ARTHUB Bucharest este unul dintre cele mai active, incluzive și relevante spații culturale independente din țară. Încă din 2013 am prioritizat în fapt nevoia de spații de lucru și de producție artistică în paralel cu cea a democratizării accesului la resurse pentru persoanele care lucrează în artă și cultură, crearea de rețele de suport și accesibilizarea actului artistic pentru public. Am reușit asta asta în șase spații diferite. Dpdv estetic, ARTHUB manifestă o preferință explicită pentru autenticitate, care se traduce în libertatea unor abordări artistice experimentale, anti/non-comerciale, anti/sub-culturale, anti/non-oficiale, periferice, sarcastice, combative, radicale, neliniștitoare, lirice, maximaliste etc.

În ultimii doi ani, în spațiul din Budișteanu 10 au fost organizate și/sau găzduite peste 300 de evenimente culturale, un centru de zi pentru refugiați ucraineni timp de 5 luni, petreceri și întâlniri comunitare. Lunar ne-au trecut pragul aproximativ 1000-1500 de persoane din cel mai divers și eterogen public pentru a viziona sau participa la expoziții, spectacole de teatru, dans contemporan, concerte, open mics, târguri de artă, conferințe, lansări de carte sau de modă, evenimente hibrid, dar și la întâlniri de lucru și socializare.

Ultimele două proiecte derulate de ARTHUB Bucharest vin în contextul unei întreruperi brutale a activității spațiului cultural, din cauze aflate preponderent în afara controlului nostru. Această întrerupere abruptă – în cazul nostru, o sincopă – nu este un fapt izolat, ci face parte dintr-o serie de evenimente nefericite pentru spațiile de artă contemporană din oraș și din țară.

În cadrul primului proiect, sugestiv intitulat „Spațiul cultural nomad”, organizam la final de martie împreună cu MNȚRplusC o dezbatere despre evacuarea culturii din spațiile sale independente (sau nu) și vorbeam cu artiștii Lea Rasovszky, Ilina Schileru și Dan Perjovschi de ce și unde evacuăm cultura. Pe 31 martie propuneam o „Ultimă performanță pe Budișteanu 10”, în care artistx din colectivul ARTHUB șterg sau acoperă cu vopsea lavabilă toate scrierile de pe pereții hub-ului. Mesajele reacționare devin în noul context agresiv neoliberal simple mâzgăleli ce trebuie acoperite pentru a reda „curățenia” aseptică a spațiilor respectabile. Spre seară, sala mare devine o scenă pentru totx cex care s-au simțit acasă la ARTHUB. Din concluziile trase în acea ultimă „performanță” apar semințele unor posibile continuări. Sintagma cu care am închis ușa după noi vine de la mama unei bune prietene: „Acum se deschid toate drumurile”.

În cel de-al doilea proiect, „Eseuri ale prezenței”, ne-am adresat publicului printr-o expoziție pop-up într-un spațiu tranzitoriu din centrul istoric și printr-un performance la centrul comunitar QCenter. Deși formula artistică variază minimal de la un proiect la altul, în mare vorbim de artistx intim conectatx cu demersul, valorile și ideile ARTHUB Bucharest. 

„Eseuri ale prezenței” vine să adauge câteva straturi peste ultimele întâmplări, să aducă în prim plan nevoia de a avea o artă conectată social, o artă atentă, care mângâie și observă realități fragile fără a le sparge. Expoziția pe care am curatoriat-o reunește șase discursuri artistice (Ilina Schileru, Magdalena Pelmuș, Rucsandra Pop, Ștefania Hegeduș, Mina Mimosa și subsemnata) de la granița destul de neclară dintre artă, la actul observațional și antropologie. Fiecare dintre artiste operează în practica lor atât cu spațiul artistic explicit, cât și cu integrări ale prezentului. 

Pe de altă parte, performance-ul îngrijit de artistul Alexandru Fifea creează premisele a patru destăinuiri dezarmant de sincere și de puternice despre oboseală, burnout, sacrificiu de sine și sănătate mintală, în special în zona artistică, semnate de artiștii Oana Maria Zaharia, Alex Gabriel Popescu (Winexela), Carlos Bîrlan (Vectra) și Alex Fifea. Ambele proiecte au fost posibile cu sprijinul și implicarea Centrului Cultural EXPO ARTE, Primăria Municipiului București.

