În 2023, am beneficiat de o finanțare Energie! Burse de creație, în cadrul căreia am studiat o temă dragă mie, pe care am intitulat-o: Infrastructura şi cultura alternativă a orașului Timișoara. Cum infrastructura poate deveni culturală şi felul în care ea poate ajuta dezvoltarea orașului.

Cu această ocazie, am stat perioade mai lungi în Timișoara, Capitală Europeană a Culturii anul acesta, având ocazia să discut cu mulți actori implicați în dezvoltarea instituțională, artistică, culturală și socială a orașului, și să văd la fața locului instituții și infrastructuri culturale.

Am reușit să organizez și o dezbatere publică cu specialiști din diverse domenii (video mai jos). În rândurile ce urmează, voi încerca să compun o descriere subiectivă, fără pretenția de a epuiza subiectul.

Vin Unirea şi epoca interbelică. Fațada se schimbă: noua Putere reface identitatea – un nou hibrid.

Arhitectul Duiliu Marcu, care avea să construiască și Palatul Victoria din București, a refăcut fațada și sala de spectacole în 1923, după incendiul de la 1920, păstrând aspectul inițial, dar aducând elemente noi: era nevoie de o românizare a Fațadei.

După 1933, comanda politică e clară: fiind necesară înălțarea fațadei, aceasta a fost refăcută în stilul neobizantin caracteristic acelor vremuri. Diuliu Marcu, un admirator al lui Marcelo Piacentini, arhitectul preferat al dictatorului fascist Benito Mussolini, se inspiră pe acest model. Fațada capătă această nouă imagine.

Aceste elemente nu sunt greu de observat. Dispar geamurile de pe pereții din laterale şi rămâne fastuoasa fațadă a noii identități. Din lateral, corpul clădirii e imaginea Imperiului; din faţă, e imaginea noii orânduiri neobizantine românești cu influențele stilisticii fasciste.

Cade regimul comunist – Opera Română din Timișoara devine un simbol de necontestat al Noii Românii: imaginea – km. 0 al democrației românești şi al luptei anticomuniste. Este un element-cheie în construcția noii identități a orașului.

Se pune problema refacerii fațadei – icoana orașului. Întrebarea este: ce păstrăm? Imperiul, interbelicul național românesc, Revoluția?

Tentația e mare să se revină la imaginea de Imperiu. Dar nu poţi trăi doar din trecut. Renunți la Național? Suntem deja stat național – românii nu au fost niciodată majoritari în oraş decât târziu, prin statul național şi comunism. Dar nu renunți nici la imaginea de Imperiu multinațional care este o moștenire speculativă imensă în democrație – fie şi una fantasmagorică.

Renunți la Fațada imaginii Revoluției? Ar fi o nebunie să renunți la o actualitate imensă – e noua icoană: Timișoara poate trăi mult şi bine din această imagine identitară nouă.

Ce alege Timișoara? Un hibrid perfect: se refac aripile pe modelul imperial şi se păstrează imaginea fațadei interbelice, plus revoluție. Ca soluție de imagistică a noii identități mi se pare o găselniță aproape genială.

Dar ce ascunde asta? Cât este acoperită de realitate această imagine? Corespunde ea cu transformările şi stratificările sociale, etnice şi religioase actuale? Reprezintă ea noua compoziție şi noii veniți în oraș? Sau poate e imaginea unui construct identitar fals? 

Aș împărți spațiile culturale în patru categorii: cele ce aparțin instituțiilor de stat, cele ce țin de privat, cele greu de definit, dar le vom numi, convențional, independente, iar ultima, localurile – baruri care găzduiesc evenimente culturale importante. Nu vom epuiza locurile, ci vom da exemple – sunt cele pe care le-am cercetat.

Nu discut despre instituții și infrastructuri care aparțin deja circuitului clasic și sunt susținute de bani publici de mulți ani precum Muzeul Național, Teatrul de Stat etc. Și încă o atenționare: chiar dacă urmăresc infrastructura fizică – clădiri, spații – eu urmăresc și „infrastructura instituțională”, care e compusă din oameni. Să începem!

Fenomenul Teatru Basca – unul dintre cele mai importante spații și medii de producție: teme, subiecte și abordare actuale. Ana-Maria Ursu & co fac lucruri extraordinare. Îl consider unul dintre locurile centrale ale zonei alternative din Timișoara.

SIMULTAN Festival, care nu e chiar un spațiu, ci un fenomen unic în România, care scoate Timișoara din anonimat de 18 ani. Levente Kozma e o comoară acolo. Ei sunt pionierii în multe domenii legate de spații și experiment – fac evenimente în diverse locuri.

Baraka – Artist-run space – cu al ei Mihai Toth. E o galerie, dar și mai mult de atât. E un loc care face notă discordantă față de trendul dominant cuplat direct la resursele private din Timișoara. E un exemplu de spațiu care crește, se dezvoltă și produce propriul areal și câmp de producție și muncă culturală.

