Ești la Mega Image, la coadă, iar coada începe să ofteze, să-și dea ochii peste cap și mai-mai să-l îmbrâncească pe cel sau cea care, cu mișcări halucinant de lente pentru lumea nevrotică în care trăim, își aranjează produsele în plasa adusă de-acasă. Își scoate portofelul și extrage bancnotele cu o lentoare care face veriga cea mai nerăbdătoare a cozii să răbufnească: „Haai, tataie, că te caută moartea p-acasă!”. Nu-i timp de stat după bătrâni. Ce-i chiar așa de greu de înțeles?

Iar tu deschizi Instagramul – ce altceva să faci în minutele astea interminabile? – și dai de o serie de fotografii recente cu vedete Hollywoodiene care și-au trăit „perioada de glorie” acum 20-30 de ani – „Ia uite cum arată/cum a ajuns să arate acum X!” Ca și cum trecerea timpului și semnele ei ar fi motive de rușine, necum ceva firesc. Câteva scroll-uri și ești asaltat de infinitele meme-uri cu Macron alături de „adevărata” lui soție – fiica lui Brigitte Macron. 

La fel de gravă precum discriminarea pe bază de gen, culoare a pielii sau categorie socială, este și cea pe vârstă. 

„Când discriminezi pe cineva din cauza vârstei sale înaintate te ataci, practic, pe tine însuți/însăți, cel/cea din viitor”, spune scriitoarea și activista anti-discriminare pe bază de vârsta Ashton Applewhite într-un Ted Talk. Chiar dacă ținem morțiș să băgăm asta sub preșul minții – îmbătrânim cu toții. Disprețul față de bătrâni vine la pachet cu o atitudine nefavorabilă asupra procesului inevitabil de îmbătrânire, atitudine care poate duce la scăderea stimei de sine și poate da naștere la sentimente averse față de propria persoană în procesul înaintării în vârstă. 

Discriminarea pe bază de vârstă este o problema structurală a societății contemporane, cu impact pe termen mediu și lung. Pe de-o parte, unii se plâng că „pensionarea poate fi ‘problematică’” din punct de vedere economic, într-un context al îmbătrânirii populației. Pe de alta, echivalarea permanentă a inovației cu tinerețea, pe care o fetișizăm, ne împiedică să ne bucurăm de potențialul pe care oamenii mai în vârstă îl au în a contribui semnificativ la bunăstarea societății. În loc să comunicăm intergenerațional, îi tragem pe linie moartă pe cei trecuți de o anumită vârstă. Îi „ghetoizăm”, chiar dacă deseori este înspre interiorul spațiului domestic, neînțelegând că ne-o facem cu mâna noastră. 

Mai mult, atunci când crești într-o societate care nu știe să armonizeze potențialul de inovație al generațiilor tinere cu valoarea înțelepciunii acumulate prin experiență, nu ești motivat să acumulezi înțelepciune, ci să prelungești/simulezi tinerețea. Disprețul față de potențialul sine din viitor și frica de marginalizare sunt dintre pilonii centrali ai industriei cosmetice. Ne simțim tot mai presați să cheltuim un procent zdravăn din resurse pe operații și intervenții care să ne șteargă ridurile. În Regatul Unit, pare-se, oamenii au atins cea mai timpurie vârstă la care intră în cursa intervențiilor chirurgicale – 37 de ani. 

Comunicarea repetată a mesajelor publice depreciative la adresa ideii de îmbătrânire are consecințe negative puternice asupra stării de sănătate mentală individuală. Studii realizate în Statele Unite ale Americii vorbesc despre o calitate a vieții incomparabil mai bună și chiar  despre o medie de viață cu șapte ani și jumătate mai mare pentru cei expuși la asocieri pozitive odată cu înaintarea în vârstă. Asta fără să mai vorbim de performanțe sporite la testele de auz și de memorie. O altă cercetare, desfășurată pe parcursul a aproape 40 de ani, a scos la iveală faptul că riscul unei persoane de sub 50 de ani de a suferi un eveniment cardiovascular este de două ori mai mare în cazul celor care se confruntă cu stereotipuri negative legate de îmbătrânire.

