“Criza ne poate lua totul sau ne poate transforma în cea mai bună versiune a noastră. Haideți să alegem reinventarea!” – aceasta este numai una din zecile de formule prin care discursurile motivaționale revărsate dinspre universul corporatist (și nu numai!) au cristalizat, în perioada care s-a scurs de la începutul pandemiei de coronavirus, tabloul unui optimism aproape imposibil de chestionat. Nu așteptăm cu toții izbăvirea și sensuri noi care să ne îndepărteze de această experiență alienantă? Nu sperăm cu toții să nu ne zombificăm și să ne păstrăm mințile întregi? Atunci ce poate fi mai bun decât calea integrării acestei experiențe angoasante într-o versiune luminoasă a unei narațiuni neoliberale constructive prin disciplinarea anxietăților?

Cu toatea acestea, situația de față nu este o “provocare”, așa cum ne-a obișnuit retorica tot mai răspândită a formelor de dezvoltare personală care încearcă, aproape emoționant, să domesticească spectrele dezastrului. Să ne imaginăm un medic care este nevoit să aleagă între doi pacienți care au nevoie de un ventilator salvator și, în general, un medic care se confruntă cu tot felul de lipsuri. Să ne imaginăm apoi oameni care supraviețuiesc de azi pe mâine cu resurse limitate, provenite din muncă informală, lichidate peste noapte de dispariția joburilor. Sau oameni care sunt nevoiți să împartă, înghesuiți, câțiva metri pătrați de locuință. Corporatiști plimbați din call în call, al căror timp în trafic a fost recuperat lucrativ în supa infinită de telemuncă. Ca să nu mai vorbim de milionul de locuri de muncă subțiate în șomaj tehnic sau pierdute definitiv. Această criză este o încercare dramatică iar “provocările” care decurg din ea sunt un lux pentru cea mai mare parte dintre noi.

Optimismul fortificat cu hormoni de creștere motivațională ne spune că sigur vom învăța foarte multe din această experiență și că, la sfârșitul ei, vom ieși transformați, mai buni, mai rezistenți, mai adaptați. Sigur, ascetismul pare să aibă o putere transformatoare remarcabilă în anumite condiții, dar se simte prin toți porii rămași deschiși ai societății că, la încheierea acestei perioade, coconul plămădit în burta pandemiei se va sparge și din el vor năvăli mii de fluturi înfometați să o ia de la capăt pe căile bătătorite ale hiperconsumului, cu o energie revigorată. Furgonetele curieratului rapid fac față cu greu unui public care nu e încă obișnuit să se decupleze de la promisiunile gratificatoare ale obiectelor și tehnologiilor de tot felul. Lumea politică autohtonă pare să facă toate eforturile să conserve status-quo-ul speranței că supa economiei bazate pe imobiliare și unicorni de dinaintea crizei va putea fi reîncălzită la aceiași parametri.

Harta reinventării este, deocamdată, desenată de redescoperirea domesticității în formula sa simpatică, dar inofensivă, a divertismentului productiv (obiecte de artizanat realizate în familie, curățenie, reparații, îngrijirea și popularea compulsivă cu plante a casei, pâine cu maia). Dar toate acestea nu sunt decât scurte pauze de la interminabilele și extenuantele reprize de telemuncă asiduă care au ajuns să colonizeze spațiul domestic în cele mai adânci cotloane.

Reinventarea nu pare să aibă, totuși, cele mai bune condiții de posibilitate la dispoziție în timp ce alergi în camera de alături ca să prinzi un call reușit!