ISCOADA

Între noapte și zi – despre droguri și (auto)control

de Zoe Mihalcea

Ilustrații de Ramona Iacob

08/12/2025

Anii ’90 au fost despre heroină.

Cînd m-am trezit, televizorul mergea pe Atomic de mult – de aseară probabil, sau de ieri. M-a resuscitat o voce pe frecvențe înalte. Întotdeauna mă enervează cînd ceva din exterior mă scoate din meditația în care mă adîncesc așa confortabil. O resimt ca pe o brutalitate inutilă. Pe de altă parte, nu-mi convine că am ațipit în loc să profit pe deplin de marfă. Am risipit-o pe somn în loc să o folosesc ca să termin de scris lucrarea la istorie pe care trebuie s-o predau în 2 ore.

M-am întrebat întotdeauna cum reușesc alții să-și facă liniște în gînduri, să se izoleze de tot zgomotul și să se orienteze spre ce-i interesează. Eu nu știu ce mă interesează, nu știu ce m-ar interesa nici dacă aș avea vreun moment să reflectez la asta. Deocamdată știu doar că e întotdeauna un efort infinit mai mare să mențin aparențele unei persoane autonome, rezonabile, obișnuite cînd sînt trează. Să-mi controlez fiecare gest, fiecare reacție și, în același timp, să analizez fiecare nano-gest al celor din jur ca să identific în timp util amenințarea și să preîntîmpin o eventuală catastrofă. Programul ăsta care îmi rulează neîntrerupt pe fundal lasă foarte puțin timp și nicio energie pentru orice altă preocupare. Limitele mele fizice sînt testate în fiecare zi, cu fiecare interacțiune, ca și cînd ele nu ar putea conține ceea ce se petrece în interior, întotdeauna la un moment distanță de explozie. Măruntaiele mele proiectate, împrăștiate peste tot, în văzul tuturor. Și așa vor afla…

Îmi aprind o țigară și reiau scrisul. Cu disperare încerc să catalizez și să amplific cu fiecare fum ultimele rămășițe de calm care vin în valuri din ce în ce mai mici și mai rare, aproape imperceptibile.

Se spune despre toxicomani, narcomani, dependenți, consumatori de droguri de ocazie sau de profesie că au „pierdut controlul”, că „nu se pot controla”. În ce mă privește, marfa a însemnat întotdeauna dobîndirea unui anume tip de autocontrol. Iluzie sau nu, faptul că știi exact ce te așteaptă de partea cealaltă a unei bile/doze, e o formă de control asupra propriei stări emoționale. Și ea se instalează aproape fără greș de fiecare dată în același mod, urmărind aceeași succesiune de senzații, întărindu-ți convingerea și confirmîndu-ți cu fiecare nouă experiență că deții controlul (măcar) asupra acestui proces.

Cînd ești dependent, controlul se oprește aici, odată cu ultimul val de liniște care se disipează rapid, la fel cum dispare apa mării la mal, absorbită de nisip. Rămîi pe uscat. Apoi intri în viteză în vîrtejul ideilor, faci planuri, optimizezi trasee, bugete – toate terminîndu-se inevitabil cu tine în fața unei noi bile. Nu există minte mai creativă, mai orientată către rezolvarea de probleme și către găsirea soluțiilor decît cea a dependentului de substanțe. Aș îndrăzni să afirm chiar a dependentului de opiacee, dar nu vreau să discriminez alte tipuri de substanțe.

Odată am căutat cîteva ore un capac de delco împrumut ca să ajungem cu mașina în locul din care luam marfa. Atunci am învățat cum arată acest capac, unde este poziționat sub capotă, cum se montează, că fără el nu se aprind bujiile și că mașina nu poate porni. Tatăl unuia dintre prietenii mei se săturase să îi tot folosim mașina ca să mergem acolo, așa că pleca la serviciu în fiecare zi cu capacul de delco la el, în servietă. Își imagina că așa nu vom avea cum să ajungem la dealer. Părinții erau disperați și nu înțelegeau deloc fenomenul dependenței de heroină și nici nu știau ce să facă ca să-l oprească. Pînă la urmă am împrumutat un capac de la un vecin taximetrist și am ajuns unde trebuia. Nu exista nicio piedică care să ne poată opri pentru că nu voiam să ne oprim.

