Dacă v-ați vizitat vreodată neamurile de la țară, este foarte probabil să fi primit pe uliță întrebarea: „A/al cui ești tu?” Bătrânele care se adună în fața porților sunt experte în genealogiile locale și pot rapid să identifice relațiile de rudenie, pornind de la părinți și, apoi, creionând liniile de descendență și căsătorie ce definesc identitatea unei persoane. În timpul cercetărilor etnografice proprii, m-au fascinat întotdeauna curiozitatea și analizele complexe ale localnicilor despre legăturile dintre oameni, întocmai ca niște antropologi amatori. La urma urmelor, ei pun întrebările de la care pornesc oamenii de știință care studiază omul și umanitatea – spune-mi din cine te tragi, ca să-ți spun cine ești. 

Răspunsul inițial și cel mai simplu este cel pe care îl dau unii copii mai sturlubatici: „Sunt a(l) lu’ mama și-a(l) lu’ tata”. Sistemele culturale de rudenie codifică această relație între părinți și copii în diverse moduri. La nivel biologic, însă, există un singur proces de descendență comun tuturor oamenilor (ca și altor animale): apărem pe lume prin fertilizarea celulelor reproductive feminine (ovule) cu gameți masculini (spermatozoizi). Procesul central din zigotul rezultat este combinarea genelor celor doi părinți – noul organism va primi exact jumătate din materialul genetic de la fiecare dintre ei, iar selecția micro-componentelor se face în mod aleatoriu. Acest element biologic va rămâne neschimbat, din momentul concepției, și joacă un rol fundamental în existența noastră. 

De la firele de păr până la neuroni, fiecare celulă din corpul nostru conține o copie a ADN-ului nostru, cu excepția unor mutații minore. Dacă nu avem un geamăn monozigotic – conceput prin diviziunea celulară a aceluiași ovul fecundat –, genomul nostru este unic, deși foarte asemănător cu cel al restului semenilor noștri. O infimă variație, de 0,1%, este responsabilă pentru diferențele de aspect și funcționare pe care le găsim în interiorul speciei noastre. Pe de altă parte, deosebiri uriașe între specii au determinanți genetici aparent minori: ADN-ul nostru este 99% identic cu cel al cimpanzeilor și 60% cu cel al musculiței de oțet (faimoasa drosophila melanogaster, folosită în biologie ca organism-model datorită vitezei de reproducere și a simplității genetice). Diferențele importante apar, însă, la nivelul unei părți fundamentale a ADN-ului. 

Din punct de vedere chimic, ADN-ul este o moleculă complexă. Din punct de vedere biologic, ADN-ul este informație. S-au folosit multe metafore pentru a descrie, într-un mod intuitiv, ce este și ce face ADN-ul. Genomul a fost asemuit cu „planul unui arhitect”. Undeva, în dublul lanț spiralat de polinucleotide, se află schița detaliată a rinichilor, a structurii osoase, a culorii părului sau a formei urechilor. O altă metaforă sugerează că ADN-ul ar fi similar cu un software. Formula chimică complexă a acidului dezoxiribonucleic ar putea fi asemuită unor linii de cod care conțin instrucțiunile de construire a fiecărei părți a organismului și a sistemului său de organizare. 

Deși utile pentru înțelegerea a ceea ce este și ce face genomul, aceste metafore au limitele lor. Reprezentările figurative sunt intuitive, dar prea puțin capabile să descrie exact mecanismele de funcționare, pentru că natura nu lucrează cu informația precum oamenii. Genele sunt, în același timp, mult mai simple și mult mai complexe decât o schiță sau un program. 

Acum câțiva ani, am început să sufăr de tulburări digestive. După mai multe diagnostice ambigue, am aflat una dintre cauze în urma unui test ADN: intoleranța la lactoză. Lactoza este o glucidă ce se găsește în lapte și derivați ai acestuia, însă nu poate fi asimilată direct de sistemul nostru digestiv. Aici apare o proteină cu rol de catalizator biologic. Lactaza este o enzimă ce transformă lactoza în galactoză și glucoză, zaharuri ce pot fi asimilate de organismul nostru. Mamiferele produc lactază de-a lungul perioadei de alăptare, însă producția se încheie la maturitate – este ineficient să produci o enzimă de-a lungul vieții dacă ea nu are un rol decât în primii ani de viață, pentru că laptele nu se găsește în natură decât la sânul mamei, iar evoluția naturală nu încurajează procesele risipitoare. 

