L-am cunoscut la o zi de naștere. M-a invitat să iau un loc lângă el și a început să îmi povestească viața lui în linii mari, așa cum îi este vederea. Eu trebuia să fac un film, iar el era un personaj. L-am întrebat dacă mă lasă să-i conturez portretul.

Filmul etnografic documentar a fost supus, încă de la început, unor examinări atente din partea breslei antropologice, dar și cinematografice. Primele încercări de a reda fenomene, personaje și tipare culturale prin mediul vizual au pus bazele unui dialog despre noul limbaj ca diferit de cel scris și au deschis conversații valoroase despre reprezentare.

Antropologul documentarist David MacDougall a propus ca filmul etnografic să fie privit ca un text în sine, unul care propune o gramatică proprie, unde datele sunt împărtășite continuu, și unde expresia lingvistică abstractă care invită la teoretizare este suspendată: „Nu doar că filmul are capacități revelatorii care diferă de cele ale limbajului, dar oferă oportunitatea de a interoga conceptul de ‘comunicare științifică’, idee care presupune că limbajul este un instrument pentru transmiterea de mesaje care conturează și clasifică progresiv lumea exterioară.”

Așadar, ce poate oferi filmul etnografic diferit față de analiza antropologică scrisă și cât de valid este în expunerea unui fenomen (sau personaj)? În cazul de față, filmul arată nu doar o personalitate vivace, ci redă experiența deficienței de vedere în mod nemediat – cadrul domestic și navigarea sa, felul în care își ascultă cărțile, pregătirea unei ieșiri sau relația cu orașul. Interpretarea științifică lipsește (sau e metamorfozată în direcția cinematografiei); nu se caută clasificări sau teoretizări. Acest text poate la fel de bine să nu existe.

Criticul de film Bill Nichols vorbește despre dezîncorporarea (disembodiment) experiențelor Celorlalți, acelora studiați de antropologie, menționând ierarhia cunoașterii implicită în raportul dintre cei care observă și cei care sunt observați. Nichols aduce o critică domeniului, pe care îl definește ca „un discurs instituțional care și-a asignat provocarea de a-i reprezenta pe ceilalți” și se întreabă în ce măsură această reprezentare contează pentru cei reprezentați. Portretul lui Cătălin conține observații despre procesul observației, lăsând spațiu pentru critică, inconfort, dar și familiaritate, un proces de negociere a curiozității și dezvăluirii.

Astfel, filmul etnografic, un mediu de transmitere încorporată a cunoașterii, cu atât mai mult tactilă în cazul de față, „în loc să ‘perforeze’ suprafața lucrurilor pentru a extrage concepte și categorii, reguli falsificabile și generalizări, poate să răspundă chemării de a evoca, mai degrabă decât de a reprezenta”.

În sensul în care orice fel de montaj sau editare este o intervenție asupra realității înregistrate, portretul lui Cătălin invită privitorul la a-și formula o poveste proprie din fragmente disparate. Filmul valorifica materialul brut în defavoarea structurii narative pentru a reda o practică poetică avidă, o poveste despre reziliență și credință, și o realitate cotidiană foarte tangibilă într-un amalgam structurat nonliniar. Toate cele trei aspecte sunt unite, dar nu definite, de către experiența pierderii văzului și recâștigării sale parțiale.