Se presupune adesea că un comportament nu poate fi, în același timp, rezultatul unui proces de învățare și al unuia evolutiv. Acesta este un mod eronat de gândire din trei mari motive.

În primul rând, multe ipoteze evoluționiste au ca premisă ideea de învățare. De exemplu, ipoteza că, printr-un proces evolutiv, oamenii au dobândit o teamă de șerpi și de păianjeni nu implică faptul că această teamă este înnăscută. În schimb, ea postulează că oamenii sunt înzestrați cu un mecanism evoluat de învățare care face posibilă achiziția mai ușoară și mai promptă a fricii de șerpi decât a altor frici. Studiile psihologice clasice arată că frica de șerpi poate fi dobândită de către maimuțe, în grup, prin învățare bazată pe observație, și că ea tinde să se instaleze mai repede decât cea de iepuri sau de flori, de exemplu. De asemenea, maimuțele au mai mari dificultăți în a se dezvăța de frica de șerpi decât de alte frici. Prin urmare, ca și în cazul maimuțelor, ipoteza că oamenii au evoluat să le fie frică de șerpi nu înseamnă că aceasta este o fobie din naștere, ci că ea apare datorită unui mecanism evoluat de învățare, care oferă o predilecție, din punct de vedere biologic, către dobândirea mai ușoară a unor temeri decât a altora.

În al doilea rând, învățarea este posibilă datorită mecanismelor cerebrale evoluate corespunzătoare. Putem învăța deoarece suntem echipați cu mecanisme neurocognitive care fac posibil acest lucru, iar aceste mecanisme neurocognitive sunt rezultatul unui proces evolutiv. Atât copiii, cât și cățeii pot învăța, dar dacă încerci să le predai același lucru – să zicem limba franceză sau teorema bisectoarei – achizițiile lor nu vor fi aceleași. De ce? Pentru că mecanismele evoluate de învățare canine sunt diferite de cele umane. Rezultatul învățării și modalitatea de achiziție a cunoștințelor depind de natura mecanismelor de învățare care au evoluat la nivelul creierului diferitelor organisme.

O analogie cu percepția poate fi de ajutor. Pentru a înțelege cum funcționează mecanismele cerebrale și perceptive care o fac posibilă și rezultatele produse de acestea, trebuie să avem în vedere înlănțuirea de cauze care au dus la apariția lor: evoluția naturală. Nimeni nu contestă această idee când vine vorba de vedere, de exemplu, dar există o reticență larg răspândită în aplicarea aceluiași raționament în cazul învățării. Organismele învață, iar învățarea este crucială pentru comportament; învățarea și evoluția nu se exclud reciproc, ci fac echipă în mod natural în orice model explicativ. 

În al treilea rând, a percepe evoluția și învățarea ca pe două procese care se bat cap în cap este o greșeală pentru că ele nici măcar nu se situează la același nivel de analiză. În învățare găsim o explicație proximă, iar în evoluție una ultimă. (Nivelul proxim de analiză explică cum funcționează un mecanism, în timp ce nivelul ultim explică de ce acel mecanism funcționează astfel sau de ce mecanismul a fost construit așa.)

Faptul că un comportament este considerat un produs al evoluției nu spune nimic despre modul în care acesta apare: el poate rezulta din învățare, într-o măsură variabilă, sau poate să nu implice deloc un astfel de proces.. Cele două tipuri de explicații – învățare și evoluție – sunt, astfel, perfect compatibile. 

O a doua idee eronată foarte întâlnită este aceea că rezultatele evoluției trebuie să fie prezente la naștere – sau, cel puțin, că ele trebuie să apară în primele etape de dezvoltare. Ei bine, selecția naturală nu funcționează așa: ea determină apariția de produse adaptative care se activează în etapa de dezvoltare în care sunt necesare, nu doar la naștere, care este un moment selectat arbitrar. Dentiția, sânii și pilozitatea facială sunt exemple excelente: toate sunt produse incontestabile ale evoluției naturale, dar nu sunt prezente la naștere. În mod similar, nimeni nu se îndoiește de faptul că păsările și-au dezvoltat, prin evoluție naturală, acuitatea vizuală și capacitatea de zbor, în ciuda faptului că puii de pasăre nu stau foarte bine la niciunul dintre aceste capitole. Afirmația că o înclinație mentală sau un comportament sunt produse ale evoluției nu implică faptul că acestea sunt prezente încă de la naștere, ci că apar, în mod consecvent, la toți sau la cei mai mulți dintre membrii speciei în etapa adecvată de dezvoltare a organismului.