Majoritatea oamenilor seamănă cu celelalte mamifere și nu mai produc lactază la maturitate. Însă mulți membri ai speciei noastre au mutații genetice ce duc la persistența lactazei de-a lungul vieții. Dacă beți un pahar mare de lapte dulce pe stomacul gol și nu simțiți niciun disconfort, atunci felicitări! Probabil aveți una dintre acele variante avantajoase de gene și vă puteți bucura de orice fel de lactate, pentru că ADN-ul dumneavoastră include în meniu producția acestei proteine (iar dacă nu puteți, vă puteți orienta totuși spre lactatele produse prin fermentație sau puteți adăuga la dietă capsule cu lactază sintetizată). 

Persistența lactazei variază global: foarte des întâlnită în Europa nordică, ceva mai puțin în sudul Europei, rară în China. Populațiile din estul Africii au o mutație genetică diferită decât cea din Europa, care duce la producerea de lactază – un exemplu minunat de convergență, în care evoluția naturală lucrează pentru apariția unor trăsături avantajoase pe diferite căi biologice. Într-o populație anume vom găsi un amestec de oameni care au aceste mutații sau nu. În România, raportul este probabil în jur de 50% – 50%. Aceste distribuții nu sunt întâmplătoare, ci spun o poveste despre evoluția și transformarea omenirii. Mutațiile de toleranță la lactoză au început să se răspândească semnificativ acum câteva mii de ani – o frântură din istoria speciei noastre –, suprapunându-se, în anumite părți ale globului, cu perioada de tranziție de la societățile de vânători-culegători la societățile agrare. 

Începem să înțelegem mai bine această istorie a umanității pentru că putem să vedem astăzi ceva ce era de neconceput până acum: putem analiza codul genetic al strămoșilor noștri prin decodarea materialului biologic din fosile. Frenezia cercetării ADN-ului ancestral se hrănește din mai multe revoluții științifice. Prima, și poate cea mai importantă, este teoria evoluției naturale propusă de Darwin. Ea poate fi sumarizată citând direct autorul: „descendență cu modificare”. Organismele moștenesc însușirile de la părinți și, uneori, apar transformări. Întrucât există variație în interiorul unei populații, iar unele trăsături sunt mai benefice decât altele, anumite caracteristici devin mai numeroase în rândul membrilor. Aceste mecanisme explică modul în care speciile apar, se schimbă, dispar, dar și existența unui strămoș comun, aflat undeva în istoria adâncă. 

Teoria evoluției naturale a fost completată, așadar, de un imens salt în biologie. Studiul genelor a fost utilizat pentru a defini elementele cauzale ale transmiterii caracteristicilor de la o generație la alta și variația lor într-o populație. Descoperirea structurii ADN-ului de către Francis Crick și James Watson pe baza studiilor lui Rosalind Franklin și ale lui Maurice Wilkins nu a făcut decât să confirme și să descrie empiric mecanismele propuse de sinteza modernă a biologiei. 

Progresul științific a fost puternic impulsionat de dezvoltarea tehnologiei de cercetare. Descoperirea structurii ADN-ului a fost urmată de analiza din ce în ce mai sofisticată a genomului uman, folosind instrumente și tehnici care au avansat enorm de la un an la altul. Revoluția industrială a tehnologiei digitale a creat o imensă putere de calcul, folosită pentru decodarea genomului și analiza componentelor acestuia. Costurile au scăzut rapid, iar capacitatea de prelucrare a informației și cea de analiză statistică au crescut exponențial. Cercetarea genetică a devenit rapid una dintre principalele ramuri ale medicinei și biologiei, însă a început să prindă rădăcini și în alte domenii.

Inovațiile tehnologice pot schimba, uneori, o întreagă disciplină. Datarea cu radiocarbon (carbon-14) a oferit măsurători și estimări mult mai precise decât metodele clasice din arheologie, răsturnând multe dintre teoriile existente. Impactul a fost resimțit și în paleoantropologie, disciplină ce a combinat arheologia cu antropologia fizică în studiul fosilelor umane sau umanoide pentru a reconstrui istoria evoluției speciei Homo Sapiens. Analiza genetică poate să răspundă astăzi la întrebări fundamentale cum ar fi dacă a existat un salt biologic major care a dat naștere trăsăturilor extraordinare ale omului modern (spoiler alert: nu se găsesc dovezi ale unei modificări unice și majore; se susține, mai degrabă, ipoteza unor evoluții graduale, pe mai multe dimensiuni, o continuitate biologică ce acordă o mai mare importanță evoluției culturale). 