Casa Jakab Toffler și Piața Traian, un coop. organizat de Monotremu/Minitremu, împreună cu un grup de vecini și prieteni – unul dintre cele mai complexe proiecte, în care sunt combinate partea socială, comunitară, educativă și culturală. Ghidul meu aici e unul dintre organizatori – Laura Borotea.

Minitremu – un alt loc extraordinar, un laborator de experiențe estetice, afective și de dezvoltare colectivă. Asociația Minitremu este extensia educațională a duoului de artiști Monotremu – Laura Borotea și Gabriel Boldiș – și se axează pe artă și pedagogie.

AUĂLEU – „teatru de garaj și curte“ care de 18 ani rezistă și fac ce trebuie. Cum? Nu le știu secretul.

ROD – DocuMentor – Florin Iepan: gura mare a Timișoarei; toate orașele au nevoie de un Iepan. El mereu va face lucruri împinse la margine – artă socială și critică absolut necesară. Cei ca el duc arta în periferie, piețe de vechituri, mahalale, sate etc.

Contrasens – cu tot ce face & Taifas – festivalul de film și cultură balcanică, care se anunță un pol important în lumea unui nou tip de festival, în care elementul educativ este foarte important. Echipa este condusă de experimentata Dana Sarmeș.

Palatul Ștefania din Casa cu Maimuțe (piața Traian) – o clădire impresionantă, un loc de expoziții foarte ofertant, care nu se află în centrul tradițional. Ar contribui la „descentralizarea culturală” a orașului. Oricum, Traian are șanse să devină al doilea centru important – și chiar „centrul alternativ” celui clasic. 

NAVA C2 – un alt spațiu interdisciplinar independent dedicat proiectelor de artă, unde se întâmplă multe expoziții și evenimente aparent „periferice”, dar de o foarte bună calitate, depășind cu mult aria locală.

LAPSUS – un spațiu expozițional independent situat în vechea fabrică de vopsele „AZUR”, un adevărat laborator cu de toate: ateliere de artă, laboratoare media, o galerie și extensii care produc multe evenimente semnificative.

Indecis Artist Run – un spațiu independent, fondat în 2020, cu scopul de a promova și cultiva relații între arta contemporană și artiștii de toate facturile. O echipă diversă, alcătuită dintr-o artistă, un inginer și un sociolog, toți având în comun pasiunea pentru arta contemporană, filosofie, știință, educație și science fiction. 

Centrul Social Iedera & Dreptul la oraș – grupuri rare din Timișoara, de implicare socială, analiză critică și acțiune directă, care luptă împotriva discriminării. Sunt genul de grupuri esențiale pentru comunitate și, în general, pentru dezvoltarea culturală, socială și politică a unui oraș.

Am ales două structuri și exemple importante, cu un potențial semnificativ: 

MX – MultipleXity – Ateliere (Atelierele S.T.P.T.) fostul depou de tramvaie (de partea cealaltă a Muzeului de Tramvaie Corneliu Mikloși ) – mi se pare unul dintre cele mai importante și promițătoare spații lăsate în mâinile artiștilor. „Rolul MultipleXity este să faciliteze şi încurajeze prin experiment iniţiative şi proiecte aflate la graniţa dintre tehnologie şi artă. MultipleXity va oferi un spaţiu deschis şi liber, cu o infrastructură accesibilă pentru proiecte şi experiențe inovatoare. Aici se vor produce concepte şi produse artistice, tehnologice prin colaborare intensivă.”

Garnizoana din piața Libertății: un loc impresionat, cu o ofertă de infrastructură unică, de la spații de expoziție, la ateliere și o curte imensă pentru spectacole, concerte, film. Ar putea deveni un centru esențial pentru Timișoara. Ar fi păcat să-l omoare cu un muzeu. Are toate șansele să devină unul dintre cele mai importante centre din țară – dacă devine muzeu, va fi doar un alt spațiu mort din Timișoara.

Aici am ales să urmăresc trei jucători importanți, dar și ceva pe lângă: 

FABER – un proiect de tip nou, unde arta, socialul și capitalul caută forme de încrucișare. Practic, e un proiect al noii configurații socio-economice de care nu putem scăpa. Am discutat cu Oana Simionescu despre cum văd ei dezvoltarea și riscurile, care sunt vizibile. E un proiect care va fi reprodus în diverse forme și în alte orașe. Din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai importante proiecte din această configurație socială, economică și artistică.

Atenție: FABER e foarte diferit de ce propune zona „imobiliară”, tip Isho și Kunsthalle Bega – zona business & artă de cu totul altă factură – comanditară. Dar asta e o discuție separată: la FABER sunt și spații de producție, nu doar expunere cu tentă de Mall.