Pentru a se dezvolta corect, produsele evoluției naturale au adesea nevoie de anumiți stimuli  din partea mediului, ceea ce ne conduce către punctul următor.

Deși intens vehiculată, aceasta rămâne o idee eronată pentru că abordarea evoluționistă a psihologiei nu susține cauza genetică exclusivă a comportamentului uman. Există două moduri de a privi această problemă.

În primul rând, exact așa cum se întâmplă în științele naturale, psihologii evoluționiști au o viziune interacționistă, în care există co-determinanți genetici și de mediu ai oricărui element mental, fizic sau cerebral. 

În al doilea rând, evoluționiștii sugerează că:

a) factorii de mediu cauzează apariția inițială a adaptărilor evolutive;
b) adaptările au nevoie de contribuția mediului pentru a se dezvolta corespunzător pe durata vieții organismului;
c) stimulii din mediu sunt necesari pentru activarea unui mecanism adaptativ la un moment anume;

În toate cele trei dimensiuni temporale, perspectiva evoluționistă pune mediul în centrul atenției.

Atunci de ce (unii) oameni continuă să creadă că psihologii evoluționişti sunt determiniști genetic? O explicație ar putea fi confuzia dintre faptul că toate adaptările evolutive au o bază genetică și ideea că adaptările sunt determinate genetic (toate adaptările au o bază genetică, dar nu sunt determinate exclusiv de fondul genetic). Mulți critici ar putea, de asemenea, să nu fie conștienți de opinia larg răspândită în rândul specialiștilor din domeniu conform căreia mecanismele evoluate tipice unei specii au, de obicei, o eritabilitate nulă. Ca și în cazul altor concepții despre psihologia evoluționistă, criticii par deseori să-și fi formulat opiniile fără a fi consultat literatura fundamentală din domeniu.

Deși intuitiv pare corectă, această idee pierde din vedere esențialul. Perspectiva evoluționistă nu postulează uniformitatea comportamentală indiferent de cultură, ci mai degrabă similitudinea mecanismelor neurocognitive care produc un anume comportament în contexte culturale diverse.

Să luăm exemplul limbajului. În culturi diferite se învață limbi diferite. Să înțelegem, atunci, că abilitățile lingvistice nu sunt un produs al evoluției? Nu. Selecția naturală a determinat apariția unei capacități universale de a învăța o limbă, însă conținutul achizițiilor lingvistice depinde de locul în care te afli. În mod similar, toți membrii speciei noastre sunt echipați cu mecanisme care ne orientează către câștigarea unui statut social înalt. Însă indicatorii statutului diferă deseori de la cultură la cultură (sau subcultură), așa încât suntem socializați în direcția recunoașterii/adoptării simbolurilor de statut social din cultura proprie, pe care învățăm să le valorizăm și să le emulăm. Unele studii sugerează că un proces similar se aplică în cazul dezgustului și al preferințelor alimentare. 

Simplul fapt că rezultatele cu privire la ce alimente consumăm sau ce limbă vorbim diferă de la o cultură la alta, nu înseamnă că mecanismele psihologice de bază care au generat aceste comportamente sunt și ele diferite. Adesea, variabilitatea interculturală a comportamentului poate fi susținută de uniformitatea interculturală a mecanismelor neurocognitive care generează acele comportamente. Această distincție esențială merită repetată: majoritatea abordărilor evoluționiste ale minții și comportamentului prezic universalitate la nivelul structurii de procesare a informațiilor de către mecanismele neurocognitive care produc comportamentul, dar nu la nivelul comportamentelor finale în sine.

Ideea de cultură evocată ne oferă un mod de a înțelege mai bine această perspectivă. Cultura evocată se referă la diferențele culturale de grup care apar în interacțiunea dintre un mecanism psihologic universal și factori de mediu care diferă de la o cultură la alta. Mai simplu spus: 

Mecanisme psihologice universale + factori de mediu variabili cultural = produse comportamentale care diferă de la o cultură la alta. 

Același principiu se aplică în cazul diferențelor culturale dintre strategiile de cuplu care, după cum o arată o serie de studii interculturale, pot fi prezise pe baza raportului numeric între sexe. În țările unde bărbații sunt mai puțini, cultura tinde să încline mai mult spre relații pe termen scurt. În țările cu deficit de femei, balanța tinde să încline mai mult spre relații pe termen lung. De ce? 

