Vin de la Londra, dar nu mă duc acasă, ci mă întorc în Adhiṣṭhāna – un centru de retreat  (retragere socială temporară) și rezidența unei comunități budiste care locuiește acolo permanent. Este situat în „mijlocul nicăieriului” din ruralul englezesc, o zonă pe care n-ai asocia-o niciodată Marii Britanii, înconjurat de o natură luxuriantă, ca de junglă – văi întregi de rapiță, flori de toate soiurile și dealuri care urcă și coboară neîncetat. Cel mai apropiat orășel se află la cinci kilometri și însumează 10 mii de suflete. Tot acolo-i și cel mai apropiat magazin.

Intri în Adhiṣṭhāna de pe un drumeag rural, cotind pe lângă o statuie a lui Buddha cât jumate de om, de unde mai parcurgi vreo 50 de metri cu gâtul întors spre dreapta după un heleșteu în jurul căruia sunt flori și câteva băncuțe de lemn. O ții tot înainte și ai pe stânga recepția, pe dreapta biroul, iar în față – curtea principală. Un complex de clădiri masive, toate din cărămidă roșie, toate cu ferestre generoase cu toc alb, te amețesc prin dispunere și îți trebuie cam o săptămână să le înțelegi rostul, să le înveți arhitectura, de multe ori circulară, uneori simetrică, întotdeauna englezească. Budiștii s-au mutat aici acum zece ani, în spațiul care-a fost întâi sediul unei companii petroliere, iar apoi cămin pentru copii cu autism. Căutau de mult un loc pe care să-l investească cu întreaga colecție de cărți a fondatorului și în care acesta să-și petreacă ultimii ani din viață.  

Oamenii de acolo își zâmbesc tot timpul unul altuia și recunoști noii veniți după faptul că salută. Rezidenții nu mai salută; doar își zâmbesc unul altuia când se intersectează. Uneori, rar, când nu sunt retreat-uri, locul e mai mult gol și e liniște – atunci abia dacă te întâlnești cu cineva în imensitatea asta de loc. 

Locuiesc aici de două luni. Urmez un curs de budism alături de alte șapte femei, cu care particip la cursuri ținute tot de femei, cu experiență îndelungată în practica budismului. Muncesc – în grădină, în bucătărie, în spațiile comune și în cele de cazare – sărbătoresc zile de naștere, organizăm seri împreună și învățăm să trăim în ceea ce se cunoaște în jargonul local drept „comunitate spirituală”. Dormim în camere de câte două, iar spațiile noastre comune – bucătăria, sufrageria și băile, sunt delimitate față de restul spațiilor din complex. 

Suntem, de fapt, un fel de comunitate în comunitate, interacționând când și când cu comunitatea permanentă de femei și aproape deloc cu cea de bărbați. În rest, zeci de oameni vin și pleacă în fiecare săptămână sau weekend pentru retreat-uri.

Am vrut să aflu cum se raportează ceilalți membri din jurul meu la toată povestea asta, ce a însemnat pentru ei aderarea la budism, cum resimt viața într-o comunitate spirituală, cum percep controversata practică devoțională și alte curiozități care m-au mânat să mă întind la discuții lungi cu colegii dimprejur. Am fost curioasă dacă și alții, ca și mine, au avut acel moment inițial când, ascultând dharma (învățăturile budiste), au rezonat până în cele mai profunde straturi cu ceva din cele auzite.

Pentru Caroline (30 de ani), momentul cheie a avut loc în săptămâna a treia din primul curs introductiv în Buddhism, când a auzit cele cinci precepte: abținerea de la a vătăma viața, de a lua ceea ce nu ți-a fost dat, de la sexualitate nocivă, de la un discurs vătămător și de la substanțe care îți intoxică mintea.

