Aveam 12 ani când m-am uitat pentru prima dată la o competiție de sărituri în apă. În 2009, campionatele mondiale de natație aveau loc la Roma, într-o atmosferă mitică, unde extazul și eleganța intrărilor în apă fără stropi se transmiteau prin televizorul plin de purici al bunicilor. În proba de 10 metri platformă, Thomas Daley, un britanic în vârstă de 15 ani, câștiga competiția mondială în fața unor legende ale vremii, printre care chinezul Qiu Bo și germanul Sascha Klein. 

Am fost fascinat de victoria lui Daley, de talentul și precizia sa la fiecare săritură. În 2013, acesta a postat pe YouTube un clip de 5 minute intitulat „Something I want to say…”, în care își făcea coming out-ul ca bisexual. A elaborat atunci cu privire la potențialul partener pe care doar ce l-a cunoscut și cum acesta i-a schimbat perspectiva asupra modului în care privea viața. „It felt right”, enunța Daley stăpân pe sine, cu o voce limpede. Între timp, cei doi s-au căsătorit, Daley devenind tată și activist pentru drepturile comunității și sportivilor LGBTQI+. 

Dincolo de competitivitate, sportul înseamnă mult mai mult decât a colecționa medalii și a-i face mândri pe cei din jurul tău – înseamnă sinceritate și responsabilitate față de propriile emoții, dar și față de comunitatea din care te revendici.

Prin clasele primare și gimnaziale am cochetat cu tenisul, baschetul și atletismul, iar de când mă știu am fost un fan fidel și un practicant al sportului. Amintirile din copilărie legate de competițiile sportive și felul în care acestea se desfășoară mi-au construit convingerea că, sub o formă sau alta, e important să înțeleg mai în profunzime dinamicile socio-politice din interiorul domeniului sportiv și cum îi afectează toate astea pe practicanții ce nu se conformează heteronormativității impuse de majoritate.

În acest scop am analizat ce tipuri de măsuri adoptă organizațiile sportive pentru a asigura o mai bună integrare și reprezentare a minorităților sexuale în structurile de decizie. M-a interesat cum își pot păstra identitatea sportivii LGBTQI+, în acord cu ceea ce simt și trăiesc, într-un mediu heteronormativ homofob, profund neglijent față de nevoile acestei comunități minoritare. 

Cum a reușit sportul să decredibilizeze în mod constant posibilitatea excelenței atletice a sportivilor și sportivelor LGBTQI+? Asocierea cuvântului gay cu performanțe sportive slabe a descurajat mulți bărbați gay să se implice în sport – încă din perioada copilăriei. În cazul sportivx-ilor profesioniști care totuși au făcut performanță, coming out-lui s-a întâmplat târziu, când a fost mai safe (în siguranță din punct de vedere fizic și emoțional) să o facă – adică la finalul carierei, când profesia și locul de muncă nu le (mai) erau amenințate. Deși participarea într-un sport unde ajungi să faci performanță constituie un mijloc de a dezminți astfel de preconcepții eronate, resursele interioare ale atleților și atletelor sunt limitate în această luptă. 

Unii sociologi au tradus ce am descris mai sus ca masculinitate subordonată, frecvent asociată bărbaților gay, heterosexualitatea și homofobia fiind considerate componente fundamentale ale masculinității hegemonice. Relația dintre masculinitatea hegemonică și competiție devine vitală pentru înțelegerea dinamicilor din sport, acest tip de masculinitate consolidând atitudini de tipul „win at-all-costs” (să câștigi cu orice preț). Victoria reprezintă țelul suprem, de necontestat, într-o ierarhie atletică hipercompetitivă. În cazul sporturilor de echipă, atleții și atletele sunt privite ca parte dintr-un proces de masculinizare, permițându-le acestora „agresiune, competitivitate, viteză, forță și îndemânare – trăsături asociate în mod tradițional cu masculinitatea”.

Mai mult, violența manifestată în sporturi este o consecință a acestor atitudini hipercompetitive, atleții și atletele fiind dispuși să se rănească sau să rănească pentru a-și atinge scopul. Ostilitatea față de cei care nu se conformează normelor sportive tradiționale, în cazul de față membrii comunității LGBTQI+, este motivată prin pragmatismul și necesitatea absolută a obținerii victoriei, care exclude permanent celelalte componente socio-culturale importante ale sportului, cum ar fi solidaritatea, diversitatea sau fair-play-ul.