Pavilionul ISHO + CASA ISHO – un alt proiect important din zona business care se îndreaptă spre artă vizuală. Pavilionul ISHO + CASA ISHO fac parte din Proiectul ISHO, un proiect rezidențial de amploare din Timișoara. Scopul e ambițios: a redefini spațiul urban și a genera o alternativă contemporană la ceea ce înseamnă a locui în oraş. Au spații de expoziție, echipă complexă și profesională și produc cea mai cunoscută bienală de artă contemporană – Art Encounters. În acest moment, ISHO pare a fi jucătorul principal în sectorul artelor contemporane din Timișoara și regiune.

Fundaţia Art Encounters, parte a proiectului ISHO. Cel mai important eveniment produs este Bienala Art Encounters, care dă tonul dinamicii din oraș și regiune. Cum se definesc ei: „Activităţile fundaţiei se desfășoară în câteva direcţii majore: organizarea Bienalei Art Encounters și a programului de expoziţii desfășurat la sediul permanent al fundaţiei sau în alte locuri; sprijinirea educaţiei și dezvoltarea de public prin programe dedicate; dezvoltarea unor serii de rezidenţe pentru artiști și curatori. În conjuncţie cu programele permanente ale Fundaţiei, colecţia privată a lui Ovidiu Șandor, președintele Fundaţiei Art Encounters, funcţionează ca resursă deschisă pentru expoziţii, colaborare instituțională și cercetare.” Ovidiu Șandor a reușit să adune o echipă de profesioniști în jurul său. Viitorul Timișoarei pare a fi legat de evoluția business-ului imobiliar.

Kunsthalle BEGA – unul dintre cele mai mari și ofertante spații private de expoziție nu doar din Timișoara, ci din întreaga țară. „Este un spațiu de artă contemporană fondat în 2019 la Timișoara de Alina Cristescu, Liviana Dan și Bogdan Rață prin intermediul Fundației Calina. Dedicată susținerii producției artistice și înțelegerii problemelor actuale ale spectrului creativ din perspectivă curatorială, acordă Premiul Bega Art Prize unui curator român care reușește să schimbe percepția curatorială.”

Cazarma U – unde a avut loc una dintre cele mai spectaculoase expoziții în 2023: după SCULPTURĂ/SCULPTURĂ după, un spațiu extraordinar, dar care îmi pare un jucător contextual fără viitor în domeniu. E deja o clădire privatizată, cu un viitor strict imobiliar.

Aș lua doar trei exemple de localuri care au devenit instituții culturale alternative prin evenimentele create și publicul permanent, cristalizat într-o adevărată rețea culturală.

Scârț loc lejer – un loc legendar care există în pofida tuturor restricțiilor și piedicilor. Ei trebuie susținuți precum veteranii – deja au dovedit tot ce se poate dovedi. Aici ai teatru, ai faimosul muzeu al Comunismului, un spațiu social, diverse târguri, dar și locul în care poți discuta cu o varietate de oameni.

Nemesis Art Club – un loc bun pentru muzică și expoziții, unde muzica este elementul cheie. 

Reciproc – un loc model care coagulează și intermediază grupuri, persoane, evenimente. E enorm de important să existe mai multe astfel de spații. Se află tot la Bastion. Reciproc, alături de Nemesis, ar putea crea un pol important de atracție.

Dintre localuri aș mai aminti: Aethernativ/Cuib de Arte, Mononom, Club 80s, În Spatele Casei, Bibliotheka, Darc și Darc pe mal.

Luni, 6 noiembrie, ora 19.00, la Reciproc, am organizat o dezbatere: Infrastructura şi cultura alternativă a orașului Timișoara: despre cum infrastructura poate deveni culturală şi felul în care ea poate ajuta la dezvoltarea orașului. 

Povestea e așa: aveam emoții, chiar dacă am experiență la vorbit, jucam în deplasare şi aveam 11 invitați – un line-up de te sperii. Cum îi gestionezi? Adică puteam face 11 evenimente separate; fiecare ar fi avut de spus multe.

Şi cum stăteam eu îngândurat apare o fată zglobie, cu zâmbetul până la urechi. Habar nu aveam cine-i. Schimbăm două vorbe la intrare, râde şi zice: „Ești moldovean, simt accentul”. Aşa e, în Banat – în zone puriste – se accentuează pentru a mă diferenția. „Dar dacă simți înseamnă că eşti şi tu.” „Da, şi eu”, zice ea veselă, „dar aici vorbesc moldovenește numai cu sora mea.” 

– „Ana-Maria Ursu, Teatru Basca”, se recomandă ea.
– „Aaaaa, tu eşti Basca, că tot vă căutam. Îmi pare rău, dar vei vorbi şi tu”.
– „Da, cum să nu!”, zice ea.