„Ni s-a cerut să descriem care ar fi calitățile unei persoane pe care am privi-o cu respect și considerație. La sfârșit, după ce am venit fiecare cu răspunsurile noastre, s-au cristalizat următoarele: să fie o persoană grijulie, puternică, sinceră, integră etc. Profesorul a împărțit toate răspunsurile noastre în categorii. Fiecare categorie coincidea unuia dintre cele cinci precepte, iar eu am simțit că cineva a pus, practic, în cuvinte ceva ce am crezut dintotdeauna în sinea mea. Atunci am știut că ce descoperisem era singurul lucru căruia merita, cu adevărat, să mă dedic.”

Caroline se ocupă de comunicare, publicitate, marketing și administrație pentru centru. Pentru ea, trăitul în comunitate este un mod familiar de a fi. A crescut alături de părinții ei, într-o comunitate de oameni interesați de mișcările de mediu și psihoterapeutice ale anilor ‘90, petrecându-și apoi adolescența căutând alte comunități cărora să li se alăture.

Termenii prieten spiritual și comunitate spirituală sunt de auzit peste tot în Triratna. Dar care-i diferența între un prieten spiritual și unul… nespiritual? Ce face ca o comunitate să fie una spirituală? 

„Aristotel împărțea prieteniile în trei categorii: prietenii utilitare, prietenii bazate pe plăcere și prietenii bazate pe virtuți, spune Caroline. Aceasta din urmă implică dorința sinceră pentru binele prietenului, iar eu cred că prietenia spirituală coincide cu această a treia și presupune că fiecare îl ajută pe celălalt să devină o ființă umană mai bună.”

Caroline a ales să se mute și să lucreze în Adhiṣṭhāna pentru că își dorea să practice mai intens budismul și căuta un loc unde toate aspectele vieții ei să fie integrate. 

„Cred că acest context este, pentru mine, foarte foarte transformator, pentru că… nu am scăpare, spune râzând. Iese totul la iveală. Este și foarte dureros, uneori. Au fost dăți în care mi-a venit să o iau la fugă, să mă ascund undeva, să plec; m-am întrebat serios ce caut aici. Am trecut prin momente în care m-am simțit abandonată, respinsă, trădată. Nu-i ușor să te expui constant acelorași condiții, oameni, relații; intervin situații personale foarte complicate și trebuie să lucrezi la ele. În multe cazuri, chiar au existat situații obiectiv grele prin care treceam, dar în mare parte erau confruntări cu condiționările mele personale din trecut, cum ar fi experiențele din copilărie în care m-am simțit respinsă și abandonată. Trăitul în această comunitate te ajută să îți vezi și să-ți înfrunți constant tendințele comportamentale. Pur și simplu poți să vezi tertipurile prin care nu ne asumăm responsabilitatea pentru propria minte și ai niște condiții excelente de a lucra la ele.”

Crede că termenul „budism” îi poate descuraja pe oameni, pentru că sună ca un alt -ism:

„… dar nu este; se referă la a fi mai plin de viață, mai uman, mai deschis și prezent față de experiența din fiecare moment.. Chiar și asta sună puțin ciudat. Cred că budismul are cea mai bună descriere asupra realității, incluzând adevăruri din psihologie și fizică cuantică. Cred că budiștii încearcă să se alinieze realității inevitabile în loc să se opună acesteia sau să încerce să aranjeze lumea astfel încât să corespundă dorințelor personale.”

Khemabhandu* este fost student al cursului pe care îl urmez și eu și directorul centrului de retreat. Are 38 de ani și locuiește în Adhiṣṭhāna de mai bine de șase ani. Spune că nu căuta ceva în mod conștient când a descoperit filosofia budistă – cu siguranță nu ceva spiritual sau religios, dar căuta ceva care să-i aducă sens, fericire. A încercat să le găsească, ca noi toți, în carieră, relații romantice, călătorii, sau în cheltuirea banilor pe experiențe. Deși unele erau mai satisfăcătoare decât altele, niciuna nu părea, însă, suficientă. Trecea printr-o despărțire la momentul în care a descoperit budismul și, așa cum tindem să fim în astfel de perioade, era mai curios și mai deschis la nou decât de obicei. O prietenă apropiată l-a învățat să mediteze, iar după prima sesiune: 

„… Nu eram sigur dacă a ajutat la ceva sau nu, dar mi-am ținut ochii închiși pentru 20 de minute și nu m-am uitat la telefon. Am considerat ăsta ca fiind un succes în sine și am continuat să asist la orele săptămânale de meditație.” 