Dacă în cazul lui Thomas Daley, coming out-ul a fost receptat într-o notă pozitivă datorită autenticității sale și a modului vulnerabil în care și-a împărtășit povestea, alte cazuri mai puțin cunoscute au produs consecințe severe în viețile atleților și atletelor din comunitate. De exemplu, istoriile de coming out ale tenismenei transgender Renée Richards și fotbalistului de culoare Justin Fashanu (care a mărturisit public că este gay) evidențiază dificultăți profunde, de la ostracizare până la stigmatizare socială, subliniind provocările continue ale incluziunii și acceptării autenticității legate de identitatea de gen și orientare sexuală în sporturile dominate de masculinitate hegemonică.

Coming out-ul nu este doar o transformare personală în relație cu ceilalți, ci are totodată o semnificație politică importantă. Acest act implică refuzul de a nu corespunde așteptărilor societății, precum ascunderea orientării sexuale sau tolerarea  comportamentului homofob, și presupune recunoașterea și nevoia de a fi recunoscut de către membrii comunității LGBTQI+, ceea ce duce progresiv la o reevaluare a autopercepției și interacțiunilor cu ceilalți.

În 1953, sportivul Richard Raskind a participat la competiția masculină din cadrul Campionatului Național de tenis din SUA. După intervenția chirurgicală de schimbare de sex, care a avut loc în 1975, aceeași persoană cu numele ales de Renée Richards a jucat primul turneu profesionist ca femeie. Un reportaj TV din SUA a dezvăluit că este transgender, fapt ce a făcut-o să ajungă pe prima pagină a ziarelor. 

În 1976 i s-a interzis participarea la campionatul US Open, ceea ce a determinat-o să se orienteze către turnee neoficiale. Federația Americană de Tenis și WTA au susținut faptul că participarea ei ar fi nedreaptă pentru sportivele născute femei. Richards i-a dat în judecată pentru încălcarea drepturilor civile, iar câștigătoarea a 39 de turnee Grand Slams Billie Jean King, una dintre cele mai importante figuri americane ale comunității LGBTQI+ chiar și astăzi, a susținut că excluderea lui Richards din tenis ar sprijini superioritatea și hegemonia masculină din competițiile sportive. 

Majoritatea reglementărilor actuale împotriva atleților și atletelor transgender își au rădăcinile în prejudecăți sociale discriminatorii și/sau dovezi ambigue. Încă nu există date științifice care să demonstreze că administrarea de testosteron are un impact clar și semnificativ asupra capacității sportive, iar acesta este unul dintre motivele pentru care femeile transgender nu au fost excluse din organizațiile sportive. 

Ani mai târziu, în 1990, dezvăluirea publică a orientării sexuale a lui Justin Fashanu, unul dintre cei mai valoroși fotbaliști britanici din acea vreme, nu a fost voluntară. Acesta a fost amenințat în repetate rânduri că urmează să fie expus public de către reprezentanți ai presei. Deși existau zvonuri la acea vreme, colegii săi de echipă nu erau conștienți de orientarea lui sexuală. Cu toate acestea, după anunțul său, presa sportivă britanică s-a concentrat aproape exclusiv pe acest subiect, minimizându-i performanțele fotbalistice remarcabile.

Completând șirul de atacuri homofobe, o serie de jucători germani au făcut declarații denigratoare la adresa lui Fashanu și a altor posibili fotbaliști gay: „Nu-mi imaginez că homosexualii ăia pot juca fotbal” sau „Cineva n-ar juca pe bune împotriva unui homosexual fiindcă ar exista o teamă de a contacta HIV”. Astfel, a juca fotbal și a fi gay erau incompatibile cu standardele masculinității și heteronormativității, ba chiar era considerat periculos, un atac la propria stare de sănătate.

