A început cu vestea primită pe Whatsapp, cum că Naomy e în comă într-un spital din Dortmund. Și un link către profilul ei de Instagram.

Partenerul lui Naomy preluase contul și anunțase cei aproximativ 600 de urmăritori. . 

Au trecut multe zile, multe săptămâni, nu mai știu. Cred că eram la București când am aflat. Am plecat la Severin, la ai mei, să mă calibrez puțin prin muncă fizică, decluttering și renovări. Eram după o perpetuă perioadă grea. Țineam deja legătura cu Oussama, care-mi spunea că nu mai are pe nimeni și că Naomy îl avea doar pe el. Erau și locuiau împreună de 3 ani. A mai trecut o săptămână, când Oussama a anunțat că Naomy se apropie de moarte. Naomy a murit peste alte două zile și cred că am fost primul om pe care Oussama l-a sunat, plângând, să-mi spună că Naomy a murit. 

În zilele alea două, când era în comă, am fost copleșit, am crezut că putem face ceva și tot ce mi-a trecut prin cap a fost să îndemn lumea să îi trimită mesaje vocale pe Insta, ca Oussama să le dea play când merge să o viziteze. Am înregistrat și eu, după ce am plâns, cerându-i iertare, rugându-o să lupte, povestindu-i despre cât e de iubită aici, în țară, despre Translucid, despre cât de mult îmi doream să se facă bine ca să vină și să afle că nimic din ce a făcut nu a fost în zadar, că a reușit, că noi o iubim și o venerăm și că mi-aș dori extrem de mult să o cunosc. 

Am cunoscut-o în sicriul alb pe care i l-am ales. 

Avea o paloare schimbătoare și parcă cerea să fie băgată odată în pământ. 

Pe Naomy o văzusem prin anii 2000 la TV, batjocorită la Capatos, la Bahmuțeanu, la toate show-urile de scandal. O văzusem tunsă și bătută, o văzusem străduindu-se doar să cânte. Dar talentul ei nu rămăsese întipărit în mintea mea de adolescent. Așa cum nu avea loc să cânte în emisiuni, așa nu și-a făcut loc nici în mintea mea. Țineam minte când a venit tunsă la Capatos, nu când a fost în finală la Mamaia în 2009. Țineam minte cum i se reproșa că plânge atunci când cântă, dar nu știam nimic de cele peste 70 de premii primite la concursuri și festivaluri de muzică. Și mai intuiam că țara începuse să afle de ea pentru că e o femeie trans, romă și lucrătoare sexuală, nu pentru că ar fi avut talent la muzică. 

Cu acest gând am ales să fac parte din Translucid, o piesă de teatru de ficțiune speculativă/istorie alternativă cu și de persoane trans, din care o mare parte îi era dedicată lui Naomy: voiam să o alinăm, răzbunăm, să îi mulțumim și să o celebrăm. Pe ea și pe toate celelalte femei trans care s-au expus public când tot ce primeau înapoi era batjocură. Plasasem spectacolul într-un viitor în care “am reușit, babies!”. Nu mi-a trecut prin cap că o să apuc să o văd doar moartă. 

Când a murit, m-am activat. M-au ajutat experiența și stabilitatea mintală pe care o obținusem. Eram la Severin, un loc mult mai bun decât București, de unde puteam să operez. Am luat legătura cu „familia”, adică cu sora Floarea și tangențial cu fratele Tarzan. 

Lari, Teo și Andre s-au oferit să ajute. Nu știam nimic despre ce trebuie să facem, care-s procedurile, demersurile. Dar cred că a contat mult să ne propunem să îi oferim respectul cuvenit măcar acum, în moarte. Adică să fie înmormântată la București, ca Naomy, neluând în calcul numele din acte, să avem grijă ca presa să nu fie nemernică chiar și în ceasul al 13lea, să o avem aproape ca să știm unde mergem ca să o cinstim. Îmi venea în minte mormântul lui Jim Morrison, din cimitirul Père-Lachaise din Paris, unde am fost odată, demult, care devenise un brand, la care mergeau oameni într-un pelerinaj perpetuu. Îmi doream același lucru și pentru Naomy. Eram convins că merită la fel și nimic mai puțin. 