Asta apreciez la moldoveni – lipsa de etichetă şi faptul că acceptă înainte de a le face propunerea. Cu toate că mie numai bască-mi lipsea. Dar unde-s 11 încap şi 12. Invitații, cum spuneam, oameni interesanți, adunați de peste tot. Pe jumătate dintre ei i-am cunoscut chiar în zilele acelea. Au participat:

Adrian Deoancă – antropolog
Florin Arhire – artist
Mihai S. Rus – sociolog
Cristian Blidariu – arhitect
Ana-Maria Ursu, actriță, fondatoare Teatru Basca
Oana Simionescu – arhitectă
Alexandra Rigler – arhitectă, directoarea Centrului de Proiecte Timișoara
Miha Tilincă – consultant independent
Mihai Toth – artist
Pop Gavril – critic de artă
Florin Iepan – regizor
Dan Perjovschi – artist

Pe cei de la Reciproc – Mihaela & Sergiu – îi declar cetățeni de onoare. Luni trebuia să fie închis – însă au deschis şi făcut totul pentru noi. 

Marian Brănescu – omul care a făcut totul să ne rezolve tehnic – mulțumiri imense. 

S-a vorbit 2 ore 35 min. Sala plină, cu toate că nu am promovat evenimentul – scopul era discuția. Înregistrarea integrală mai jos:

Am ținut foarte mult să am o discuție cu artistul și personajul public, unic la noi, Dan Perjovschi, cel care a lucrat aici tot anul, în mai multe proiecte, și care cunoaște Timișoara de dinainte de 1989. Este poate cel mai competent observator pe acest segment. 

Cercetarea mea este legată de infrastructura orașului – foste garnizoane, depouri, fabrici sau spații abandonate, care au fost reintegrate în circuitul social și cultural al orașului. Ce ți-a atras atenția la acest capitol?

Da. Multe spații de expoziții și de proiecte sunt în buricul târgului. Dar nici unul nou. Cam toate descoperite cu mulți ani înainte și mai toate de către festivalul Simultan, care e avangarda real estate-ului artistic: fac ei un festival-două la Tramvaie, la Sinagogă, la Garnizoană, la Cantina liceului și pe urmă vine Art Encounters.. pam pam. Las’ că și Art Encounters a folosit deștept și mereu parterul dezvoltării imobiliare Isho. 

Ce vreau eu să zic este că spațiile aveau deja vad. Lumea știa despre ele. De exemplu, Palatul Ștefania sau Casa cu maimuțe, care a intrat anul trecut în circuit, a fost prima dată folosit de Bienala de arhitectura Beta – cea mai tare, conceptuală și socială bienală din țară. Poate doar Halele Azur din fundul curții la Faber sa fie ceva nou-nou.. sau eu nu le-am mai văzut până acum. Superbe.

Dacă o parte din aceste spații rămân în circuit și în anii viitori, Timișoara s-a scos. 

Cazarma U e cea mai mare și mai centrală clădire dar aia deja se știe că va fi hotel. Alte proprietăți private, precum Kunsthale Bega, vor rămâne probabil în zona de creativitate industrială sau creativitate pur și simplu, dacă nu vine vreo criză economică catastrofală.

Faber la fel, pentru că e o comunitate, iar designerii și arhitecții ăia deștepți au cumpărat terenul.

Pe lângă astea, s-a mai reinventat un pic și Bastionul – un spațiu, cred, al Primăriei, dar greu de folosit și prost folosit. Cu un buget decent și un pic de entuziasm, el poate deveni ceva viu și nu doar terasă, sau și terasă, dar știi tu.. (ca) Reciproc. Eu sunt interesat direct pentru că Indecis, unul din spațiile Artist run celebre din Timișoara, și-a pierdut locul (proprietar privat) și a rămas pe drumuri. În târg se zice că va avea loc la Bastion. Asta ar fi grozav.

Aaaa, să nu uit! și Centrul de proiecte are spații de expoziție și curte interioară de discuții drept în centrul centrului.

Curte interioară are și Muzeul de artă, dar de când făceam noi performance acolo în anii ’90 nu știu ce s-a mai întâmplat. Ce păcat. Curtea aia poate fi redesignată ca mare spațiu pentru arta contemporană – acoperit ca piramida de la Luvru. Acum Palatul Baroc săracu’ e doar pentru arta modernă, tablou și sculptură pe postament, trebuie să-i pui perdea peste ferestre ca să mărești simeza.

Tu spuneai, cred, că la Timișoara ai avut cea mai bună infrastructură sau cea mai ofertantă. La ce te referi când zici asta? Pe ce te bazezi, vorba bancului…

Metri pătrați pentru arta contemporană în centru, pereți în care bați cuie, faci găuri, oameni care se știu între ei. Bufnițe, Florinakkis, n-ai cablu, găsești cablu, n-ai loc, găsești loc, n-ai proiectoare, găsești proiectoare. Oameni care au instalat împreună, au colaborat, s-au certat și s-au împăcat, ăla e bun la aia, ălălalt la aialaltă. 

Nu știu cum e să fii artist în Timișoara, de la distanță se vede ca o comunitate. Nu omogenă și nu cor de biserică, dar care poate colabora. 

Și bani, Vasile. Bani. Arta se face cu bani. Expozițiile, teatrele, concertele, festivalurile de poezie se produc. Rezidențele se plătesc. Artiștii primesc onorarii. Instalațiile trebuie finanțate. Și filmele, și poemele.