În ceea ce mă privește, mi-au trebuit trei luni de aproape-pauză, două raportări încâlcite, câteva zeci de vizionări de spații și o comandă artistică dată de doi prieteni buni pentru a realiza cât de mult am fost traumatizată de desfășurarea evenimentelor de care am vorbit mai sus. Nu cred că voi înceta vreodată să scriu sau să semnalez suficient câtă violență este de fapt în tot ceea ce ni s-a întâmplat nouă, acestor câțiva artiști bucureșteni, în ultimele luni, și impactul negativ asupra noastră și a colegilor noștri. 

Mi s-a părut important ca acest subiect să nu rămână doar în grădina ARTHUB, așadar i-am întrebat pe câțiva dintre aceștia ce relevanță au propriile lucrări în contextul social actual și unde se duc, când se duc, spațiile culturale independente? Ce au în comun toate mărturiile este nevoia de manifestare autentică și de dialog sincer și deschis, nu doar în comunități artistice sigure și incluzive, ci și în spații fizice similare. Le dau cuvântul.  

Cu mulți ani înainte, părerea mea mi se părea relevantă. Chiar dacă mereu m-am ferit să-mi atribui o dimensiune de „autor” ca dramaturg sau regizor, am crezut în tot acest timp că o singură voce, generic numită a artistului independent poate conta, poate face o diferență, cu atât mai mult ridicându-se dintr-un ocean de liniște hrănit de fluviile uriașe ale conformismului, neasumării dimensiunii sociale, ale tăcerii așa-zis imparțiale și „apolitice”, ale fricii. 

Poate erau niște crezuri de tinerețe, cu „tupeul” ei specific. Cu timpul însă, am înțeles că nu mai pot afirma lucrul ăsta. Fără un colectiv cu crezuri comune, fără un plan de bătaie, și mai ales fără un cadru și o scenă, fie ea și precară, improvizată, expresiile tale artistice solitare vor rămâne atât și nimic mai mult: păreri. 

Mai presus de toate ai nevoie de o plasă socială. Ca dragostea care se spune că trece prin stomac, și arta independentă are nevoi la fel de simple, atavice – ca să rămânem într-o exprimare cât de cât literară. Vorbind exlusiv la persoana întâi în textul performance-ului, pot fi acuzat desigur de dramatism excesiv, de o liricitate extremă, de patetism. Și nu contest lucrul ăsta. Nu e nimeni care să confirme că ce trăiești tu e valid, cu atât mai puțin că ar avea vreo noimă în noul context cultural. Da, singur poți fi acuzat de orice, chiar și de irelevanță. Conform normelor secolului 21, vezi pagini de Tiktok cu milioane de view-uri și like-uri pe subiecte din cele mai diverse și la fel de unice, valide sau nu, ca și ale tale.

Diferența dintre arta proprie și expresiile individuale ale sinelui într-un mix de medii – s-a șters. Tot ce-ți rămâne de spus are nevoie de un cadru, pentru a căuta activ alți artiști cu care să rezonezi în credințe, în nevoi, în slăbiciuni și disperări. Poate din nou ușor patetic spus – în căutarea unei demnități umane și artistice comune. 

Cât se poate de subiectiv spus, fiind unul din co-autorii unui astfel de spațiu-scenă (ARTHUB pe numele lui), spațiile nu dispar, ci devin din nou și din nou mici realități de sertar. Motive de depresie, de disperare, de neputință. Traduse în irelevanță. Traduse într-un trai sub limita subzistenței. Financiare, umane, dar și artistice. Cât timp n-ai cedat complet, cât timp nu ai renunțat și ai lângă tine suportul familiei, al prietenilor, al comunității (sunt un caz fericit), undeva în spatele creierului va exista mereu nevoia asta de a-ți genera propria platformă pe care s-o oferi la liber ca singură metodă de-a da înapoi ajutorul, înțelegerea, solidarizarea celorlalți – adică nevoia comună a unui astfel de loc. 