După revoluție, presa românească răsuna în titluri de tipul „Un ziar de luptă contra boșorogilor” (Tineretul liber, autor Ion Cristoiu). Trebuiau dați jos „dinozaurii”, „epavele”, mai ales în contextul schimbării regimului politic. Disprețul pentru vârstnici a continuat prin emisiuni de divertisment precum Vacanța Mare și încercarea grotescă de producție hip-hop a lui Garcea, „Nu-mi plac babele” – totul sub vălul iertător al unui pamflet, desigur. Această poziționare continuă fără opreliște în cele mai populare show-uri de televiziune (emisiunea iUMOR oferind un dureros astfel de exemplu în ediția Cristi Manolescu) sau în bloguri obscure (un exemplu aici). Media generalistă nu este de partea vârstnicilor.

„Cultura americană este grotesc de orientată către tinerețe”, spune Ashton Applewhite în cartea ei, „A Manifesto Against Ageism”. Din observațiile noastre, cea românească nu idolatrizează neapărat tinerețea, însă disprețuiește bătrânețea cu o înverșunare aparte (indiferent de cât de puțin sens are să discriminăm un grup din care, inevitabil, vom face parte). Nu avem, din păcate, multe studii despre acest fenomen în țara noastră, iar cele care există șochează prin alte lucruri decât procente și numere. 

Un astfel de studiu, realizat de o doctorandă din România, împreună cu un profesor universitar din Olanda și publicat în Revista Română de Gerontologie și Geriatrie, arată că da, în România, oamenii de peste 62 de ani suferă de discriminare din pricina vârstei lor în proporții ceva mai mari decât media europeană. Ce atrage atenția în rezultatele studiului este însă altceva: faptul că vârstnicii români care sunt victime ale discriminării nu consideră că aceasta ar fi o problemă gravă în țara noastră. Ca și cum, în cuvintele autorilor, „discriminarea pe baza vârstei este ‘acceptată’ […] ca un ‘dat al vieții’”. 

Normalizarea acestei atitudini de către înșiși seniorii amintește dureros de mult de întortocheatele consolări ale altor tipuri de victime: „dacă nu mă bate, nu mă iubește”, sau la fel de tragicul „poate nu ar fi trebuit să mă îmbrac așa”. Internalizarea principiului discriminator, sau age-ismul internalizat, face ca persoane vârstnice să se refere la altele de aceeași vârsta inclusiv cu apelative de tipul „babe”. 

Un articol bazat pe un alt studiu din 2015 și semnat de cercetătoarea în studii de muncă, Victoria Stoiciu, are un nume provocator, însă ne joacă o festă: „Prea mulţi, prea scumpi, prea deranjanţi?”. Materialul vorbește despre cum nu pare că reușim să acomodăm o populație tot mai îmbătrânită nici în câmpul muncii, nici în sânul societății: „Traiectoria vieţii pe care o rezervă România tuturor cetăţenilor săi care trec de 55 de ani este intrarea într-un con de umbră, inactivitate şi, eventual, excluziune socială.” Stoiciu discută mai departe despre dificultatea reintegrării vârstnicilor pe piața muncii, mai ales atunci când acest lucru nici nu e parte din dorințele lor.

Auzim deseori în media că sistemul de pensii din România este șubred și suprasolicitat. Opinii ale experților, precum cele exprimate de sociologul Dan Jurcan, sunt îngrijorătoare, însă par că ratează o analiză mai complexă a ecosistemului social local:

„În momentul de față, doi angajați întrețin un pensionar. În 15 ani vom avea un angajat care întreține un pensionar, iar în 30 de ani vom avea un angajat care întreține doi pensionari.”

Acest tip de afirmații reducționiste distrug coeziunea socială și susțin percepția generală că pensionarii nu contribuie la nimic, fiind doar o povară neajutorată pe umerii societății muncitoare, ignorând faptul că seniorii de acum sunt o cohortă socio-economică la fel de mare pe cât sunt și îngrijorările legate de aceștia. Aceștia au muncit și au contribuit la sistemul de asigurări sociale cel puțin în aceeași măsură ca și cohorta activă în câmpul muncii astăzi, care se întâmplă să fi emigrat în număr semnificativ, dar care și aleg să nu facă la fel de mulți copii, lucru care va contribui în mod direct la situația semnalată de dl. Jurcan.