Tehnologia a avansat în galop, iar materialul empiric ridică probleme imense. Dacă ADN-ul prelevat direct de la organisme vii este foarte ușor de analizat, cel din în fosile se deteriorează rapid și poate fi contaminat cu material genetic străin. Au apărut, însă, noi metode de extragere și de analiză care permit reconstrucția, dintr-o simplă bucățică de os, a codului genetic al unui organism mort de zeci sau sute de mii de ani. Mai mult, metode statistice care estimează rata de mutație „normală” pot genera estimări privind legăturile dintre ADN-ul ancestral și cel contemporan. 

Analiza ADN-ului ancestral ne pune, astăzi, în fața unei noi revoluții științifice, iar cartea Cine suntem și cum am ajuns aici demonstrează imensul progres datorat muncii geneticianului David Reich și a celorlalți specialiști în paleogenetică. În 2010 au apărut 5 articole despre ADN-ul ancestral. Zece ani mai târziu se publicau peste 5000, un avans extraordinar al cunoașterii facilitate de avansul tehnologic și de interesul crescut pentru o ramură științifică ce promite să revoluționeze cunoașterea speciei noastre. 

Tema amestecului de populații este una dintre cele mai importante idei transmise de David Reich în cartea sa. Mintea noastră și ideile culturale ne fac să ne gândim la specii sau la populații umane în mod esențializat. Considerăm că există ceva special care stă la baza unei specii sau o calitate specială împărtășită de toți oamenii dintr-o zonă sau dintr-un grup etnic. Tindem să împărțim animale și oameni în cutiuțe clar definite, cu etichete, însoțite de descrieri ale trăsăturilor comune și definitorii. Pe cât de ușor sunt aceste concepte de înțeles și de folosit, pe atât de greșite sunt ele din punct de vedere al ontologiei științifice. 

Biologia și antropologia prezintă o altă realitate, mai greu de înțeles, dar mai apropiată de modul în care funcționează natura și umanitatea. Speciile nu sunt categorii ideale (platoniciene), ci distribuții de trăsături variabile, concentrate în jurul unor medii statistice. Imaginea de puritate genetică sau de esență comună unui grup de oameni trebuie înlocuită cu o istorie a filogeniei (procesul evoluției formelor organice ori a unui grup de animale sau de plante în cursul dezvoltării istorice a lumii vii) în care amestecul și variația sunt procesele fundamentale, mai degrabă decât permanența. Toți suntem rezultatul încrucișării a nenumărați indivizi aparținând diferitor straturi istorice și ale unor mișcări de populații cu nenumărate variații și modificări de-a lungul timpului. 

Una dintre imaginile care ne distorsionează înțelegerea este cea a arborelui evolutiv, în care Homo Sapiens este o ramură alături de alți hominizi, primate, și așa mai departe. Însă, strămoșii noștri identificabili ca oameni moderni din punct de vedere anatomic s-au combinat cu rude apropiate, cum ar fi Neanderthalienii sau Denisovanii. Urme ale genelor acestora le regăsim în oamenii contemporani care au intrat în contact cu aceste populații în timpul migrațiilor în afara Africii, unde găsim rădăcinile speciei noastre. Analiza acestor segmente de ADN sugerează anumite adaptări la mediu care ar putea fi moștenite până astăzi, cum ar fi adaptarea Neanderthalienilor la clime reci sau a Denisovanilor la altitudini înalte. Nu doar că Homo Sapiens s-a încrucișat cu alte populații umanoide, dar diferite populații de oameni preistorici s-au mișcat, s-au amestecat, s-au diversificat sau au dispărut. ADN-ul ancestral ne spune o poveste a unor interacțiuni și evoluții complexe ale strămoșilor noștri. 

Analiza ADN-ului ancestral intră în coliziune cu multe idei puternic ancorate în realitatea politică și socială în care se desfășoară demersul științific. Orice discuție despre trecut va ajunge, inevitabil, la o discuție despre prezent. Puține lucruri sunt mai mult dezbătute și folosite în conflictele contemporane decât tema originilor, a categoriilor de oameni, sau a dreptului asupra patrimoniului istoric. Cu abordarea sa empirică, cantitativă, paleogenetica ajunge să conteste sau să confirme modele teoretice care au fost fie ținute sub tăcere, fie manipulate în scop politic. Iar uneori mizele sunt foarte mari. 