Eu am o teorie – despre asta a vorbit și invitatul nostru la dezbatere, antropologul Adrian Deoancă – că infrastructura este și culturală, adică este și formativă chiar dacă nu e suficientă. Cum se manifestă ea în experiența ta de artist public?

Așa cred și eu. Dacă ai locul și finanțarea te dezvolți, pui cărămidă peste cărămidă. Nomad și efemer te împrăștii. Bine, nici să fii sclavul chiriei nu e o fericire. Dar nici azi aici, mâine dincolo. Merge o vreme dar.. dar-ul ăsta e cel mai greu. Noi trăim într-o țară fără memorie. Cine mai ține minte performanțele stradale din 1991 ale Liei Perjovschi sau Rudolf Bone în Timișoara? Dar a lui Doru Graur închis în cușcă în Piața Mare?

Memoria are nevoie de un loc să se adune și să se construiască. Dacă ar fi existat un institut de studiu al avangardei sau al performance-ului – și după festivalul Zona din anii ’90 ar fi trebuit să existe unul – nu te mai întrebam la fel. Infrastructura aia a lipsit. 

Cine mai știe că la Sibiu, în 1989, Rudi Bone făcea un happening pe strada pietonală în plină guvernare a lui Nicu Ceaușescu… Dar eu știu ce se întâmpla în anii ’60 sau ’70 la Constanța? Sau la Suceava? Sau la Galați? Nici la București și nici la Cluj n-ai unde să vezi asta, cu toate muzeele de artă și directorii lor doctori. Băi, dar nici anii 2000 nu-i vezi.

Eu personal mi-am făcut „locurile”. Revista 22 mă duce în spațiul public săptămânal din 1991. La Sibiu am un zid-ziar din 2010. Ziarul orizontal. Țara mea închide ziare, eu le fondez. Lia a făcut la Biblioteca Astra din Sibiu singura sală de lectură ca instalație de artă contemporană din lume. Nu ne-a dat nimeni infrastructura. Ne-am inventat-o singuri.

Apropo, cine mai știe de Tam-tam sau Spațiul Harta în Timișoara?

Așa e. Bun, practic noi avem câteva categorii de infrastructură intrate în circuitul cultural: cea din mediul privat – cazul FABER sau Kunsthalle Bega; cea care aparține statului: Garnizoana sau depourile de tramvaie; și ar mai fi diverse spații greu de definit ca apartenență, independente cumva: Teatrul Basca sau galeria-atelier Baraka. Asta ca să dau câteva exemple. Tu cum le percepi evoluția?

Alea private, după cum am spus, dacă nu vine vreo criză economică majoră sau nu divorțează miliardarii, vor rămâne platforme bune și pe viitor. Cele hibride, greu de definit, cum spui tu, nu știu. Să fii independent e și o bucurie și un blestem. Din experiența, mea astea sunt cele mai fragile construcții. Pe de altă parte, poate că fragilitatea le face mai acute, mai prezente, mai clonțoase.. cine știe. Hai să repetăm acest dialog în noiembrie 2024..

Să știi că după discuția publică avută la Reciproc deja am oferte de repornit un ciclu de discuții publice acolo. Revenim. Acum, privind spre exemplele date, pare că Timișoara se îndreaptă spre o „specializare” pe zona artelor vizuale ca tendință dominantă. Ea are o tradiție în acest domeniu – nu ar fi nou. Crezi că e reală această direcție?

Da. Pentru că Sigma, Festivalul Zona și Sorin Vreme, dar și pentru că Balamuc, Contrasens, Indecis, Lateral, Sit&Read, La două bufnițe, CivicCultura, Monotremu, Bienala de arhitectura Beta, Art encounters, Kunsthale Bega, Galeria Jecza, MV sci art. 

MV sci-art e o galerie de proiecte contemporane, deschisă în Politehnică. Atenție, campusurile românești construiesc de obicei biserici, nu galerii de artă contemporană. Campus creativ e o platformă pentru proiecte, e cultură contemporană înființată de Politehnică și care va rămâne ca entitate și după 2023.

Universitatea de Arte, Faber și tot ce am mai vorbit noi până acum (Muzeul tramvaielor, Comenduirea Garnizoanei, Cazarma U, Palatul Ștefania, Bastion) sunt folosite (și) pentru artă contemporană. Mai dă-mi tu un exemplu în care infrastructura militară a ajuns spațiu de artă și nu flats and penthouses.

Și, în plus, George Roșu s-a mutat la Timișoara. E un semn bun când artiștii vin, nu pleacă.

Una dintre temele mai dure pe care le-am ridicat și eu, și amicul nostru comun, regizorul Florin Iepan, este legată de producție. Teama de a nu rămâne doar un spațiu de consum – galerii care aduc din alte orașe artiști să-i expună și atât. Întrebarea care ne frământă este cum producem acest câmp cultural care să producă aici, cu oamenii locului, cu temele lor?