A continuat așa câteva luni până într-o dimineață în care s-a trezit invadat de gândul: «mă simt oribil».

„Nu știam de ce, deși sentimentul era extrem de familiar; îl trăisem de multe ori înainte. M-am gândit: n-am băut aseară, nu m-am dus la culcare târziu, am eliminat toate posibilitățile până am ajuns la ultima: nu fusesem la ora săptămânală de meditație. Și atunci mi-am dat seama că meditația chiar funcționează. În continuare mă defineam ateu, dar m-am gândit că dacă meditația funcționează, poate mai există și alte lucruri utile în budism, așa că am început să caut pe Google și am ajuns pe o pagina de Wikipedia care vorbea despre etica din budism. Am simțit pentru prima oară că ceva ce am intuit întotdeauna în interiorul meu a fost pus în cuvinte de altcineva.”

După ce a locuit în Londra șapte ani jumate, Khemabhandu a început să călătorească de-a lungul Europei, făcând retreat-uri lungi și voluntariat pentru centre budiste Triratna.

Khemabhandu spune că cele mai grele aspecte ale experienței lui de cursant DLC (Dharma Life Course) au fost dinamicile interpersonale din acest mediu, în care te găsești împărțind aproape în permanență un spațiu oarecum restrâns cu oameni pe care nu-i cunoști. Într-un context care aduce izbitor a tabără de terapie de grup, și-a dat seama pentru prima dată că ceilalți îl pot percepe ca fiind intimidant, un contrast izbitor cu percepția de sine: un bărbat timid, sfios, speriat. Mic, în ciuda înălțimii de aproape 1,90. 

„Este incredibil cât de deconectată poate fi percepția de sine față de realitate. Ăsta-i exact scopul proiectului budist, nu? Să ne ajute să ne aliniem percepția realității.” 

Crede că a fi budist înseamnă să faci din dezvoltarea propriei minți valoarea ta centrală, în efortul de a te elibera de aversiune, lăcomie și ignoranță (cunoscute în budism ca cele trei otrăvuri, care învârt continuu roata vieții – sau a suferinței). De asemenea, budismul te pune mai în acord cu realitatea, ceea ce înseamnă și a fi mai generos și mai blând. Cu alte cuvinte, te ajută în efortul de a depăși protagonizarea sinelui sau obsesia cu sinele.

Khemabhandu consideră că diferența dintre o comunitate budistă și oricare alta stă în valorile comune care o unesc pe prima: efortul comun în drumul către eliberare (iluminare). Spune că în Adhiṣṭhāna împarte atâtea lucruri cu oameni pe care nu ar fi ajuns niciodată să-i cunoască dacă nu ar fi fost budismul, cu care nu are nimic altceva în comun decât acest scop fundamental, și încă îl uimește faptul că acest lucru este suficient.

Deși avem majoritatea weekendurilor libere, de când am ajuns, acesta a fost primul pe care l-am petrecut în altă parte. E interesant să reintri în lume după ce te-ai rupt de ea o vreme, iar ceea ce bag eu de seamă este că după aceste două luni în care nu doar am meditat, am studiat și am practicat dharma, dar am fost înconjurată din toate părțile de budiști, interacționez altfel cu lumea. 

Ai zice că am meditat mult (nici nu am exagerat, să ne înțelegem), că sunt mai calmă (nu mereu), că dorm ceva mai bine (încă mă trezesc cele mai firave zgomote), dar nu astea-s cele mai evidente efecte pe care le constat în contactul cu lumea. Mă surprinde mai degrabă felul în care îi ascult pe ceilalți, atenția cu care urmăresc ce au de spus (și nu doar cu cuvinte), ușurința cu care mă conectez la ei și cum corpurile noastre par să vibreze, pentru scurt moment, la unison. Când cineva îmi vorbește, orice alte gânduri dispar și nimic pe lume nu-i mai important decât persoana din fața mea. Nu mă gândesc la ce urmează să răspund, la cum are sau nu are dreptate, la cât mă irită agitația sa, ci ascult atent în vreme ce creierul meu pare să caute în fundal, între toate cunoștințele și experiențele de viață acumulate, pentru a-mi livra o înțelegere cât mai complexă a persoanei din fața mea. Aș zice că-i empatie la puterea a șaptea.