Munca emoțională a fost copleșitoare în perioada aia. Aveam și la Severin multă muncă de făcut, dar era mai mult fizică și mă echilibra. Plus că mai învățasem să pun limite și să mă opresc.

Uneori mă gândesc că moartea lui Naomy este, concomitent și paradoxal, cel mai mare eșec și cea mai mare realizare a mea ca activist trans. Eșec pentru că nu m-am străduit destul să o găsim, deși am făcut Translucid și ne-am propus asta, deși era pe lista mea de dorințe de mulți, mulți ani, așa cum era și Sorina, prima fată trans operată de Lascăr în 1995/96, a cărui urmă a dispărut definitiv acum vreo 5-6 ani. Eșec pentru că acum, uitându-mă în urmă (nu știu cu ce mă ajută asta), mă gândesc că aș mai fi putut găsi mai multe piste de cercetare. Am avut doar un număr de telefon de Elveția, care nu mai era funcțional, și un zvon cum că e în Elveția, pe droguri, și că face sex work. 

Numărul de telefon nu era bun, iar la mesajele de pe Facebook nu răspundea. Am întrebat o altă fată care făcea sex work în Elveția dacă a dat pe undeva de Naomy, dar nu știa nici măcar cine e. Fata avea probabil 20 de ani, eu o știu de pe la 14. Era fata de care a avut grija Laura, femeia trans înjunghiată în 2017 la Roma, în satul lor din Călărași. Fata era și ea deja dependentă și mă întrebam, în timp ce vorbeam cu ea, pentru ce dracului lucrăm dacă generațiile de fete trans tinere, care trec cam prin ce a trecut și Naomy, nu se știu, nu se unesc, nu ne vorbim… 

N-am găsit-o pe Naomy și ne-am culcat pe urechea asta. Am încercat. N-am reușit. Show must go on. 

Only it doesn’t. Translucid a ieșit și a fost premiat. Am fost aplaudați, am stârnit emoții puternice, dar simt că tuturor ne-a fost greu să o căutăm pe bune pe Naomy. Ceva devenise călduț, când treaba cu adevărat bună se face doar când e fierbinte. Sau rece bocnă.

Era 19 aprilie când a murit, iar Paștele nostru era pe 5 mai. Pentru că eram la Severin și acolo voiam să fiu, pentru că știam povestea Aisei din Portugalia, care a stat mai multe luni la morgă pentru că nimeni nu știa cine e, pentru că familia îmi spusese ba că sunt amărâți, ba că ar fi deranj să o înmormântăm în Săptămâna Mare, am tras de zile ca să treacă Sfintele Sărbători Pascale, pentru că intuiția îmi spunea că abia după Paște ne putem face treaba – să o aducem în România, să o înmormântăm ca Naomy, în București, într-un loc care să poată să fie vizitat, ca la Jim Morrison, mult timp de aici încolo. 

Cumva, cred că totul s-a legat în sensul ăsta. Cred că asta a fost felul măreț prin care Naomy nu doar că a trăit, dar a și murit: să fie recunoscută așa cum se cuvine. Cred că a reușit, chiar dacă nu mai e printre noi. Cred că a reușit și nici măcar nu știe. Ca-n documentarul ăla cu muzicantul homeless, care era venerat în Africa de Sud și el habar n-avea. Doar că ăla a avut ocazia să aibă concertul vieții lui în fața unei mulțimi imense care îl adora. Naomy nu a mai avut ocazia asta. Ea a devenit în moarte. 

Când ambulanța a luat-o de unde locuia, paramedicii au înregistrat o dată de naștere greșită: 25.11.1976. Probabil aproximată, probabil menționată din obligație de partenerul ei. Ce mai contează, data greșită de naștere a fost cea care i-a permis lui Naomy să aibă mormântul ei de cântăreață și artistă trans la București. 