Corect. Dar instalațiile de artă se produc la Timișoara, adică cam jumate din ce se expune la Art encounters, Bega, Garnizoană nu e adus, ci se face aici. Eu nu am adus tramvaiul desenat la Iași, ci am desenat altul aici. ARChA, Balamuc Indecis, Baraka și restul își produc proiectele în Timișoara. Artiștii timișoreni sunt implicați. Voluntarii sunt timișoreni, echipele de mediere sunt din Timișoara. Poate doar studenții să aibă altă treabă, ca de obicei… haha, glumesc. Am văzut întâlnirea școlilor de arhitectură. Impresionant.

Dar ce zice Florin e real: „spectacolul” trebuie produs. Trebuie investit în producție. Și în cercetare. Din fericire, văd că există rezidențe, că există bugete, că proiectele și spațiile se finanțează. E iarăși un semn bun.

Sigur, mai lipsesc niște verigi: achiziția lucrărilor de artă, exportul de expoziții – că dacă tot s-au investit atâta muncă și atâția bani de ce să se vadă doar la Timișoara, de ce nu și la Londra? Bine, da, da, înțeleg, e the next level… dar cât să mai așteptăm. Apropo, că tot aniversează MNAC 20 de ani: care e expoziția de artă contemporană exportată în lume la un muzeu cât de cât decent?

Am început să mișcăm local și național. Să ieșim internațional. Să exportăm, nu să importăm. Avem și ce și cu cine.

Și eu sunt ceva mai optimist decât acum un an, dar totuși reținut, căci felul în care va evolua totul depinde de mulți factori: depinde de evoluția orașului, a Universității (în toate formele ei), a bugetului, a spațiilor, a stratificărilor sociale și, în definitiv, a diverselor ghetouri care se vor produce aici. Tu cum vezi evoluția?

Vasile, lucrurile mergeau ok-ish și înainte de Capitală. Capitala, Centrul de proiecte, sesiunile de aplicații doar au potențat și întărit ceea ce deja era. Nu am teamă. O să fie bine.

Dragă Perjo, îmi place optimismul tău. Hai, ne vedem peste un an, doi și reevaluăm. Mi-ar plăcea să ai dreptate.

Nu sunt atât de optimist precum prietenul și artistul vizual Dan Perjovschi. Cred că Timișoara prezintă câteva vulnerabilități serioase.

Unu: lipsa infrastructurii sportive, care afectează mult evoluția vieții sociale și dinamica orașului.

Doi: polul universitar este într-o degradare vizibilă – asta afectează grav dinamica dezbaterilor, a gândirii critice și a acțiunii social-politice. Mai ales zona umanistă a Universității, unde domină un nivel scăzut profesional și o amprentă provincială puternică.

Trei: Politehnica, nucleul dur și esențial al Timișoarei moderne, a trecut în anii ’90 printr-o criză profundă – încă nu-și revine. Să nu uităm că Politehnica a fost motorul de dezvoltare a culturii alternative și a vieții sociale în anii ’60-’80. Criza din anii ’90 – lipsa de studenți, scăderea prestigiului domeniului tehnic, lipsa de investiții și resurse umane etc. – au dus la o degradare constantă. Ea încă nu-și revine. În ea se pun mari speranțe. Universitatea Politehnica Timișoara are nevoie de o revigorare importantă.

Aș aminti la acest capitol: Facultatea de Arhitectură și Urbanism pare în acest moment centrul cel mai dinamic și mai consistent din zona universitară: FAST – Festivalul Școlilor de Arhitectură, e un eveniment de mare ținută organizat de ei.

Zona artelor este mult prea dependentă de banii din business-ul imobiliar și IT – cu riscul de a fi împinse spre zona strict de expoziții și consum, achiziție. Nu e nimic rău în asta, doar că nu e tocmai zona de producție culturală. În același timp, felul în care funcționează acum oferă multă speranță. Mai ales FABER și Art Encounters.

Mari speranțe ar fi pe Garnizoană și mai ales Atelierele depoului de tramvaie. Ele ar trebui repuse la dispoziția comunității artistice, a tinerilor în mod special: ateliere, galerii, spații de producție, de evenimente. Repet: prin muzeificare nu facem decât să omorâm un spațiu, o comunitate.

M-a impresionat infrastructura râului Bega – are un mare potențial pentru oraș și, de asemenea, multe spații industriale care încă așteaptă să fie descoperite.

În acest moment, Timișoara dispune, poate, de cele mai ofertante spații pentru zona artelor vizuale și de un mare potențial de creștere.

Iar poate cel mai important: dacă Timișoara reușește să țină echipa Centrului de Proiecte, care a dovedit un mare profesionalism, deja se poate considera un mare câștig. Firește, e nevoie și de un buget scos la concurs pe bază de proiecte care deja au o experiență și un bun exemplu de funcționare.

În concluzie: sunt de un optimism reținut, pentru că e nevoie de timp și de resurse umane complexe, care probabil vor ieși ca de obicei nu din centru, ci din ghetourile pe care nu ni le dorim în centru.