Trecînd de mai multe ori prin procesul de a „mă lăsa”, chiar și asta devenise o formă de control. Știam exact ce mă așteapta și de o parte și de cealaltă. Regăseam satisfacție în faptul că schema se verifica întocmai cum am anticipat. Ca apoi s-o iau de la capăt de cîte ori voiam, experimentul conducînd de fiecare dată la același rezultat. Și asta era deopotrivă reconfortant și deprimant.

Citesc repede ultima parte din bibliografie și termin de scris lucrarea. Mă gîndesc că e incredibil cît de productivă pot fi cu atît de puțin. 0.2 grame dintr-o substanță are capacitatea să-mi schimbe radical chimia. Să sincronizeze dualismul care devine atît de obositor după o vreme, să mă facă să mă simt acasă chiar și acasă.

Locuiam singură într-un apartament de bloc prea mare din care plecaseră pe rînd tata, apoi mama, apoi sor-mea. Așa că era tot timpul lume la mine ca să „tragă” sau să fumeze sau să stea departe de ochii părinților proprii. Și uram asta. Mi-ar fi plăcut să nu-i văd deloc pe prietenii mei, să nu mă deranjeze nimeni din reveriile mele, dar aveam nevoie să ne „combinăm” ca să ne luăm o bilă și să ajungem acolo cu mașina.

În anii ’90 nu era văzut bine să faci terapie sau să iei tratament – pur și simplu nu exista această discuție. Nici self-help nu era, iar dacă era, părea ceva foarte suspect, la intersecția dintre religie, ezoterie și para-psihologie. Nu puteam ști dacă voi ieși de partea celalaltă în chip de duhovnică prozelită, iar asta mă speria mai tare decît orice.

Printr-o anume conjunctură am ajuns în cabinetul unui psiholog care a vorbit cu mine ca să înțeleagă ai mei dacă am vreo problemă. Eram convinsă că va vedea prin mine orice aș încerca să maschez, așa că mi-am pregătit un discurs înainte să merg acolo. Eram așa obișnuită să-mi neg realitatea încît l-am convins și pe el destul de rapid. Într-o oră nu știu ce poți afla despre viața cuiva care e setat să nu spună nimic. Deci am ieșit ok, chiar cu laude pentru „maturitatea” precoce și am fost cu toții ușurați.

Susține și tu demersul ISCOADA!

DONEAZĂ

Farmaceutice sau ilicite?

Mă gîndesc adesea la delimitarea substanțelor între legale și ilegale. La istoria și dinamica graniței imperceptibile și aleatorie dintre ele, trasată după fricile specifice diferitelor epoci și după interesele Big-pharma, ale guvernelor sau ale altor grupări influente. Cafeaua, scoarța de chinină, coca, ciocolata, tutunul, drogurile pre-columbiene (yopo, peyote, ayahuasca etc.) – văzute în Europa ca demonice; nucșoara, zahărul, bumbacul, ghimbirul – toate erau denumite „drogas” de către primii bio-prospectori portughezi. Cînd s-a importat cafeaua în Europa în secolul al XVII-lea, mulți medici au propus interzicerea ei pentru că era un drog care altera mintea. Însă pentru că nu provoca o stare de „beție” ci „vindeca melancolia”, a trecut testul. Astăzi, termenul de „droguri” este rezervat în principal substanțelor controlate, clasate ca ilegale.

Apoi drogurile de sinteză – cocaina, heroina, amfetamina, MDMA-ul, LSD-ul, alcoolul, diverse extracte și decocturi de plante – toate au fost pe rînd legale și ilegale. De curînd s-a legalizat și în România terapia cu ketamină pentru depresia rezistentă la tratament, iar în alte țări terapia cu MDMA pentru PTSD sau consumul cannabisului și psilocibinei tot în scopuri medicale. Într-un final, discuția se rezumă la cine controlează producția și distribuția acestor substanțe.