Mai mult, munca neremunerată depusă de multe ori de pensionari – îngrijirea nepoților, a persoanele cu handicap, dar și a altor vârstnici – pare a nu avea nicio valoare socială. Vârstnicii din mediul rural care realizează munci agricole până după 80 de ani, asigurând un procent semnificativ de necesar alimentar „din grădină” pentru familiile lor din mediul urban, nu pare că au vreo contribuție. Din cauză că nu poate fi cuantificat, acest fapt este prost văzut de statisticile economice și desemnat ca economie gri sau de subzistență. În mod real, însă, vorbim de o economie de existență la care bătrânii își aduc în mod zdravăn aportul. 

Așadar, după părerea noastră, sociologul exprimă păreri nocive și o gândire construită în modele conceptuale abstracte care nu reflectă dinamica complexă a societății. Dl. Jurcan nu ia în calcul, de exemplu, faptul că îmbunătățirea calității vieții încă dinainte de vârsta pensionării ar putea păstra seniorii într-o stare generală de sănătate mai bună, ba chiar i-ar putea reține mai mult timp pe piața muncii. În această idee, un studiu realizat de Bestjobs arată că opt din zece români iau în considerare să lucreze și după ieșirea la pensie. Dar au seniorii unde să mai muncească?

Cu pretențiile unui om de știință și înarmat până în dinți cu aroganța tinereții, Zuckerberg ne-a asigurat pe toți în 2007 de faptul că „Young people are smarter” – „Oamenii tineri sunt mai deștepți”. Cinci ani mai târziu, Brian Halligan, cofondator HubSpot, departe el însuși de „floarea tinereții”, declara că „at least in the tech world, gray hair and experience are really overrated” – „cel puțin în lumea tehnologiei, firele albe și experiența sunt supraestimate”. Investitorul și miliardarul Vinod Khosla se alătură și el acestui cult al tinereții și spune că „People over 45 basically die in terms of new ideas” – „oamenii peste 45 de ani practic sunt morți în materie de idei noi”.

Larry Page și Sergey Brin aveau 25 de ani când au lansat Google, în 1998; Mark Zuckerberg avea 19 când a creat Facebook, în 2004. Cum alimentează și cum influențează aceste exemple izolate corelația dintre ingeniozitate și tinerețe? Prin supraexpunere și suprapopularizare. Să nu ignorăm faptul că toate aceste exemple vin din aceeași industrie – high-tech, și se trag din aceeași zonă geografică: Sillicon Valley, un loc care exacerbează fetișismul tinereții, particular culturii nord-americane. Ce s-a întâmplat apoi? 

În 2011, Forbes a lansat lista „30 under 30” – 30 sub 30, prestigioasa listă care include 30 de nume de succes antreprenorial care au sub 30 de ani. Este, într-adevăr, un mod bun de a încuraja antreprenoriatul printre tineri și, în mod evident, o posibilă rampă de lansare la o scară mai mare pentru nominalizați. Dar în lipsa unei contraponderi, aceasta poate deveni periculoasă.

Forbes a legitimat această viziune restrânsă, excluzionistă, și a continuat-o an după an, instaurând astfel o practică. Între practici și cultură există o relație ciudată – practicile noi pot redefini și rearanja cultura. În cazul de față, acest fenomen marginal, adică explozia high-tech din Sillicon Valley asociată tinereții, este preluat și transformat în regulă globală, aplicabilă nu doar tuturor domeniilor de antreprenoriat, dar și artei, științei și divertismentului. Inițiativa Forbes a contribuit teribil de mult la acest fenomen.

De fapt, este demonstrat că asocierea tinereții cu inovația este un mit. Cei mai mulți inovatori au peste 50 de ani, pentru că adevărata inovație vine din multe încercări și erori. Tinerețea se pricepe de minune să destabilizeze o stare de fapt, iar această destabilizare este necesară când status quo-ul nu mai funcționează optim, sau măcar acceptabil. Dar este interesant de remarcat cât accent se pune pe destabilizare ca scop în sine.

Constant, în corporații și în industriile creative, oamenii muncesc cu convingerea că orice business nou trebuie să zguduie piața din temelii, ca și cum aceasta ar fi singura modalitate de a atinge succesul sau de a inova. Ideea a fost lansată chiar de fondatorul Facebook, cu al său „Move fast and break things” – „Acționează rapid și mătură totul în calea ta”. Însă istoria a demonstrat, ca și în cazul Facebook-ului, că a perturba fără a pune ceva stabil în loc împinge societatea către un ciclu al autodistrugerii.