Asta mă face să înțeleg de ce m-au atras budiștii ca un magnet când i-am cunoscut prima dată, acum șapte ani. S-a întâmplat în Valencia, Spania; ajunsesem acolo cu o practică Erasmus și eram hotărâtă să învăț să meditez. «Nici că puteam găsi un loc mai potrivit» îmi spuneam în vreme ce străbăteam Parcul Jardín de Turia, înțesat de perechi care făceau acroyoga, oameni cu șalvari hippie, dreaduri și cântând la kalimba. Mirosea a spiritualitate la tot pasul. 

Nu știu de unde auzisem de meditație pe atunci, dar speram să mă ajute să sufăr mai puțin. Adevărul e că sufeream enorm, viața durea aproape în fiecare zi (mai ales dimineața) și, deși înțelegeam că nu aveam niciun motiv concret că să mă târăsc prin viață în felul acela, de la o zi la alta, cărând după mine dependențe de toate felurile și anxietăți care veneau parcă din altă dimensiune și mă loveau drept în stomac, nu știam cum să fac altfel. 

Am luat la rând toate centrele spirituale din oraș până am ajuns, într-un final, la Centro Budista de Valencia, unul dintre cele aproape 200 de centre Triratna răspândite în toată lumea Occidentală și în India (găsești aici o listă completă a acestora). Triratna este un ordin budist înființat acum 70 de ani de la convingerea că vestul are nevoie de învățăturile budiste traduse și adaptate din contextul oriental de acum 2.500 de ani, astfel încât să fie relevante pentru cultura occidentală și vremurile actuale.

Am început să asist la ore de meditație pentru începători, la cursuri de tot felul, la întâlnirile săptămânale ale grupului de tineri budiști și, după ce-am căpătat ceva experiență, la retreat-uri de o săptămână. Ceva în sinapsele mele părea să se schimbe, chiar dacă doar faptul că apăruse speranța, convingerea că nu-s condamnată la un destin de anxietate și auto-distrugere și că, dacă practic conștiincios, lucrurile pot fi altfel.

Sanghadeva are 66 de ani și este omul care se ocupă de grădina centrului budist de lângă Londra, imediat după micul dejun, și până apune soarele. Aceasta are o suprafață enormă, e plină de flori și punctată de heleștee. Grădina este opera lui în continuă transformare, începută cu un deceniu în urmă. Îl găsești pe Sanghadeva negreșit în sala de meditație la 6.20 dimineața, apoi în salonul din comunitatea bărbaților, pentru micul dejun, și în grădină de la 9 dimineața la 6 seara, plantând, tunzând gazonul, smulgând buruienile sau ocupându-se de vreascurile micii păduri aflate în proprietatea centrului. În fiecare zi.

A luat contact cu filosofia budistă în 1980, când avea doar 23 de ani. Timp de 43 de ani a muncit și a trăit în comunitate. Susține că nu a simțit niciodată nevoia să facă altceva și că nu i-a păsat dacă era vorba sau nu de budism. Ceea ce căuta era o comunitate de oameni cu care să se simtă profund conectat, pentru care să simtă „o intimitate non-sexuală, un fel de comuniune cu alți indivizi în cadrul căreia nu trebuie să îți justifici existența”. 