E o formă de reziliență extremă, un instinct de conservare al artistului dotat cu o formă gravă de nevoie de expresie. Sigur, implică costuri – plătești dobânzi șocante în frustrarea neputinței ce se hrănește cu sănătatea ta fizică și psihică, în frica recurentă pentru ziua de mâine, în lipsa oricărei siguranțe. Și din nou, vei căuta să nu rămâi singur. 

Orice mic prilej de expresie, cum au fost aceste „Eseuri ale prezenței”, va merge în aceeași direcție. A afirmării nevoii de spațiu, de platformă, de scenă comună. Pentru că în lipsa unui astfel de spațiu vei rămâne incapacitat, fără voce, fără dimensiune, singur.

Ideile principale despre care am vrut să vorbesc în performance-ul meu sunt iubirea comunitară și sănătatea mintală. 

Comunitatea înseamnă iubire și susținere la bine și la greu, înseamnă o familie construită, nu primită de-a gata. „Eseuri ale prezenței – The Performance” mi-a permis să vorbesc despre emoțiile dificile cu care mă confrunt în timp ce îmi ajut prietena din copilărie să ducă lupta cu cancerul. E în stadiu terminal și sănătatea mintală, care îi era deja avariată, este acum la pământ, motiv pentru care mă tratează abuziv tocmai pe mine, una dintre puținele persoane care îi e alături. Evident, asta îmi afectează și mie grav sănătatea mintală. 

Cred că sănătatea mintală e un subiect extrem de important, pe care încă nu îl tratăm cu suficientă seriozitate în România, unde peste 22.000 de copii și tineri trăiesc cu un diagnostic de boală mintală și un număr îngrijorător de mare de persoane sunt abandonate de familiile lor din acest motiv și ajung să trăiască pe străzi. Mi s-a părut foarte important că, după performance, un tânăr din public a venit la mine să îmi spună că prietena lui cea mai bună suferă și ea de cancer și să îmi împărtășească în ce fel i-a afectat acest lucru sănătatea mintală. E necesar să avem cât mai multe astfel de discuții în spațiile publice.

M-a afectat extrem de tare închiderea a două spații culturale din București: Macaz (în 2020) și Grădina ARTHUB. Ambele erau întemeiate pe aceleași principii: comunitate, incluzivitate, susținerea artiștilor, susținerea comunităților defavorizate. Sunt puține spații în care femeile, minoritățile și comunitățile defavorizate se simt în siguranță în acest oraș, și atunci când aceste spații dispar, ele lasă un mare gol în urma lor. 

De când s-au închis aceste locuri, eu una nu mai ies decât în parcuri, pentru că am anxietate socială și nu pot ieși în locuri unde știu că siguranța mea nu e prioritară pentru cei care gestionează spațiul. Locurile întemeiate pe principiile de care vorbeam mai sus mă fac să mă simt înțeleasă, apreciată și iubită. Sunt locuri care mereu organizau proiecte artistice care încurajează progresul societății și descurajează misoginismul, rasismul, homofobia, transfobia. 

Evenimentele din aceste locuri sunt extrem de valoroase pentru că promovează diversitatea și ideea de comunitate solidară și deschid mințile oamenilor, ca să nu mai vorbim că le oferă vizibilitate și o sursă de venit artiștilor, în special celor defavorizați, care nu găsesc reprezentare în alte părți.

Relevanța lucrării noastre constă în capacitatea sa de a promova toleranța, înțelegerea și schimbarea pozitivă în societate, adresând problemele și provocările unice ale Drag Queens în contextul social actual. Vorbim de probleme de vizibilitate și acceptare, de combatere a prejudecăților și de oferirea de sprijin și solidaritate.

Într-o societate în care diversitatea și incluziunea sunt subiecte de discuție tot mai întâlnite, aducerea în prim-plan a provocărilor cu care se confruntă Drag Queens contribuie la creșterea vizibilității și la înțelegerea mai profundă a comunității LGBTQ+. Prin expunerea greutăților și a discriminării întâmpinate, performance-ul ajută la demontarea stereotipurilor și prejudecăților legate de persoanele care practică arta Drag. Acest lucru poate duce la o atitudine mai tolerantă și mai deschisă din partea publicului larg.