Expresii precum „nu mai înveti calul bătran (să meargă) la buiestru” exprimă și convingerea companiilor că angajații mai în vârstă învață greu și nu se pricep la tehnologie – așadar, aceștia sunt ocoliți la angajare sau sunt primii pe liste la restructurări. În același timp, faptul că un criteriu important pentru mulți investitori este tinerețea creatorilor companiei a dus la nenumărate eșecuri, de care se vorbește mai puțin, tocmai pentru ca nu intră în tiparul cultural ce asociază tinerețea cu succesul garantat și inovația perpetuă.

În acest moment, pentru a contrabalansa această tendință autodistructivă și pentru a recupera energia pierdută prin marginalizarea seniorilor, am avea nevoie și de „30 over 50” (30 peste 50). Dacă crezi că sunt greu de găsit, e posibil că privești lumea prin lentilele colorate de cultura fetișismului tinereții.

Anul trecut a fost realizat și în România un studiu sociologic privind caracteristicile fiecăreia dintre cele patru generații active pe piața muncii –  baby boomers, generația X, millennials și generația Z. Îl citești și te simți de parcă ai citi zodiacul – caracteristici flatante la tot pasul. Conform studiului, generația Z este o generație a oamenilor siguri pe ei, fericiți, adepți ai independenței și potrivnici autorității. Millennials, pe de altă parte, sunt generația care se poate ocupa de mai multe lucruri în același timp (multitasking), persoane sigure și inteligente (bineînțeles că o generație întreagă de oameni între 25 și 40 de ani sunt uniform persoane sigure și inteligente!), au un optimism extrem, așteptări uneori nerealiste, și consideră că nu-i nevoie să se supună regulilor. 

Firește că înclinația pentru toast de avocado și cappuccino scump nu aparține unui singur grup de vârstă – cunoaștem puține persoane care să știe ofertele la avocado din marile supermarketuri mai bine decât mama mea (o „adevărată” baby boomer). Și ne păcălim singuri crezând că doar generația Z este predispusă la adicție digitală (a se vedea aproape orice boomer sau millennial suficient de neinspirat încât să-și deschidă un cont de Facebook). 

Definirea unor astfel de categorii pune la dispoziție un set de stereotipuri care creează discordie în societate și procură arme de foc pentru războaiele generaționale. Așa se ajunge la acuze grave, cum că generațiile trecute sunt răspunzătoare pentru încălzirea globală, pentru nivelul de corupție din țară și că, odată ieșiți la pensie, aceștia trăiesc pe spatele celor aflați încă pe piața muncii. Această tensiune între generații, hrănită de media care vinde conflictul mai bine decât orice, nu face decât să ne distragă atenția de la problemele reale și inegalitățile masive din societate. Cele mai bogate procente din populația globală acoperă toate vârstele și ele sunt cele care trăiesc, cu adevărat, pe spatele celor mulți.

Cu siguranță nu în măsura în care cosmeticele se spetesc să ne-o demonstreze. În 2019, Allure a decis să elimine cuvântul anti-îmbătrânire din eforturile sale de marketing, și multe alte companii s-au alăturat. Allure spune, de atunci, că retinolul din produsele lor poate netezi aspectul ridurilor și estompa petele, ceea ce te va face să arăți, ei bine, diferit! După câteva decenii de „piele care arată mai tânără”, „ten mai neted și mai strălucitor”, „diminuarea ridurilor de expresie” și întreg arsenalul care nu transmite altceva decât că înaintarea în vârsta ar fi o plagă ce trebuie evitată cu orice preț, iată că, încet-încet, poate și dornice de a atrage noi segmente de cumpărători, câteva companii își schimbă atitudinea.

Să fie, oare, toată stigma aceasta o altă găselniță prin care marketing-ul își vinde produsele? Parțial. Așa cum spune tot Ashton Applewhite:

„Nu poți face bani din satisfacție; frica și rușinea creează piețe. Iar capitalismul are întotdeauna nevoie de piețe. Cine spune că ridurile sunt urâte? Industria miliardară a produselor de îngrijire a pielii. Cine spune că perimenopauza, testosteronul scăzut și deficitul cognitiv minor sunt afecțiuni? Industria farmaceutică trilionară. Cu cât avem o viziune mai clară asupra acestor forțe, cu atât este mai ușor să venim cu alternative, cu narațiuni mai pozitive și mai conforme cu realitatea.”