Această dinamică poate fi înțeleasă în termeni economici: piața parteneriatelor este un tip de piață biologică în care sexul mai redus numeric are o putere de negociere mai mare. Deoarece bărbații, în medie, au o dorință mai puternică decât femeile pentru sex ocazional, societățile cu mai puțini bărbați tind să se orienteze către relații pe termen scurt. Și pentru că femeile, în medie, au o dorință mai puternică de a forma cupluri stabile decât bărbații, culturile cu mai puține femei tind să se îndrepte către un angajament relațional mai ridicat. Cuvântul cheie este „în medie” – există destulă variație comportamentală și mentală în cadrul fiecărui gen. Totuși, studiile arată o diferență clară și robustă între mediile pentru cele două sexe.

Aceasta este cultura evocată: un mecanism psihologic universal, combinat cu factori de mediu care diferă între societăți, dă naștere unui comportament care diferă de la cultură la cultură. În esență, nu doar că variația culturală a comportamentului de cuplu nu intră în conflict cu o explicație evoluționistă, ci ea a fost, de fapt, anticipată de analiza datelor, pornind de la un raționament evoluționist. Acest fenomen – cultura evocată – pare, de asemenea, să explice întrucâtva diferențe culturale legate de trăsături de personalitate ca extraversia, deschiderea către experiență și sexualitatea extinsă.

Această afirmație conține o brumă de adevăr, mai ales dacă ne întoarcem în urmă cu douăzeci de ani. 

Psihologia evoluționistă a început prin a se uita la mecanismele tipice speciei și la diferențele dintre sexe. La prima vedere, diferențele individuale – în special cele ereditare – par mai dificil de abordat dintr-o perspectivă evoluționistă, iar cercetătorilor le-a luat ceva timp să se aplece cu seriozitate asupra subiectului. Primele încercări fundamentale au inclus lucrări precum aceasta, aceasta, aceasta și aceasta. 

Recent, interesul psihologilor evoluționiști față de diferențele individuale a crescut rapid și observăm progrese atât ​​la nivelul explicațiilor, cât și al predicțiilor. Există, de asemenea, studii empirice recente care abordează anumite diferențe individuale, printre care: extraversia, gelozia sexuală, dezgustul și strategia de cuplu, mirosul corporal, co-variația trăsăturilor de personalitate, contribuțiile la bunurile publice, comportamentul moralizator, efectul paraziților etc. Acestora li se adaugă o lucrare care discută o serie întreagă de variabile care constituie diferențe individuale. 

De asemenea, există secțiuni dedicate acestui tip de aspecte în lucrări mai ample care tratează, de exemplu, diferențele de sex în gelozie, emoțiile sau psihologia foamei. O lucrare care merită menționată tratează, în întregime, efectele contextuale – factor important în apariția diferențele individuale de comportament. Volume întregi din psihologia evoluționistă sunt acum dedicate subiectului, la fel și capitole din manuale dedicate psihologiei personalității și diferențelor individuale.

Așadar, este adevărat că abordările psihologice evoluționiste au început prin a studia fenomenele ceva mai accesibile ale mecanismelor universale și ale celor tipice celor două sexe.  Însă, în ultimii douăzeci de ani, s-a revitalizat interesul lor pentru diferențele individuale, punându-se inclusiv mai mult accent pe variația între persoanele de același sex. Acest fenomen  va căpăta, cel mai probabil, amploare și importanță în următorii ani, cu numeroase rezultate empirice.

Această gogoriță se încăpățânează să persiste, deși în susținerea ei se aduc studii critice eronate, mai degrabă decât literatură specializată din domeniu.

Psihologii evoluționiști afirmă des și explicit că evoluția produce trei tipuri de rezultate: adaptări, produse secundare și „zgomot”. Dincolo de teorie, cercetătorii propun ipoteze și efectuează studii despre produsele secundare. 