Sanghadeva nu este un personaj comun în Triratna. Este singur, în afara unei relații de cuplu de peste 40 de ani, ultima dată implicându-se în relații sexuale acum mai bine de 20 de ani. Consideră că are celibatul în sânge. Întrebat dacă este de părere că o intimitatea sexuală poate avea vreodată o latură spirituală, răspunde:

„Sigur că se poate, în măsura în care fiecare se raportează la celălalt ca la un individ, lucrând cu tendințele către atașament și dorință. Din păcate, însă, în momentul în care cealaltă persoană nu mai vrea să aibă o relație sexuală cu tine, sau dacă a cunoscut pe altcineva, observi că dragostea și intimitatea se pot transforma uneori în sentimente total diferite: gelozie, furie, frustrare. Este greu să rămâi echidistant când intervine o a treia persoană.”

Majoritatea prietenilor lui se află, însă, în relații romantice, iar el se bucură că au reușit să negocieze compromisurile care apar inevitabil. Dar Sanghadeva nu este dispus să aloce efortul, timpul și entuziasmul pe care această latură a vieții îl solicită.

Întrebat care este relația lui cu munca, de la care nu se dă în lături indiferent de zi sau de anotimp, îmi spune că, pentru el, munca este energie, spațiul în care poate să dea naștere frumuseții. Se simte privilegiat pentru faptul că, prin îngrijirea grădinii, poate să contribuie la crearea unui mediu în care oamenii pot intra în contact cu ceva mai presus de sine. Consideră că ceea ce face el în natură este similar artei. Crede că frumusețea poate deschide poarta către o altă lume și că asta-i treaba lui în viața asta: să îi ajute și pe alții să o vadă.

Povestea lui Minal e diferită. Are 33 de ani și a venit din Maharashtra, un stat indian situat în regiunea vestică a peninsulei, pentru a urma același curs de budism ca și mine. Suntem colege de cameră și, deși experiențele noastre de viață nu puteau fi mai diferite, pare că vorbim aceeași limbă.

Minal obișnuia să aparțină castei dalit, cei oprimați sau clasa „inferioară”, până când, la 19 ani, a auzit întâia oară de B.R. Ambedkar, arhitectul Constituției Indiei și un simbol al luptei pentru anihilarea sistemului de caste, a cărui imagine o vedea tot timpul asociată cu cea a lui Buddha. A simțit atunci că i s-a deschis mintea și a înțeles că subordonarea este o realitatea concretă doar în mintea oamenilor, la care ea nu mai vrea să subscrie. Pentru ea, conversia la religia budistă a însemnat eliberarea din oprimarea impusă de hinduism, atât la nivel de castă, cât și de gen. O eliberare la nivel de mentalitate și o înțelegere a valorii sale ca femeie.

Deși au trecut 70 de ani de la abolirea oficială a castelor, daliților încă li se interzice să bea apă din fântânile destinate castelor superioare. Hinduismul ridică vaca la rang de animal sfânt și interzice complet uciderea acestui animal; în același timp, daliți pot fi uciși cu impunitate pentru folosirea apei din fântânile publice sau, așa cum mărturisește o altă colegă indiană din casta schedule: „Animalele pot bea apă din fântâni, noi nu”.

Îmi povestește că cei din clasele de jos practic nu au drepturi, iar dacă daliții sunt cea mai oprimată categorie, femeile dalite, în număr de 80 de milioane, sunt cele mai persecutate persoane din cadrul celei mai oprimate categorii, fiind constant victime ale abuzurilor sexuale, după cum spune și un articol BBC din 2020.

„Mi-am dat seama că, fiind budistă, pot să fac ce vreau și să fiu oricine vreau. Altfel, rămân victima sistemului de caste și a patriarhiei acerbe din societate. Ca femeie budistă am fost, practic, eliberată din sclavie. Se spune că ultimele cuvinte ale lui Buddha au fost: «Fii propria ta lumină!»”

Din 2010 a început să facă voluntariat pentru Rețeaua Națională a Tinerilor Budiști din India, apoi a devenit trainer și public speaker. Scrie și publică poezii, eseuri și se declară feministă din cap până-n picioare.