Percepția și realitatea vârstei sunt diferite, se spune. De fapt, percepția și realitatea vârstei sunt unul și același lucru, pentru ca ele sunt rezultatul unor construcții socio-culturale care stabilesc ordini ale firescului pentru diverse momente ale vieții. Acestea însă, ca orice construcții, variază în timp și spațiu în funcție de factori multipli. Tânără aici înseamnă copilă acolo și vârstnică dincolo. Normele creează realitatea în cazul oamenilor, nu o urmează (după cum s-ar crede și sunt tentați să spună mulți, tocmai pentru a justifica normele).

Unul dintre cele mai temute diagnostice al zilelor noastre este Alzheimer-ul. Momentul în care ne putem pierde autonomia. De ce? Pentru ca trăim într-o cultură bazată pe ideea că individul este elementul fundamental al societății și că măsura integrității acestei entități este autonomia. Este un concept derivat din fizica mecanică newtoniană, care studiază entitatea abstractă numita „mobil” și vectorul său de mișcare, și care a migrat în filosofia occidentală prin intermediul scrierilor lui Locke and Hume. 

Mobilul se mișcă autonom printre legile fizicii, așa cum individul o face printre legile societății, dar și prin realitatea construită, spațială sau temporală. Cozile la supermarket sunt făcute să se miște rapid, iar facilitatea de a te deplasa prin oraș ca un mobil independent depinde mult de infrastructura adaptată oricărui tip de mobilitate (nu doar cea a unui corp complet abil și mobil, ci și a celor mai încete sau cu dizabilități). În lipsa unei atitudini (sau infrastructuri) acomodante, individul mai puțin agil e judecat defavorabil, sau își pierde de-a dreptul autonomia. În momentul în care un om își pierde autonomia se petrece un salt straniu – acesta poate părea că își pierde calitatea de „individ”, devenind „ceva mai puțin decât…”. Bătrânii sunt mai puțin autonomi, deci percepuți ca fiind deficitari față de un individ în definiția sa ideală, în deplinătatea forțelor. Același lucru se observă, de fapt, și în atitudinea față de orice persoane cu dificultăți de mobilitate, indiferent de vârstă. 

În culturi care sancționează pierderea autonomiei, probabilă odată cu instalarea bătrâneții, și diagnostichează unele dintre manifestările sale drept boli, oamenii înaintează în vârstă temători. În alte culturi, ei o fac cu încredere și mândrie, iar diagnostice precum Alzheimer le sunt străine. În cartea sa, „No Aging in India. Alzheimer’s, The Bad Family, and Other Modern Things”, antropologul Lawrence Cohen tratează pe larg această chestiune, evidențiind legătura strânsă dintre modul în care organizăm familia și societatea și modul în care bătrânețea devine fie un diagnostic, fie o altă etapă a vieții. Dacă pierderea autonomiei devine patologie în societățile ce au ca premisă ontologică și axiologică individul, ea este considerată doar una din posibilele manifestări ale ciclului firesc al vieții în societăți în care grupul/familia este piatra constitutivă. 

În India, spune Cohen, Alzheimerul este doar o încheiere naturală a ciclului vieții, în care bătrânii redevin copii, adică neajutorați, și este datoria familiei extinse să aibă grijă de ei în această întoarcere la originea ciclului. Cohen arată tensiunea dintre această viziune și noile practici introduse în mediul urban indian odată cu valorile moderne. „Familia rea” din titlu este cea care își abandonează bătranii în brațele nou-introdusului diagnostic. Pentru aceasta, bătrânii nu mai devin copii demni de îngrijire și dragoste, ca parte din familie, ci sunt doar bătrâni care „au dat în mintea copiilor”, cum se spune peiorativ în România. 

Este esențial însă să nu pierdem din vedere diferența enormă pe care o face cultura Orientală, cu ale sale sisteme de rudenie extinse, care permit unui număr mare de indivizi să gestioneze împreună, din toate punctele de vedere, o afecțiune de tip neurodegenerativ.

De ce, într-o lume în care trăim din ce în ce mai mult, să continuăm să privim vârsta ca pe norul amenințător de furtună din care fulgerul poate să trăsnească în orice moment? De ce să nu ne privim vârsta ca pe un bun acumulat, din ce în ce mai prețios, ca una dintre cele mai greu obținute resurse în viață? De ce să nu ne bucurăm că putem transmite mai departe cunoștințele acumulate? Continuăm oare să credem că la 30 de ani e prea târziu să te apuci de o facultate sau să-ți schimbi cariera, că la 50 de ani ești prea în vârstă să te mai îndrăgostești, iar la 70 nu ai ce bucurii să mai aștepți de la viață?