Coming out-ul lui Fashanu a fost întâmpinat cu critici dure nu doar din partea presei, ci și din partea fanilor, colegilor de echipă și chiar a propriului său frate, care era de asemenea fotbalist profesionist. Managerul său de la Nottingham Forest, Brian Clough, îl exclusese deja de la antrenamente din pricina zvonurilor legate de viața sa privată, descriindu-l drept un „fotbalist de culoare confuz”. Această respingere a lui Fashanu de către instituția fotbalului, combinată cu intensa acoperire mediatică, a trimis unde de șoc altor sportivx care nu își dezvăluiseră orientarea sexuală la acea vreme. Totul a culminat în mai 1998, cu actul definitiv de a-și lua viața. Viața lui Fashanu ajunsese mult prea complicată: de la eliminarea sistemică din fotbal, la acuzații de abuz, probleme de sănătate mintală, singurătate și respingere din partea familiei, împreună cu asaltul presei generat de curajul de a-și asuma public o identitate neconformă cu standardele vremii – toate au dus la excluderea sa în primă instanță din sport, iar ulterior din viață.

Persoanele LGBTQI+ din sport experimentează frecvent sentimentul de teamă, fiind născuți diferiți într-o cultură care susține privilegiul de a fi heterosexual. Gestul lui Justin Fashanu, primul fotbalist gay care a încercat atât pe teren, cât și în viața de zi cu zi, să depășească această teamă, a produs emoții, rezistențe, contradicții și alienări în întreaga societate sportivă. El a creat un precedent pentru generațiile viitoare – venind dintr-un mediu sportiv profund orientat spre principiile anilor ’80 și ‘90 de a fi alb, heteronormativ și homofob. 

Experiența sportivilor LGBTQI+ poate fi interpretată prin lentila teoretică de „auto-formare a sinelui prin strategii specifice”, așa cum este enunțată de teoreticianul și filosoful francez Michel Foucault. Mai concret – lupta interioară de ajustare a propriei identități la o serie de norme heterosexuale prestabilite. În multe dintre sporturi există norme și așteptări legate de gen și sexualitate, care pot crea un mediu ostil pentru sportivx LGBTQI+. Există așteptări legate de un anume comportament specific heterosexualității, care sunt întărite printr-un limbaj specific („de vestiar”), atitudini agresive și norme sociale aplicate în cadrul sportului. 

Procesul de auto-formare implică o negociere constantă între normele sportului de performanță și identitatea individuală ca persoană LGBTQI+. Acesta include adesea strategii și tehnici de adaptare precum ,,trecerea drept” heterosexual sau contestarea asumpțiilor despre sexualitatea celor suspectați prin adoptarea unui comportament homofob, aliniat vestiarului sau staff-ului secundar, tradus prin termenul de homofobie internalizată. Se conturează astfel un sentiment de înstrăinare și disonanță, presiunea conformării la realitatea sportivă conducând la auto-supraveghere și auto-disciplină – cu scopul de a evita discriminarea și alte forme de opresiune din partea grupului/echipei. Precum declara în 2021 rugbistul galez Gareth Thomas, atlet parte din comunitatea LGBTQI+, despre necesitatea includerii de politici împotriva homofobiei în mediul sportiv:

„Nu înțeleg de ce homofobia în fotbal nu este reglementată în același mod ca rasismul. Pot fi făcute comentarii homofobe și sunt pur și simplu acceptate, ceea ce este greșit. Fotbalul are coduri rigide de comportament și nu contestă lucrurile care trebuie contestate.”

În procesul de elaborare a politicilor împotriva injustițiilor sociale, lipsa contributorilor direcți și a experților – care pot fi cercetători, sportivi sau reprezentanți ai ONG-urilor parte din comunitate – cântărește foarte mult în abordarea publică a problemei. Menționat anterior, conceptul complex al formării de noi subiectivități  propus de Foucault implică o profunzime identitară ce poate fi dificil de înțeles pentru persoanele care nu fac parte din comunitatea LGBTQI+. 

Adoptarea unor practici/comportamente care să se supună majorității într-o cultură și un mediu sportiv hegemonic masculin diminuează autenticitatea. Impactul lipsei de autenticitate pentru atletx LGBTQI+ care activează în sportul amator și de elită nu este suficient discutat, deoarece narațiunile și poveștile de viață venite de la cei afectați rămân neexplorate. 