De asemenea, credem că expunerea acestor greutăți poate oferi un sentiment de solidaritate celor care se confruntă cu aceleași probleme și poate încuraja alți membri ai comunității să-și împărtășească propriile experiențe. Se creează astfel o rețea de sprijin necesară care poate contribui la bunăstarea mentală și emoțională a acestor persoane.

În ceea ce privește spațiile culturale care se închid – acestea lasă un gol profund în comunitate. Nu sunt doar locuri fizice, ci și centre de creativitate, întâlniri și schimburi culturale. Suprimarea lor poate duce la o diminuare a accesului la artă și cultură, afectând atât artiștii, cât și publicul.

Personal, am resimțit această pierdere ca pe o ruptură în țesătura culturală a comunității. A fost ca și cum s-ar fi stins o parte esențială din viața locală. Am procesat această închidere prin căutarea de noi modalități de a susține și promova artiștii locali. Am început să participăm mai activ la evenimente culturale alternative și să promovăm inițiative independente care încercau să umple acest gol. Astfel, deși pierderea spațiilor culturale este dureroasă, ea poate genera și un impuls pentru inovație și solidaritate în comunitate, inspirând noi forme de expresie și colaborare culturală.

Bunica a fost o mașină de spălat. O văd cărând cazanul de tablă zincată plin cu apă, turnând în el leșie și apoi punându-l pe aragaz. O văd băgând albiturile în cazanul enorm. Din când în când, amestecă în rufe cu un clește mare de lemn. Când rufele sunt destul de albe, le clătește, le stoarce, le pune la uscat și apoi le calcă cu un fier de călcat greu și negru în care sunt cărbuni încinși. 

Mama a fost o mașină de spălat. Cada noastră era mai tot timpul plină de haine puse la înmuiat. Mama avea totuși un ajutor – o mașină de spălat mică, de plastic alb, ca de jucărie. O văd luptându-se cu hainele grele de apă pe care le scoate din mașina de spălat și le pune în cadă ca să le clătească. Apoi o văd pe mama, câțiva ani mai târziu, fericită. Și-a luat mașină de spălat automată. A botezat-o Marița. Marița îi face treaba. Spală rufe în locul ei.

Sunt mică. Sunt o mașină de spălat. Mă văd punând în chiuvetă șosetele care ar trebui să fie albe, dar sunt negre. Le frec cu săpun de casă până când mâinile mi se înroșesc. Am mâini de femeie mică și harnică. 

Sunt mare. Văd lucrarea artistei Erika Baglyas proiectată pe un ecran suspendat pe pereții albi ai unui muzeu. Lucrarea se cheamă 100 de cearceafuri. O văd pe artistă spălând fără oprire cearceafuri albe împreună cu fratele ei, ca un tribut adus mamei lor. Mama lor era o mașină de spălat. Mama lor devine mama mea. În „Eseuri ale prezenței” am vrut să le eliberez pe aceste femei de funcția de mașină de spălat. Am vrut să le ajut să evadeze. Am vrut să evadăm toate. Să avem vieți ușoare, cu prosoape colorate în cap.

Stau cu întrebarea – unde se duc spațiile culturale când se duc? în mine de două zile, însă abia acum, vizitând expoziția Romanian Design Week de la CINA, un loc unde acum vreo 15 ani veneam la festivalul AVmotional sau dansam la primul Silent Party – răspunsul a țâșnit din mine. 

Când se duc, spațiile culturale se duc în noi! Dar nu pentru a muri, ci pentru a lucra în continuare. Fiecare spațiu în care am performat sau am expus trăiește în mine și îmi modelează necontenit practica artistică. Oricât de siropos ar suna, artiștii fac dragoste cu fiecare dintre locurile în/cu care lucrează și – dacă își fac treaba – și publicul face la fel. Din această împerechere aparent nefirească între spațiu și om se nasc apoi idei, practici care devin recurente, obsesii, filosofii, legături, proiecte noi. 

Din fericire, de la momentul redactării acestui material, centrul cultural independent ARTHUB Bucharest a reușit, la 1 iunie, fără susținerea autorităților și cu mari eforturi umane și financiare proprii, să se relocheze într-un nou spațiu, situat în str. Speranției 73, acum sub denumirea ARTHUBx.