Până la cultura memorială a mediului online, priveghiul și doliul implicau o serie de practici şi tradiţii specifice culturilor în care aveau loc. Priveghiul este o cutumă care presupune adunarea apropiaților pentru a aminti viața defunctului, pentru a-l plânge și pentru a-i veghea și ghida spiritul înainte de înmormântare. Doliul este expresia durerii emoționale față de moarte și se manifestă prin diverse obiceiuri și comportamente, dar și prin experiența și procesul psihologic al acceptării pierderii cuiva. Tradițiile funerare diferă de la o cultură la alta, însă jelirea morții și celebrarea vieții par să fie numitorul comun.

Dacă ne uităm la ceremoniile tradiționale din Grecia Antică, vedem că ritualul funerar începea cu ungerea și îmbrăcarea trupului celui decedat și continua cu așezarea acestuia pe un pat, în casă. Aici oamenii veneau să jelească, urmând ca ritualul să culmineze cu îngroparea defunctului, rânduire care nu diferă prea mult de obiceiurile românilor ortodocși ai anului 2020.

Un element constitutiv al priveghiului poate fi considerată și practica funerară din epoca victoriană, când familiile înstărite angajau un fotograf și un legist atunci când murea cineva din familie. Apropiații se strângeau în jurul cadavrului susținut de bare sau de membrii familiei și, astfel, erau realizate (primele și) ultimele fotografii cu defunctul. Această practică poate fi privită ca o primă instanță în care tehnologia a intervenit în știința amintirii defunctului. Dar ce se întâmplă astăzi, când suntem inundați de capturi eterne ale interacțiunilor, preferințelor, personalității și imaginii persoanei care moare?

În 1969, psihiatra Elisabeth Kűbler-Ross scria în cartea sa, On Death and Dying, despre etapele prin care trecem atunci când ne confruntăm cu iminența propriei morți sau cu pierderea cuiva. Conform modelului, întâlnirea cu moartea presupune negarea, un stadiu în care viața pare lipsită de sens din cauza șocului emoțional. Un alt stadiu este cel al furiei, atunci când persoana se îndoiește că există dreptate sau ordine în lume. Negocierea apare în momentele în care cel care suferă se învinovățește și consideră că poate îndrepta lucrurile, eventual prin forța divină. Depresia reprezintă cel mai apropiat răspuns în fața pierderii și uneori durează cel mai mult, pentru ca vindecarea să atingă acceptarea. Autoarea a analizat etapele pe care le-a descoperit la pacienții săi în momentele sensibile, fie pe patul de moarte, fie după moartea cuiva apropiat, fără a dori ca acestea să fie înțelese ca un drum inițiatic clasic spre vindecare. Unii pacienți nu au trecut prin toate cele cinci etape, iar alții le-au parcurs integral, uneori în altă ordine. Ulterior, David Kessler a venit în completarea lui Kűbler-Ross cu Finding Meaning: The Sixth Stage of Grief (2019), în care vorbește despre un al șaselea stadiu al doliului, și anume găsirea unui sens. Până la urmă însă, nimeni nu știe cât durează și în ce fel se poate manifesta această transhumanță a durerii pentru fiecare persoană în parte.

Este evident faptul că schimbările produse la nivel psihologic cu ocazia morții cuiva apropiat au ecouri în viaţa socială a celui care jelește. Aici putem include atât incapacitatea sau dificultatea de a interacţiona cu ceilalţi, cât şi neputința de a îndeplini sarcinile obişnuite câtă vreme încă se încearcă acceptarea morții. De aceea, purtarea unor haine specifice, evitarea anumitor evenimente, toate aceste retrageri din viaţa socială au fost înţelese şi respectate vreme îndelungată în interiorul grupurilor ca o formă de recuperare.

Fiindcă astăzi trăim atât online, cât și offline, experimentăm moartea celorlalți în ambele medii. Așadar, cum ne putem gândi la moarte astăzi?

Online, moartea se petrece numai parțial. Identitatea noastră persistă în acest spațiu și în lipsa noastră și poate să fie transferată familiei sau prietenilor. Omul are nu doar un corp fizic, ci și un corp informațional.

În epoca digitală, există deja un management al morţii care permite programarea unui mesaj de adio scris înainte de a muri. Pot fi create capsule digitale ale timpului, cu asigurări emoționale. Ne putem lua la revedere printr-o postare personalizată, ca şi cum ne-am dori să ne adresăm din afterlife prietenilor, cunoștințelor și familiei. Tot din dorința de a fi amintit, oricine poate lua decizia de a lăsa contul Facebook moştenire prietenilor sau familiei, poate hotărî ştergerea sau transformarea contului personal într-unul memorial, pe care ceilalți să îl poată răsfoi oricând, ca pe un album-jurnal depozitar al momentelor memorabile.