Să luăm cazul Indiei. Din miturile exprimate din Mahabharata și Rig-Veda, mulți au lansat teoria unei invazii din nord a „arienilor”, ce a înlocuit sau subjugat populațiile ancestrale din subcontinentul indian acum câteva mii de ani. Această teorie a fost folosită și de pseudoștiința nazistă pentru a formula imaginea unor populații superioare ariene ce au format leagănul civilizației europene, legitimând ideologia rasistă și exterminarea raselor „inferioare”. Unii antropologi au argumentat chiar că sistemul de castă este, de fapt, produsul colonialismului și nu ar avea o vechime istorică relevantă ca sistem de organizare socială. 

Paleogenetica poate să confirme și chiar să nuanțeze miturile istorice ale mișcărilor de populație și ale reproducerii unui sistem de caste sociale endogame. Desigur, au existat valuri de migrație ancestrală spre subcontinentul indian, deși acestea au fost mai multe și mai complexe decât cele promovate în ideologiile ariene sau în miturile hinduse. Ca un fapt absolut uimitor, există de trei ori mai multe diferențe genetice între membrii a două caste dintr-un sat din India, decât există între un european nordic și unul sudic. Mai mult, paleogenetica poate să analizeze separat descendența pe linie feminină (ADN mitocondrial) și pe linie masculină (cromozomul Y). Folosind această tehnică, se susține ipoteza unui influx de bărbați care au lăsat descendenți împreună cu femeile localnice acum câteva mii de ani – proces care apare în mai multe locuri unde un grup extern devine dominant peste o populație locală. 

Studierea materialului genetic ancestral se poate lovi însă de o mare problemă etică. În special pe continentul american, unele populații native sunt sceptice sau complet opuse analizării genomului strămoșilor lor. O parte din această rezistență se datorează unei istorii de opresiune și discriminare ce le-a făcut pe acestea să nu aibă încredere în oamenii de știință și în modul în care cunoașterea științifică a fost folosită pentru a portretiza populațiile indigene. O altă sursă de respingere a paleogeneticii este cosmologia locală, care include mituri fondatoare ce explică cum a apărut un trib din acțiunea unor actori supranaturali, principii religioase care intră în conflict cu teoriile științifice. 

Situația devine și mai complicată când se pune problema proprietății asupra fosilelor umane. Are un trib dreptul de a primi și dispune de rămășițele găsite pe teritoriul său chiar dacă acele populații ancestrale nu sunt neapărat strămoșii lor, sau dacă alte triburi mult mai îndepărtate geografic sunt mai apropiate din punct de vedere genetic? Pot liderii unei comunități să oprească cercetătorii din a folosi probe prelevate în trecut? Sau să blocheze o cercetare chiar dacă unii dintre membrii tribului au fost de acord să își ofere materialul genetic pentru studiu? Deși toate aceste piedici întârzie progresul științific, doar respectul pentru aceste culturi și colaborarea cu populațiile indigene pot oferi o soluție etică pentru înțelegerea istoriei omenirii. 

Pe lângă analize fascinante despre genetica ancestrală, cartea lui David Reich contribuie la o conversație ce va deveni din ce în ce mai relevantă în următorii ani. Revoluția științifică adusă de analiza ADN-ului va zdruncina discipline academice, ortodoxii, ideologii și principii morale. Cât de semnificative sunt diferențele genetice dintre oameni și ce relevanță au acestea pentru fenomenele socio-culturale? Există vreo realitate în spatele conceptului de „rasă”? Cât de prudenți ar trebui să fim ținând cont de uzul și abuzul de teorii (pseudo)științifice de către regimuri totalitare sau mișcări politice rasiste sau xenofobe? 

Știința și rațiunea sunt fundamentale pentru acțiunile și ideile societății contemporane, iar orice încercare de a ascunde sau de a împiedica cunoașterea adevărului va avea efecte perverse. Ideile greșite nu pot fi combătute prin metoda pumnului în gură, ci prin idei mai bune. Adevărul poate uneori să nu arate așa cum ne dorim, însă doar acceptând realitatea și continuând să aflăm din ce în ce mai mult despre specia umană în întreaga sa complexitate vom putea construi o societate mai bună și mai dreaptă.