Data nașterii a rămas greșită până acum, la mine, în actele statului german – atât ale spitalului, cât și ale primăriei din Dortmund. Consulatul ar fi intervenit, dar ei aveau data nașterii corectă, drept urmare nu s-a putut crea legătura între spital și consulat. Când Consulatul a sunat să întrebe de cetățeana română născută pe 25 aprilie 1977, internată și decedată la spitalul din Dortmund, spitalul a spus că n-au tratat pe nimeni cu aceste date, pentru că în dosarele lor, data nașterii era 25 noiembrie 1976. 

După o săptămână de la moarte, pe 26 aprilie, mânată de un puternic sentiment de a rezolva lucrurile pentru ca nimeni nu e în stare, Tanja, o femeie trans româncă din Germania, chiar aproape de Dortmund, chiar cunoscându-o pe Naomy, a luat „problema” în mâini și a început să sune, să se ducă, să rezolve. 

A fost dureros să primesc de la ea mesajul „adevărul e că n-ați făcut nimic, a trebuit să vin eu să rezolv”, când săptămâna fusese plină de muncă detectivistă de găsire a unui act, a unei copii, a oricărui act românesc al lui Naomy – pașaport, carte de identitate, certificat de naștere. Fără aceste acte, înțelegeam de la cei cu care am vorbit – Direcția de Evidența Populației, oameni din Ministerul Afacerilor Externe, oameni de la firma de pompe funebre care se ocupă de repatrieri – înțelegeam că nu puteam avansa, în timp ce încercam să aflăm și care sunt procedurile germane referitoare la cetățeni non-germani care mor la ei pe teritoriu și al căror corp nu e revendicat de nimeni. În timp ce purtam conversații lungi cu Oussama, de care mi se rupea sufletul, și cu Floarea. În timp ce venea peste noi Paștele. 

Viziunea mea era destul de clară: am oamenii potriviți care să ajute, a intrat și Tanja în ecuație e bine că e acolo, că vorbește germană și că a cunoscut-o pe Naomy, și aveam încredere că o să strângem banii necesari pentru repatriere. Cumva, știam că o să rezolvăm. Era doar stresul pe care l-a adus Tanja, panica, surescitarea specifică unor femei trans pe care nu am înțeles-o niciodată și cred că nici n-o s-o înțeleg vreodată. Și faptul că treceau zilele și riscam ca autoritățile germane să o incinereze. 

Cândva, în tot acest timp, mi-am dat seama că trebuie să facem totul la modul queer, adică să nu ne supunem la „cum se face”, ci să obținem ce ne dorim cu inteligență și solidaritate. În toată ecuația asta conta voința, și voința aranja lucrurile: Germania voia să scape de un cadavru UE ca să nu risipească resurse pe acte și incinerare, noi voiam să o aducem în România ca să o înmormântăm cum se cuvine. Voința asta, cred, a făcut lucrurile să se miște. 

Norocul în UE, cu morții, e că e mai ușor să-i aduci acasă. Cu un certificat de deces provizoriu, cu o firma de pompe funebre cu experiență în repatrieri, luându-ne responsabilitatea în fața unui notar că ne ocupăm de înmormântare, cu generozitatea de a primi un loc de veci, cu strângerea de fonduri, cu presa redusă la tăcere – am reușit. 

I-am ales un sicriu alb, a costat doar 500 de lei în plus. Cu plata cash la administrația cimitirului, care includea ochii închiși la crucea pe care scria Naomy Moldovan și slujba pentru roaba lui Dumnezeu Naomy Moldovan. 

Cu cei 5000 de lei dăruiți într-un plic, în ziua priveghiului, de către medicul de familie din București cel mai bun și prietenos cu noi, cu facturile achitate, cu anunțarea publică a priveghiului și înmormântarii, am reușit. 

Naomy a avut un sicriu alb. Când a fost depus la capela, era deschis. Tanja a vegheat sicriul deschis, venind direct de la aeroport, până am venit noi – eu, Veda, Lari, Flo, Iacob, Cândi, ca să-l închidem, să scriem pe cruce, să mergem la Kaufland-ul din apropiere pentru cumpărăturile necesare ritualului. Cu Ian și Ciuby care au suplimentat ajutorul. 

Cu inima din trandafiri albi, portocalii, violet, pe care am pus-o pe sicriu și coroana din trandafiri albi și roșii, aleasă de ACCEPT, pe care am pus-o la poalele lui, cu tabloul cu Naomy prelucrat dintr-un screenshot din performance-ul ei de la Eurovision 2014, trecut printr-o aplicație de depixelare, pus în rama din care am scos poza aia cu mine de la 17 ani. Cu crucea scrisă de Veda: Naomy Moldovan, N. 25.04.1977 // D. 19.04.2024. 

Primii oameni la priveghi au fost de la ACCEPT, la 18:00, așa cum anunțasem. Peste vreo oră a venit familia, deși spuseseră că vin de la 15.00, cu alte coroane din garoafe, vreo trei, frumoase. Apoi au venit, fetele, Renata, care venea din aceeași lume cu a lui Naomy, și alte fete care o cunoscuseră – Vanessa, Loredana, Marisa, Gabrielle, care au făcut poze și reels și live-uri împreună pe Tik Tok. 

Sasha a pus boxa bluetooth pe sicriu și a dat play la „De-ai fi tu salcie la mal”, Mamaia 2009. 

Pe la miezul nopții și Lory, care a plâns-o în cuvinte adevărate, că n-am fost acolo pentru ea și că am greșit, că s-a sacrificat pentru noi și noi n-am fost acolo lângă ea. Care apoi ne-a povestit că vine de la coada vacii, că se trezea la 4 să le mulgă și că adormea cu capul pe vacă, și că acum trăiește în centrul Bucureștiului, de 7 ani, cu o chirie de 1000 de euro și 400 de grame de aur în seif. Că fetele sunt rele și o jignesc. Și pe Vanessa și pe Loredana. 

Au stat acolo, au băut, s-au împuns și glumit și au fost împreună. Era frig și ploua mărunt. În capela mai erau 2 morți, unul depus chiar pe seară, târziu, celălalt de 86 de ani. Ne gândeam toți ce bine arată Nea Costică mort la 86 de ani, oare ajungem și noi la vârsta aia? Nicio șansă. 

A apărut și Samy, băiat de interlop, de pe Giulești, care a făcut MMA și box de performanță și care vrea să-și schimbe actele și a început testosteronul, care-i pe caterincă și ajutor, care-i deștept și săritor. 

Am stat până la 1 în noaptea priveghiului. Am dus de pomană la paznici. 

La 10 a doua zi a început înmormântarea și toți stăteam geană pe popă să zică „răposata roaba lui Dumnezeu Naomy” și să nu se filmeze. 

A fost puțină lume. Credeam că o să fie mai multă, plus presă infiltrată. Luasem patru stații să le împart la oameni de încredere, să comunicăm urgențe și tentative de paparazzi. Nu le-am folosit. Au fost vreo 30 de oameni din comunitate, un frate cu nevasta, nimeni de la MozaiQ, nimeni de la E-Romnja, nu tu activiști, nu tu presă. 

Am memorat, fotografiat și postat mormântul, cu indicații geografice. 

Există acum un mormânt al unei femei trans, Naomy Moldovan, care s-a arătat la televizor în anii 2000 și a spus că e o femeie trans și că o cheamă Naomy, care voia să cânte, care cânta superb, care a fost tunsă și băgată într-un tomberon, care a ajuns în finala Mamaia 2009, care a avut două tentative de sinucidere în 2014 și 2015, care a câștigat 75 de premii la 103 festivaluri naționale începând cu 1993, care a făcut sex work în România, Elveția, Germania, care a scos un album – „Un nou început”, care a fost subiect de Mondenii, care n-a mai avut niciun act de identitate românesc atunci când a murit, care a trăit o dragoste bună în ultimii 3 ani de viață cu un băiat din Maroc, care a fost abandonată la 3 zile după naștere și crescută în orfelinat, care și-a căutat mama toată viața, ale cărei oase sunt în același cimitir unde e și ea acum, și care are o cruce albă, la figura 54, locul 37, în cimitirul Străulești 2.