Iată trei exemple de lucrări conceptuale care resping, în mod explicit, teoria că toate aspectele psihologiei noastre sunt forme de adaptare. Acest studiu despre adaptări, exaptări (procesul prin care trăsăturile evoluate capătă funcții pentru care nu au fost adaptate sau selectate inițial) și „pandantive” discută, de asemenea, pe larg despre produsele secundare ale evoluției. Un alt studiu analizează atent propunerea de a dezvolta un program exaptaționist în psihologie. Există și o lucrare care sugerează că rasismul este un produs secundar evolutiv, nu o adaptare, și că acesta poate fi, așadar, eliminat. În cele din urmă, un alt autor sugerează că prevalența mai mare a fetișismului sexual în rândul bărbaților este un produs secundar al existenței unor praguri mai scăzute de excitare sexuală masculină în combinație cu mecanisme de învățare sexuală specifice bărbaților. 

Mai departe, doi psihologi evoluționiști proeminenți susțin că omuciderea este un produs secundar, nu o adaptare. Tot ei sunt printre co-autorii teoriei că uciderea soțiilor și a progeniturilor sunt, de asemenea, produse secundare. Aici, aici și aici avem cercetători care explică religia și credințele în forțe supranaturale ca pe un produs secundar al altor mecanisme cognitive, cum ar fi: mecanismele de detecție a agentivității cu o predilecție structurală către rezultate fals pozitive, teoriile despre mecanismele funcționării minții, și sistemul de atașament. Împreună cu colegii mei, am publicat, recent, un capitol intitulat „Produsele evoluției”, într-un nou manual de psihologie evoluționistă și, deloc surprinzător, produsele secundare ocupă o parte importantă din lucrare.

Diferența dintre critica hiper-adaptaționismului adresată psihologiei evoluționiste și ceea ce spun, de fapt, lucrările publicate de psihologii evoluționisti este remarcabilă. Singurul motiv pentru care acest lucru nu ne surprinde este mulțimea de alte distorsiuni ale disciplinei – puteți găsi câteva exemple bune ale acestor reprezentări eronate aici, aici, aici și aici.

O parte a problemei pleacă de la un dezacord filosofic despre sensul adaptării. În înțelesul dat termenului în cercul evoluționist, adaptaționismul nu susține că psihologia umană, în tot sau în mare măsură, se va dovedi, la capătul studiilor dedicate, a fi fost rezultatul exclusiv al adaptării. El propune, mai degrabă, o abordare exploratorie și metodologică pentru testarea ipotezelor despre potențiale adaptări, cu respingerea acelor ipoteze contrazise de dovezile empirice. 

Cu alte cuvinte, adaptaționismul reprezintă un punct de plecare și o strategie de cercetare care produce ipoteze testabile, nu o credință fundamentalistă în adaptare ca sursă a unei anumite trăsături înainte ca aceasta să fie, măcar, investigată. 

Ca metodă de lucru și strategie de cercetare, adaptaționismul a dat multe roade. Ca axiomă dogmatică, adaptaționismul ar fi, într-adevăr, o idee groaznică – însă psihologii evoluționiști ai zilelor noastre nu o folosesc în acest sens. E de înțeles percepția greșită a publicului larg în această privință, pentru că ideea le-a fost indusă în mod repetat de către autori proeminenți, cum ar fi Stephen Jay Gould, care avea o tendință dovedită de a denatura opiniile interlocutorilor săi.

Este foarte ușor să persiști în această eroare dacă nu consulți textele fundamentale ale disciplinei. Este o temă pe care am mai discutat-o, dar pe care aș dori s-o reiau aici pentru un public mai larg. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu termenul, miturile explicative se referă la procesul neștiințific prin care un psiholog observă un comportament uman pentru care formulează o explicație convenabilă (în acest caz, una evoluționistă) și apoi alege să creadă în acea explicație fără alte investigații sau teste.

În știință există două abordări principale pentru testarea ipotezelor. Prima este metoda de sus în jos: cercetătorul folosește o teorie pentru a genera o ipoteză, derivă predicții specifice din acea ipoteză, pentru ca mai apoi să testeze aceste predicții. Este aproape imposibil să comiți eroarea miturilor explicative folosind abordarea de sus în jos, deoarece cercetătorul face predicții apriorice pe baza teoriei. Multe cercetări în psihologia evoluționistă folosesc această abordare, cu teoria ca punct de pornire spre testarea empirică.

A doua modalitate de testare a ipotezelor este cea de jos în sus: cercetătorul observă ceva despre comportamentul sau psihologia umană, propune o ipoteză care ar putea explica acel fenomen, apoi folosește ipoteza pentru a genera noi predicții și, la final, testează acele predicții. 