Industria care se ocupă de viața digitală permite inclusiv crearea unei to do list after death, astfel încât ceilalți să beneficieze de conturile bancare personale, de exemplu. Alte site-uri se ocupă de managementul morții punând la dispoziție tutoriale pentru tot ceea ce înseamnă prezența noastră în mediul digital: ce se întâmplă cu conturile social media, cu telefonul și computerul, sau cu blogurile pe care le administrăm. Ba chiar ne învață cum să creăm un video dedicat propriilor funeralii, înainte ca acestea să aibă loc. Apropiații defunctului pot afla ce este în regulă să spună în loc de condoleanțe, pot solicita consiliere sau pot învăța inclusiv cum pot face față vacanțelor sau job-ului atunci când suferă în urma morții cuiva.

Pentru a controla eventualele neplăceri cauzate apropiaților decedatului, Facebook a introdus în octombrie 2009 opțiunea de transformare a unui cont Facebook într-unul memorial, lăsând familiei și prietenilor libertatea de a gestiona informația și prezența online a defunctului, însă numai după completarea unui formular care atestă autenticitatea gradului de rudenie. Contul memorial conține informații personale minime și funcționează, în primul rând, asemenea unui album de fotografii la care cei dragi se pot întoarce periodic. În 2015, compania a introdus un nou instrument, permițând utilizatorilor să desemneze un prieten sau un membru al familiei drept moștenitor legal al contului. De asemenea, a introdus și opțiunea ștergerii permanente a contului după moarte, poate în acord cu dreptul de a fi uitat. Din 2019, toate cele trei opțiuni sunt active.

Însă luarea unor decizii, precum stabilirea testamentului virtual, este deseori amânată fiindcă oamenii nu se gândesc prea des la propria moarte, la dorința de a fi amintit sau la dreptul de a fi uitat. Până la urmă, Internetul ne demonstrează că poate extinde cu succes identitatea chiar şi după moarte, iar asta doar prin utilizarea conținutului stocat. Prezența și contactul cu un corp fizic nu sunt obligatorii.

Atunci când au răspuns despre doliul propriu, unii dintre prietenii virtuali, care de regulă nu postează pe Facebook lucruri ce țin de viața personală, au spus că au ținut doliul numai offline. Chiar dacă acesta nu a fost unul tradițional, au preferat să fie discreți cu privire la moarte și să împărtășească vestea numai cu cei foarte apropiați. Cercetarea a relevat faptul că multe dintre persoanele cu care interacționam în prietenii virtuale distante gestionează doliul și priveghiul în planurile intersectate dintre online și offline, deseori sub formă mascată. În acest sens, atunci când este vorba despre moartea cuiva din familie, îndoliatul preferă să nu transfere informația online.

În plus, date fiind mementourile Facebook cu privire la aniversări, cei mai mulți au vrut să transforme contul defunctului într-unul memorial, dar asta mai ales din dorința de a evita să primească anual o sumedenie inoportună de „La mulți ani!”. Nu toate prieteniile virtuale au un corespondent și în offline. De aceea, profilurile memoriale au avantajul de a nu apărea în spațiile publice, precum sugestiile din secțiunea „Poate îi cunoști”, reclame sau notificări despre aniversări, astfel că cei care au avut o prietenie exclusiv online cu defunctul pot rămâne într-un soi de contact cu prietenul virtual.

Chiar și în lipsa unor postări despre moartea cuiva apropiat, mi s-a răspuns, totuși, că un soi de priveghi mascat tot a fost realizat online. Persoanele fie au creat picturi, fie au scris texte sau au creat videoclipuri muzicale inspirate sau dedicate celor pierduți, pe care le-au postat fără note de subsol emoționale, ca și cum ar fi fost strict pentru ele însele, dar online. Un astfel de ritual include o serie de acțiuni simbolice, care exprimă doliul prin manifestări artistice. Doliul mascat descrie foarte bine modul în care chiar și cele mai intime emoții ajung să fie mediate online, la fel ca alte tipuri de conținut creat și afișat în spațiul digital.

În privința priveghiului colectiv, persoanele care au răspuns apelului au afirmat în proporție de 90% că cei care postează fotografii și mesaje despre moartea cuiva apropiat sunt ori attention whores ori în depresie. Oricât de drastică și lipsită de compasiune poate părea această reacție, aproape fiecare respondent a completat că se simte prost după ce are astfel de judecăți care descurajează doliul online, justificând atitudinea prin faptul că nu știe cum să reacționeze la ceva atât de intim, câtă vreme el însuși nu a fost apropiat de persoana care a murit. Aceia puțini care reacționează la postările cuiva îndoliat preferă să trimită un mesaj privat sau să îl sune, dar numai dacă se cunosc foarte bine și în viața reală. Alții doar se întreabă câte status-uri şi hashtag-uri sunt necesare până când wall-ul celui îndoliat va reveni la normal, cu selfie-uri şi articole de interes public la care toată lumea îşi arată susţinerea printr-un comentariu sau like.