Considerând vârstnicii inutili și tratându-i ca atare, îi împingem să se privească la fel – să acționeze în baza a ceea ce se așteaptă de la ei, lipsindu-i de bucuria umană atât de firească de a-și aduce contribuția la societate, familie, comunitate. Desigur că atunci când internalizăm stereotipuri conform cărora bătrânii sunt nefolositori și slabi, percepem îmbătrânirea ca pe o traumă, un soi de blestem al naturii, odată cu care rolul nostru în lume se duce pe Apa Sâmbetei.

Îmbătrânirea este mai mult un proces social, fără ca acest lucru să însemne că nu vine cu schimbări fiziologice. Firește, corpul se modifică, dar felul în care ne raportăm la schimbări – sentimentele comune vizavi de acest proces natural, transmise intergenerațional, dictează cum îi privim pe ceilalți și cum ne percepem pe noi înșine pe măsura trecerii timpului. În plus, asocierea vârstei înaintate cu incompetență mentală este un mit periculos care suflă vânt din pupă discriminărilor.

Cum facem, atunci, să construim în jurul nostru o lume în care să nu ne fie frică să îmbătrânim? În primul rând, respingând toate apelativele ofensatoare care se referă la vârstă, iar arsenalul e bogat: cotoroanță, băbătie, menopauzistă, fosilă, dinozaur, ramolit. Adăugând remarci de genul „se ține/arată bine pentru vârsta lui/ei”, fiind conștient de faptul că frumusețea atribuită unei anumite categorii de vârstă (și gen) e tot un construct social. Evitând să te adresezi vârstnicilor ca unor copii, cu un vocabular simplist, vorbind mai tare sau mai rar fără să verifici întâi dacă într-adevăr este nevoie. Amintindu-ți că nu există un singur mod de a îmbătrâni corect și că nu toată lumea trebuie să aspire să participe la maratoane la 60 de ani sau să muncească până la 80. Poate fi extrem de benefic pentru unii, în vreme ce alții vor prefera să-și petreacă ultimele două-trei decenii slăbind hățurile productivității și relaxându-se. Oricare alegere este cea corectă pentru adultul care o face. Un alt sfat este acela de a rezista tentației încadrării oamenilor pe categorii de vârstă. Cum ar fi ca, atunci când cunoaștem pe cineva, să nu ne mai dorim instantaneu să le aflăm vârsta, atribuindu-le caracteristicile pe care le asociem noi vârstei respective?

Aceste schimbări de practici la nivel individual, aparent minore, au un potențial de impact major. Avem nevoie, ca societate, de aceste schimbări. Studii care se întind pe decenii întregi arată că intensificarea comunicării între generații și „deghetoizarea” categoriilor de vârstă au efecte extrem de benefice – de la sănătate, la societate și economie. Refăcând legăturile dintre tineri și vârstnici, refacem textura socială deșirată de forțele divergente ale unui tip de economie bazat pe fragmentarea populatiei. „What Happens When Old and Young Connect” este un articol care prezintă concluziile unor astfel de studii și oferă și câteva sfaturi pentru a îmbătrâni armonios.  

De armonizare vor avea nevoie, însă, și politicile și discursul public. Populația este îmbătrânită tocmai în ariile geografice unde individualismul și familia nucleară (restrânsă) crează condițiile ca cei mai vârstnici să fie considerați o povară – neproductivi și neajutorați, iar aceste atitudini trebuie reevaluate. Nu înseamnă să îi punem pe bătrâni să muncească într-un sistem deja fracturat și întors împotriva lor. Dimpotrivă! Să privim cu atenție ceea ce fac deja și să găsim modalități de a le recompensa social și valoriza economic activitatea. 

Țelul oricărei culturi ar trebui sa fie nu perfecțiunea unui sistem economic abstract, așa cum tindem să credem și să facem acum, ci armonia unui sistem socio-cultural în care viața să aibă sens la orice vârstă. Modul de a vindeca un sistem este de a-l face sa se conecteze mai bine la toate elementele sale constitutive, iar pentru sistemul complex al societăților umane ar trebui să începem cu reconectarea generațiilor.