Mai întâi, ce are infrastructura cu cultura?

Cultura aia cu „c” mic, nu neapărat cea cu „C” mare. Ce și cum alegem să definim drept infrastructură e un act performativ. În accepțiunea comună, o infrastructură e definită prin referiri la baza fizico-materială și la funcțiile operaționale. Hardware-ul din beton, oțel și sticlă al societăților moderne contemporane care facilitează fluxurile de bunuri, persoane și informații, și transformarea lor. Dar o fabrică nu e doar un ansamblu inert de cărămizi, beton, mașinării, cabluri și țevi. Parte din ele sunt și politicile de stat care subvenționează sau taie fonduri, rațiunile economice și sociale pentru care se construiește sau se închide, practicile și relațiile de muncă ce îi asigură bunul mers, atașamentul afectiv al celor care trăiesc în vecinătatea ei etc. Cu alte cuvinte, formele materiale și cele ideologice nu pot fi separate.

Trebuie deci să lărgim definiția restrânsă a infrastructurilor drept obiecte de sine stătătoare a căror eficiență, precizie și funcționare trebuie optimizată prin intervenții tehnice punctuale, și să le tratăm ca pe structuri materiale constituite prin și constitutive ale relațiilor sociale. Asta ne permite să judecăm ce supoziții sociale și economice stau la baza investițiilor în infrastructuri sau, după caz, ce motivează abandonarea sau renovarea unora existente, cui li se adresează și cui le întorc spatele, ce procese sociale și economice facilitează și pe care le împiedică. 

Plecând din acest punct, putem să ne gândim la infrastructuri drept 1) vectori de tehnopolitică, 2) obiecte estetice și 3) structuri materiale supuse ruinării.

Ce spun antropologii?

Antropologii interesați de tehnopolitică, mulți inspirați de Foucault, au urmărit consecințele politice ale infrastructurilor și tehnologiilor. Stephen Collier, de exemplu, a arătat cum tranziția post-sovietică în Rusia a implicat demantelarea instituțiilor centralizate de gestiune și distribuție a energiei termice și fragmentarea fizică a infrastructurilor de termoficare. Asta a antrenat totodată și reconceptualizarea societății în jurul consumatorilor individuali, nu fără rezistență din partea noilor subiecți ai pieței. Dintr-un unghi similar, scriind despre Africa de Sud post-apartheid, Antina von Schnitzler a urmărit introducerea apometrelor pre-plătite în Soweto, unde erau menite nu doar să reglementeze consumul de apă, ci și să producă cetățeni de tip nou, mai dezirabili moral, care să fie calculați, economicoși și responsabili. 

Dacă guvernamentalitatea socialistă căuta să-și formeze cetățeni dependenți și recunoscători și să lărgească accesul la bunăstare prin mijloace infrastructurale, guvernamentalitatea neoliberală urmărește transformarea lor în actori individuali, autosustenabili, care fac politică prin consum. În această linie de gândire, merită să ne întrebăm ce fel de cetățeni și citadini caută să formeze conversia unor foste spații productive în unele artistice? Ce fel de relații socio-spațiale încurajează un astfel de proces? Ce fel de utilizatori vor să invite astfel de proiecte și pe care îi lasă la o parte? 

Ce răspunsuri avem?

Infrastructurile nu pot fi însă reduse la funcționalitatea lor pur tehnică sau la valențele tehnopolitice. Sunt, vorba lui Raymond Williams, „structures of feeling”. În acest sens, infrastructurile se cuvin abordate și ca obiecte estetice orientate înspre public și interpretate de public. Dimensiunea simbolic-afectivă a infrastructurilor puse la muncă politică e vizibilă mai ales în zone ca Europa de Est, marcate de o eternă foame de dezvoltare. 

Antropologul grec Dimitrios Dalakoglou se referă la procesul de construcție a infrastructurilor de dragul participării în paradigma modernității drept „fetișism infrastructural”. Scriind despre Albania, Dalakoglou subliniază că statul socialist a construit sute de kilometri de drumuri fără o utilitate practică evidentă, în condițiile în care statul împiedica posesia automobilelor private. Axl Morten Pedersen și David Sneath avansează argumente similare despre procesul obsesiv de construcție în URSS, mânat mai degrabă de dezideratul conturării unei noi umanități decât de vreo raționalitate economică evidentă. Transfăgărășanul și Canalul Dunăre-Marea Neagră sunt exemple autohtone de infrastructuri spectaculoase care nu și-au îndeplinit niciodată scopurile economice declarate. Fetișismul infrastructural nu e însă doar o boală a modernismului socialist. Autostrăzi? Știe careva?

Pornind de aici, ar merita să ne întrebăm cum ar putea astfel de proiecte – de construcție sau reconversie – să aducă plusvaloare socială și echitate mai degrabă decât să proptească acumularea de capital – economic sau electoral – cum se întâmplă adesea? 