O posibilă explicație pentru reticența atleților și atletelor de a se exprima sau participa activ în cultura sportivă poate fi generată de teama de a se confrunta cu reacții negative atunci când identitatea lor este contestată sau pusă sub semnul întrebării. Aceste norme conduc la o cultură a tăcerii și a fricii pentru sportivx LGBTQI+, care simt presiunea de a-și ascunde/suprima orientarea sexuală sau identitatea de gen pentru a se integra în comunitățile sportive heteronormative și, implicit, a evita discriminarea.

În 2024, la Jocurile Olimpice de la Paris au participat în jur de 150 de atletx LGBTQI+, printre care și Nikki Hiltz, una dintre cele trei persoane trans non-binare prezente, care a declarat cât de importantă este prezența lor la o competiție cu un asemenea impact internațional: ,,This is bigger than just me. I wanted to run this one for my community” („Asta e mai presus de mine. Am vrut să alerg pentru comunitatea mea”).

Actele curajoase de coming out recente ale sportivilor care au vorbit deschis despre apartenența lor la comunitatea LGBTQI+, precum jucătorul de rugby Gareth Thomas, basketbalistul Isaac Humphries sau fotbaliștii Jake Daniels și Josh Carvalho – au generat schimbări de percepție din partea organismele de conducere din marile competiții sportive. Acești sportivi profesioniști reprezintă astăzi o micro-comunitate, cu posibilități de extindere și implicare în guvernanța sportului. 

Jocurile Olimpice de la Paris 2024 au fost marcate de un angajament declarat față de diversitate, reflectat în inițiative precum Pride House Seine, care celebrează incluziunea persoanelor LGBTQI+ în sport. Această deschidere către cultura queer este rezultatul actelor curajoase din trecut, ale sportivilor și sportivelor care au sfidat normele sociale, creând premisele pentru un mediu mai deschis și tolerant în competițiile de elită.

Totuși, aceste eforturi pentru diversitate și incluziune au fost puse la încercare prin controverse precum cazul Imane Khelif, boxerița algeriană care a participat la Jocurile Olimpice și a devenit ținta unor acuzații nefondate conform cărora ar fi o persoană trans care concura în mod nedrept la o categorie pentru femei. Aceste afirmații au generat un val de hărțuire online, amplificate de personalități publice precum J.K. Rowling și Elon Musk, ceea ce a dus la un climat de tensiune și stigmatizare. Narațiunile eronate propagate în astfel de contexte nu doar creează prejudecăți și erodează încrederea în sport, ci afectează profund sportivx vizați, subminând valorile de incluziune, diversitate și toleranță care ar trebui să definească spiritul olimpic.

Pe de altă parte, în România nu există sportivi profesioniști care să-și fi asumat public apartenența la comunitatea LGBTQI+, cum de altfel nu avem nici politicieni declarați parte din această comunitate. Motivele sunt lesne de intuit și se regăsesc în scheletul conservator al societății, dar și în corpusul organizațiilor și cluburilor sportive care reproduc aceeași linie de gândire. A fi LGBTQI+ înseamnă a parcurge un drum continuu de auto-formare, prin relații afective de încredere, prietenie și ajutor reciproc. Lipsa modelelor culturale sau a unei istorii care să vorbească despre un alt tip de identitate care a existat dintotdeauna, dar nu a fost vizibilă și validată – au condus la acest rezultat.

Pentru a supraviețui și a trăi zi de zi în siguranță, sportivx LGBTQI+ au fost socializați să se orienteze mai degrabă după frică decât după nevoile intrinseci de exprimare. În timp ce încă așteaptă în tăcere luxul de a nu se mai simți astfel, greutatea acelei tăceri îi sufocă încetul cu încetul. Faptul că persoanele LGBTQI+ din sport continuă să performeze constituie în sine un efort de a demonta această tăcere și de a îmbrățișa toate tipurile de diferențe. În cuvintele poetei, scriitoarei și activistei Audrey Lorde: „nu diferența ne imobilizează, ci tăcerea”. Și există enorm de multe tăceri de depășit – nu doar în sport, ci în întreaga societate.