Mă gîndesc și la Occident, la capitalism și la obsesia cu productivitatea, cu creșterea infinită, la ce tip de consum de substanțe a atras și la modul în care se discriminează în continuare consumul de „downere” inducătoare de huzur, în timp ce „upperele” (stimulantele) sînt tolerate, dacă nu chiar încurajate. Diferențierea se remarcă inclusiv în subculturi presupuse a se încadra în afara orelor productive (vezi muzica electronică, clubbing etc.). Observ glorificarea fățișă a (auto)controlului chiar și atunci cînd ne pierdem controlul, intoxicați.

Cînd nu poți controla condițiile în care îți duci existența, cauți moduri de a te anestezia, de a evada din propria viață. Ce sens ar avea să consumi o substanță care te face un observator și mai fin al inegalităților sociale de toate felurile, mai ales dacă te afli în păturile inferioare? Mai ales cînd substanța e scumpă și efectul durează puțin.

Consumul de ecstasy în UK și propagarea rave-urilor la finalul anilor ’80 sînt strîns legate pe fond politic de greva minerilor din 1984 și de o perioadă foarte neagră, aproape fără speranță, din istoria recentă a Regatului Unit. Consumul de heroină în România anilor ’90 la fel – legat de inflație și perioada de tranziție sălbatică.

În raportul comisionat de UE în anul 2000, primul de acest fel, România declara că în anul 1999, în urma unui studiu randomizat la nivel național pe 3.500 de elevi de clasa a IX-a „95.2% dintre băieți și 96.5% dintre fete” nu au consumat niciodată droguri. Dintre cei care au consumat însă, „drogurile folosite de băieți sînt marijuana și hashish, iar de către fete – tranchilizantele și sedativele”. În anul 1999 în România erau doar patru persoane specializate în tratamentul adicției: doi medici psihiatri, un medic ATI și un farmacist.

Rollercoaster – de la depresia tranziției la petrecerea capitalismului

O mare parte din anii 2000 i-am petrecut trează.

Drogurile se schimbă odată cu timpurile. Odată ce ne-am îndepărtat (am fugit) de Orient, după anii ‘90, am importat cu întîrzierea aferentă spațiului nostru geografic și politic modele de distracție din Occident, care s-au mulat perfect pe angoasele specifice generației mele. Ieșeam din perioada tranziției și parcă nu mai mergea heroina. Voiam să mă distrez, să particip la viața orașului – pentru că acum ea exista.

Exceptînd 2-3 ani după ce am început să ascult serios muzică electronică și să iau ocazional cîte o „pastilă”, în anii 2000 am stat trează.

Primul sfertuleț de Mitsubishi mi-a relaxat total corpul, nu mai exista nici urmă de anxietate. Eram într-o comuniune simbiotică cu toată lumea de la petrecere. Muzica era integrată perfect în toată experiența și, deși erau sunete pe care nu le mai auzisem pe un sistem așa mare, părea că ele erau acolo dintotdeauna. Făcute la comandă pentru mine.

A fost prima mea conexiune cu o dimensiune dincolo de spațiul fizic. Pînă atunci mă mai identificasem în imaginar cu personaje literare și cu trăirile lor, deși încercam să mă țin departe de experiențe emoționale în general. Le asociam cu ceva periculos – numai oamenii care nu au auto-control pot ceda impulsurilor generate de propriile emoții. Cu cît un proces e mai exact și mai ușor de anticipat, cu atît e mai safe. Încercam astfel să disec în cele mai mici detalii orice fenomen sau proces fizic, chimic sau metabolic. Devenise extenuant și fără sens. Așa că orice scurtă escapadă era bine-venită.