Ambele abordări sunt componente normale și productive ale științei, dar cea de-a doua (de jos în sus) se poate transforma într-un mit explicativ dacă cercetătorul se oprește la jumătatea drumului și acceptă, pur și simplu, explicația pe care a formulat-o ​​fără a face efortul de a deriva  și testa noi predicții pornind de la această teorie. Cercetătorul care procedează astfel se face vinovat de crearea unei mitologii explicative. Din fericire, însă, acestea sunt cazuri rare în orice disciplină științifică.

Dacă studiați literatura de specialitate din psihologia evoluționistă, veți observa două lucruri: 1) o mulțime de lucrări utilizează abordarea „de sus în jos”, ceea ce le face, în esență, imune la acuzația mitului explicativ, și 2) cea mai mare parte a cercetărilor evoluționiste „de jos în sus” nu se oprește la jumătatea procesului, ci formulează noi predicții pe baza ipotezei propuse ​​și le testează prin noi studii empirice. Prin urmare, majoritatea acestor studii „de jos în sus” pare să nu se încadreze în tiparul miturilor explicative. 

Cu alte cuvinte, o ipoteză psihologică evoluționistă oferă predicții despre ceea ce ar trebui să constatăm atunci când testăm oamenii zilelor noastre sub condiția X. De exemplu, dacă vrem să testăm ideea că dezgustul a evoluat pentru a ne proteja de boli, vom încerca să aflăm dacă contemporanii noștri: 

• manifestă un dezgust cu atât mai puternic cu cât elementele care determină reacția sunt mai patogene (și chiar așa fac)
• sunt cu atât mai dezgustați de și mai sensibili la contaminare cu cât este mai mică probabilitatea ca ei să se fi îmbolnăvit recent (lucru adevărat)
• pot detecta instalarea bolii la cei din jur prin mirosul corporal emanat de aceștia (pot)
• manifestă un grad mai mic de dezgust atunci când au grijă de rude (da)
• manifestă o legătură între dezgust și comportamentul reproductiv (da)
• activează un răspuns imunitar când sunt dezgustați (se pare că da)
• manifestă un grad ridicat de dezgust în timpul perioadelor de imunosupresie (se pare că da), și 
• în situația în care li se furnizează informații despre prevalența patogenilor se comportă în sensul reducerii probabilității de infectare (din nou, da). 

Aici avem, cred, cheia problemei. Atâta timp cât ipotezele evolutive oferă predicții care pot – și chiar sunt – testate în lumea de azi, ele sunt în mod fundamental refutabile.

Scopul acestui eseu nu a fost să susțină că abordările evoluționiste din psihologie sunt perfecte. Nu sunt, și cu siguranță există loc de mai bine. Cu toate acestea, erorile frecvente discutate aici au împiedicat înțelegerea acestor abordări atât în mediul universitar, cât și în rândul publicului larg. Criticile aduse sunt, în mare parte, nefondate, deci reticența față de psihologia evoluționistă are puțin de-a face cu meritele și limitele sale reale.

Cu atât mai important este faptul că aceste idei preconcepute împiedică progresul psihologiei în ansamblu, deoarece știința minții și a comportamentului nu-și poate atinge potențialul maxim dacă ignoră evoluția. Pur și simplu nu se poate pierde din vedere faptul că avem un creier produs al evoluției naturale, cu consecințe importante asupra funcționării minții noastre.

Majoritatea covârșitoare a oamenilor de știință consideră că teoria evoluționistă este paradigma integratoare a științelor vieții, ea explicând o largă paletă de descoperiri empirice și prezicând o cantitate impresionantă de alte rezultate. Psihologia este și ea o știință a vieții, deci nu poate să nu intre automat sub această umbrelă a evoluției naturale.

Abordările evoluționiste din psihologie continuă să facă progrese teoretice în fiecare an și să producă noi descoperiri empirice în fiecare lună. În loc să combatem himerele care par să caracterizeze psihologia evoluționistă, merită să încercăm, cu bună-credință, să privim și să reacționăm la ceea ce spun și fac, de fapt, cercetătorii din domeniu. Cei dispuși să facă efortul ar putea fi surprinși de cât de mare este diferența între realitate și gogorițele cu care este presărată, deseori, literatura secundară. Demersul acesta ar putea, de asemenea, să-i îmbogățească din punct de vedere teoretic și empiric, și să pună înțelegerea lor despre  psihologia umană într-o lumină nouă.