Deși proiectele infrastructurale sunt frecvent angajate să reprezinte puterea statului, a autorității locale, sau mărinimia investitorului în ochii cetățenilor, sau să traducă în beton viziunile sociale estetice ale claselor dominante, asta nu înseamnă că efectele lor politice sunt garantate. Printre altele, pentru că, așa cum ne amintește antropologul Akhil Gupta, orice proiect de construcție sau renovare conține, încă de la început, germenii propriei ruinări. Infrastructurile ruinate sunt adesea interpretate fie ca monumente ale unui trecut demn de celebrare (iar acest trecut e mereu unul curatoriat politic), fie ca semne ale deposedării și abandonului în prezent. Și, chiar și dărăpănate, au potențial generativ, în sensul că printre crăpăturile lor pot lua naștere forme noi de viață politică, socială și economică.

Mai ales despre asta am vorbit în cadrul discuției tale, de spații și structuri care, dintr-un motiv sau altul, sunt paraginite, dezafectate, nu își mai îndeplinesc rolul original și ar putea fi transformate în spații cultural-artistice. Dar nici eticheta de ruină nu e una pur obiectivă, ci tot un act performativ, care poate avea efecte politice și materiale semnificative. Ruinarea nu e un simplu proces material, ci și unul conceptual și politic. Aș aminti aici celebra formulare a lui Petre Roman de la începutul anilor ’90, că „industria României e un morman de fiare vechi”. Deși l-a costat mandatul de premier, descrierea lui Roman, incorectă factual, a ajuns o profeție care s-a autoîndeplinit, în măsura în care o mare parte a facilităților industriale au fost tratate în procesul de privatizare din anii ’90-2000 ca exces material, nu ca infrastructuri renovabile.

Antropoloaga Ann Stoler vorbește despre ruinare ca despre un proces coroziv, care produce abjecție în rândul unor categorii de oameni, locuri și relații sociale, chiar și în condițiile în care promite să genereze ceva nou și mai bun în loc. 

Vreau să vă dau două exemple din literatura antropologică recentă despre fosta Iugoslavie, în care realitatea ruinării e disputată. Unul e cazul muncitorilor de la o fabrică de detergent dărăpănată din Bosnia, care s-au zbătut să își țină locul de muncă pe linia de plutire și să-și salveze echipamentele tehnologice făcându-le din nou productive. Prin asta au căutat nu doar să își redobândească o brumă de legitimitate socială, ci și să combată discursurile publice care le descriau fabrica drept un cal mort ce nu mai merita biciuit. 

Un alt caz de dărăpănătură socialistă a cărei calitate de ruină e discutabilă e un complex de locuințe pentru pensionari construit la finele anilor ’80 în centrul orașului bosniac Bihac și care nu a mai fost finalizat vreodată. Deși clădirea a fost lăsată să se distrugă, a devenit, chiar și în forma ei ruinată, un spațiu social – mai întâi pentru tineretul blazat din oraș, și mai apoi pentru migranții clandestini care traversau Balcanii în drum spre Europa de Vest. În ambele cazuri, eticheta acestor infrastructuri drept ruine și tratamentul lor ca atare ar însemna devalorizarea simbolică a eforturilor acestor grupuri de a-și construi legitimitate socială și exproprierea lor fizică din spațiile pe care le ocupă și în care sunt investiți afectiv.

În concluzii?

Sumarizez cam cum ar putea folosi o abordare antropologică dezbaterilor despre cum infrastructura poate fi culturală. Abordarea asta înseamnă, în primul rând faptul că orice infrastructură e deja socială și culturală. Recunoscând asta, putem problematiza ce fel de oameni și de relații socio-spațiale vrem să formeze reconversia unor foste spații productive în unele artistice. Putem dezbate cum rezultatele unor astfel de eforturi pot să aducă plusvaloare socială și echitate în loc să faciliteze doar materializarea unor viziuni fetișist-triumfaliste asupra orașului. Și, în final, sper că ne putem gândi mult mai nuanțat asupra spațiilor pe care le tratăm drept ruine fără valoare ce așteaptă să devină altceva – unde unele autorități sau apostoli ai pieței văd ruină, alți actori văd adăpost și găsesc viață socială.

♦ ♦ ♦

Vasile Ernu este scriitor, jurnalist și comentator cultural. Născut în URSS în 1971, este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A debutat cu volumul „Născut în URSS”, multi-premiat și tradus ulterior în mai multe limbi. Au urmat volumele „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”, scris împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu (ed. Polirom), „Intelighenţia rusă azi” și „ Sînt un om de stînga” (ed. Cartier). În 2015 publică volumul „Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor” (ed. Polirom), pe care o continuă cu „Bandiții” (2016) și „Izgoniții” (2019). Printre alte titluri, în 2021 publică volumul „Sălbaticii copii dingo” (ed. Polirom). 

—

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023″. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

Editat de Florin Tudose și Laura-Maria Ilie
Fotografii furnizate de Vasile Ernu