Aproape în fiecare weekend era cîte-o petrecere pe undeva, de obicei însoțită de un sfert sau o jumătate de „boabă” care mă conecta cu toți ceilalți și, în același timp, mă deconecta de la mine. Cîteva ore de pauză de la propria persoană, în care nu mai eram în control. Apoi urma auto-învinuirea că ieșisem din granițele comportamentului meu obișnuit. Mă simțisem bine, poate prea bine, și cu niciun folos productiv. Adică pierdusem timpul. Cu toate astea, săptămîna următoare reluam ciclul.

Muzica se aude tare și toate geamurile din atriumul în care are loc petrecerea vibrează. Îmi trece fugitiv prin cap ideea că s-ar putea sparge și ar cădea pe noi, dar gîndul ăsta nu mă impacientează deloc. Mă voi regăsi în situații și mai periculoase decît asta, însă la fel de relaxată. Mă întreb cum ar arăta inventarul tuturor contextelor în care nu mi-am dat seama că am fost aproape de moarte. Cît de lungă e lista? Care ar fi scorul de periculozitate pentru fiecare? Ce mă împinge să mă pun în situațiile astea, cu toate că nu-mi doresc moartea? Care e „avantajul” meu în toată treaba asta? Ce vreau să obțin?

Însă la un moment dat a început o anxietate declanșată tocmai de ceea ce reprezenta rețeta mea pentru pauza de la anxietate. Pur și simplu s-a format un șanț acolo și s-a schimbat macazul. M-am simțit trădată, confuză și fără control. Cînd i-am cerut ajutorul, medicul de familie m-a avertizat că dacă mă trimite mai departe, la psihiatru, pentru rețetă, va rămîne înscris în fișa medicală și nu voi mai putea aplica pentru funcții executive sau de conducere. Așa că am luat niște distonocalm pînă am dat diploma și apoi nu am mai luat nimic. Nici alcool nu am mai băut, nici măcar cafea. Orice senzație că pierd controlul îmi declanșa o anxietate așa puternică încât mă blocam.

Culmea e că nu-mi aduc aminte mare lucru despre perioada în care am fost trează. Nu știu ce aș putea povesti despre ea decît că a culminat cu cea mai mare criză existențială pe care am avut-o pînă acum.

Creativitatea îngropată
într-o dietă bogată și variată

Ultimii 10 ani sînt despre polydrug use.

Dar sînt și despre introspecție, terapie și înțelegere a propriei persoane. Despre modul în care alegerile mele de cele mai multe ori neinformate au atras după ele un șir de evenimente care acum în sfîrșit are sens. E o senzație de eliberare în asta, în a ști că am control asupra vieții mele. Și în același timp, e o imensă responsabilitate.

Revelația nu se verifică întotdeauna. Se întîmplă de multe ori să-mi fac un plan ca apoi să nu-l urmez. Să mă pun în situații din care e aproape imposibil să ies trează. Și fiindcă opțiunile de substanțe sînt multiple acum, devine și mai complicat.

După aproape 10 ani de pauză, sînt la o petrecere în parc și încep timid cu ceva familiar: MDMA. Nu simt mare lucru. Încurajată de faptul că nu mi-a declanșat o criză de anxietate, data următoare măresc doza. Și funcționează! E din nou conexiune, acceptare și înțelegere orientată deopotrivă către exterior și către interior. Cîțiva ani va merge așa, apoi va apărea nevoia de noi input-uri chimice care să tempereze avalanșa de senzații. Ori sînt prea sus, ori prea jos. Ori prea împrăștiată, ori prea concentrată. Cînd vreau să dorm nu mi-e somn, iar cînd mi-e somn nu vreau să dorm. Și pentru toate situațiile astea există remediu. Cu rețetă sau fără. De la farmacist sau de la dealer. Cel mai greu e să revin la bază după o escapadă de weekend. Atunci e momentul critic în care știu că pot să dau cancel abisului doar cu un gest. Un telefon sau o excursie pînă la farmacie. Sau poate doar să mă uit mai atent prin sertare. Trebuie să mai fi rămas vreun sfert de ceva, o liniuță sau un xanax măcar.