„Cele 22 de jurăminte făcute de B.R. Ambedkar în 1956, în cadrul ritualului de convertire la budism, sunt foarte importante pentru mine. La fel este și momentul în care am devenit dharma mitra (prietenă a ordinului budist), continuând să îmi întăresc practica spirituală și să mă dezvolt ca femeie budistă în India. Mi-am dat seama că, înainte de a încerca să lupți cu sclavia din societatea asta, trebuie să lupți cu propriile gânduri care legitimează sclavia, indiferent de ce parte a ei te afli. Practica mea spirituală m-a ajutat să progresez la nivel mental.”

Pentru Minal, aceasta este prima dată când călătorește în afara Indiei. Prima dată când interacționează cu occidentali și prima dată când se simte tratată de către bărbați ca o ființă umană, egală lor.

„Am învățat atât de multe lucruri de când am ajuns, începând cu ce înseamnă o comunitate internațională, continuând cu forța pe care o văd în femeile de aici, și terminând cu atitudinea deschisă a oamenilor, care se acceptă unii pe alții fără să se judece. Nu înseamnă că mă simt bine 24/7, dar toate momentele dificile sunt momente excelente de practică, de cultivare a stabilității emoționale.”

Poți afla mai multe despre povestea lui Minal de aici.

Întorcându-mă pe peronul din Londra, bag de seamă că ceva din atitudinea mea față de ceilalți începe să semene cu cea care m-a întâmpinat în centrul budist din Valencia. Nu-i doar o atitudine amabilă și zâmbitoare, ci una de interes ingenuu, una care caută nu să critice, ci să înțeleagă, nu să găsească diferențe, ci să vadă unitatea naturii umane. Minți care se reprogramează către ce pot să ofere decât ce pot să obțină, cu un aer de blândețe inteligentă, molipsitoare și irezistibilă, care pare să emane din oameni pe măsură ce avansează în această practică. 

Relația mea cu budismul în ultimii șapte ani nu a fost constantă mai ales pentru că, așa cum am înțeles la persoana întâi, budismul se practică nu doar singur în casă, în jumătatea de oră matinală pe care o petreci meditând, ci în compania altora. Ca să-l citez pe Buddha însuși: „Prietenia (spirituală) nu reprezintă jumătate din viața spirituală, ci întreaga viață spirituală”. 

Am plecat din Valencia pentru un an și m-am întors iarăși acolo, însă doar pentru a o părăsi șapte luni mai târziu în favoarea Americii Latine. Am locuit un an în apropierea centrului budist din Mexico City, iar după întoarcerea în țară am asistat la grupuri de studiu și întâlniri pe Zoom cu grupuri budiste din Anglia, Mexic, și mai ales Turcia.

În cuvintele lui Sangharakshita, fondatorul ordinului budist Triratna, ​​„prin comunitate spirituală înțelegem o comunitate care încurajează în membrii săi dezvoltarea unor stări mentale abile, în locul celor nechibzuite, acesta fiind considerat cel mai înalt ideal pentru ființele umane. Viața spirituală este o viață dedicată eradicării stărilor mentale nechibzuite și dezvoltării celor abile. Într-un sens mai înalt, ea este o viață care se bazează și exprimă în întregime stările mentale abile de mulțumire sau pace sufletească, prietenie și înțelepciune.”

Departe de mine intenția de a idealiza. Lucrurile nu sunt perfecte nici în Spania, nici în Mexic, nici în Anglia. Nicăieri, de fapt, unde-i vorba de oameni. Budiști sau nu, oamenii sunt – ei bine, oameni, iar acolo unde-s oameni există conflicte, neînțelegeri, acțiuni mânate nu întotdeauna de intenții ireproșabile. Ce am găsit, însă, în această comunitate, este o direcție de evoluție, un ideal la care să aspir, niște principii etice cu care rezonez și un spațiu în care dezbaterea este încurajată. Am găsit un grup internațional de oameni care, colectiv și individual, fac toate eforturile posibile pentru a-și modifica modelele nocive de gândire, pentru a-și înțelege și transforma tendințele distructive de comportament și a răspunde vieții și fluxului ei inconstant în moduri mai creative.