesta de bătălii, apărute din disputarea elementelor naturale – în acest caz apa –, dezvăluie nevoia de a observa, cu empatie și curiozitate, și de a respecta ecosistemele care ne conțin, pe lângă toate celelalte ființe, alături de care putem (re)învăța să conviețuim. 

O componentă la fel de importantă în diversele valențe ale apei este cea artistică. Apa poate deveni atât subiectul, cât și mediul reprezentărilor sensibile. În performance-ul „A scrie poezie: a scrie pe apă”, Mugur Grosu, poet și artist, a folosit apa atât ca sunet complementar poveștilor narate, cât și ca metaforă pentru fluiditatea experiențelor umane și pentru diversitatea de semnificații pe care le asociem lucrurilor de-a lungul vieții. 

Folosind o tonalitate gravă, studiată, acompaniată de sunete de valuri, de abur, de lichide curgând tulbure sau lent în vase, performance-ul ne-a purtat printr-o serie de spații culturale, de narațiuni doar aparent diferite, pentru că în substrat ele sunt conectate de legătura omului cu apa. Fie că este o relație de dominare, instrumentalizare sau adorație, conexiunea cu acest element al naturii rămâne o constantă. Mărturie pentru particularitatea acestei conexiuni stă chiar experiența personală a artistului: din primele sale poezii a făcut bărcuțe de hârtie pe care le-a lansat în mare de pe ultimii stabilopozi, sperând să călătorească acolo unde el nu putea ajunge.

Zilele ISCOADA ne-au adus laolaltă multiple perspective asupra apei: de la apa ca sprijin în procesul nașterii, la utilizarea ei în permacultură, la remodelarea ei ca practică de ajutorare a comunităților, ca arenă a unei problematici de co-viețuire și, în final, la apa ca expresie artistică. Faptul că putem contextualiza apa în atât de multe feluri ne arată, pe de-o parte, că legătura omului cu natura rămâne una intrinsecă, de co-existență și co-dependență, prezentă în cotidianul nostru în mult mai multe moduri decât cele pe care le înțelegem sau cărora le acordăm atenție. 

Este adevărat, însă, că maleabilitatea acestui element natural a făcut-o să pară, în ochii unora dintre noi, dispensabilă, înlocuibilă, lipsită de importanță din simplul fapt că pare mereu la îndemână. În contextul fenomenelor globale care par să fie din ce în ce mai apropiate de realitatea noastră, cred că merită să supunem relația cu apa unui proces terapeutic de vindecare și reparare, lucrând cu, și nu împotriva, apei.