Mă gîndesc la cum consumam cu toții aceleași trei substanțe cînd am început. Niciodată legale și aproape niciodată amestecate între ele. Nu știam mai nimic despre ele, cu toate că erau puține. Azi avem fiecare propria rețetă ce depășește trei intrări și sîntem cu toții mici farmaciști, cunoscători ai substanțelor active, ai interacțiunilor dintre ele, ai neurotransmițătorilor și procedeelor de diminuare a riscurilor asociate consumului acestor substanțe. Nu există o stare emoțională pe care să vrei s-o atingi pentru care să nu existe și o moleculă disponibilă. Iar ăsta e un lucru bun și rău în același timp. Pe mine m-a făcut să fiu de multe ori prea comodă. În alte situații a fost pragul dintre alienare și echilibru mental.

Undeva în acest lung proces mi-am îngropat creativitatea. Am asociat-o cu ceva nesigur, incontrolabil, condus de emoții și care, din exemplele de artiști pe care i-am admirat, tipuri de personalități creative cu care m-am însoțit sau ale căror biografii le-am citit, am văzut că a dus la finaluri premature și tragice. Deocamdată m-am blocat undeva, într-un teritoriu în care nu sînt nici „rockstar”, nici „normie”. Nu mă pot împăca cu niciuna din categorii. Asta presupunînd că e nevoie să aleg.

Puseele mele de creativitate vin de cele mai multe ori la pachet cu alcool, substanțe și învinovățire. Le simt tributare primelor experiențe cu opiacee în care se făcea liniște și îmi puteam dedica toată atenția subiectului care mă interesa. Nu am încredere că aș putea produce ceva interesant trează. În plus, gîndul de a mă expune „as myself” e înfricoșător. Totul pare mai interesant cînd ești high, ceea ce face procesul de a discerne – autocontrolul – foarte dificil.

Tipologia personalității creative, cea care regurgitează trăirile interioare în produse atît de personale, specifice, dar universale în același timp, vine la pachet cu un dezechilibru intern, care deseori conduce la auto-medicație pentru a face față presiunii de a te conforma. Și în același timp, imposibilității de a te conforma.

Creativitatea aduce cu sine flexibilitate în gîndire, o ieșire din tiparele de inteligență. Nu poți avea pretenția de creativitate și, în același timp, de control sau rigiditate în experimentare. Flexibilitatea implică alteritate, permeabilitate la a experimenta, inclusiv cu propria conștiință, iar substanțele reprezintă doar una dintre opțiuni. Ironia face că, atunci când ai o dependență cultivată, creativitatea e pusă la contribuție mereu pentru a găsi soluții de a ți-o satisface.

Simt că sînt pe marginea unei noi crize existențiale. E clar că toate alegerile mele de pînă acum m-au adus în punctul ăsta. Și nu aș schimba nimic. Viața e într-adevăr mai plictisitoare trează, dar numai așa timpul trece mai greu și asta se simte în sfîrșit bine. Dacă ar fi să sintetizez ce am învățat pînă acum, aș reduce totul la capacitatea mea – deja un pic exersată – de a face față emoțiilor puternice de orice tip fără a încerca să le mai netezesc. Fără frica de a fi uneori neinteresantă. Distanța dintre stimul și reacția pe pilot automat se tot dilată și, undeva în spațiul ăla, se face loc să devin creativă fără să mă auto-distrug în același timp. Nu mă mai grăbesc nicăieri.

♦ ♦ ♦

Zoe Mihalcea este numele unei persoane reale care a trăit în perioada interbelică, portretizată în cartea lui Henriette Yvonne Stahl (1900-1984), „Între zi și noapte” (1942), și pseudonimul autoarei acestui text.

Editat de Laura-Maria Ilie
Ilustrații de Ramona Iacob

♦ ♦ ♦

Rubrica de eseuri ISCOADA este curatoriată de jurnalistul și scriitorul Florentin Cassonnet.

Program co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite.