În primăvara anului 2021 am ajuns în comuna Bobicești, județul Olt, în căutarea unor vechi fântâni comunitare cu cumpănă. Fotografii Cristian Bassa și Dorian Delureanu, parte din echipa noastră multidisciplinară, identificaseră și fotografiaseră, între 2016 și 2019, astfel de instalații vernaculare consemnate și în monografiile locale. Însă în aprilie 2021 părea că nu mai e de găsit niciuna dintre ele. Singura indicație, la acel moment, despre existența unui astfel de exemplar am văzut-o în satul Comănești, însă era vorba de o fântână nouă cu cumpănă, construită în curtea gospodăriei de un sătean considerat a fi un tip extravagant. Am găsit, în schimb, destule fântâni comunitare dotate cu scripete. 

În realitate, după cum aveam să ne dăm seama, fântânile văzute cu ani în urmă de cei doi colegi fotografi nu dispăruseră, ci arătau altfel. Unele păreau chiar că se află altundeva, deși nimeni nu le mutase fizic de la locul lor.

Documentate încă din secolul al XIV-lea, satele și comunele din Bobicești și din împrejurimi sunt deservite de fântâni construite de comunitate, cele mai vechi dintre acestea fiind atestate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Sursele de apă pentru uzul gospodăresc erau variate, în concordanță cu zona freatică și structura teritoriului.

Pe strada principală a Bobiceștiului am găsit un memento al unui obicei legat de fântâni, însă fără fântâna propriu-zisă, care fusese încorporată într-o construcție contemporană cu rol decorativ, o arteziană albastră numită „Fântâna miresei”. 

 Într-o comună din vecinătate – Iancu Jianu, am dat de o fântână cu cumpănă de pe la 1830, ridicată pe moșia Novăceștilor, „renovată de Tărtăl Spirică în 2012 în memoria fratelui Gigi”, astăzi fântână comunitară de popas, scoasă din uz, decorată cu bucăți de piatră ornamentală și ghizd de beton (peretele interior al fântânii și cel exterior – de la sol în sus).

Ambele construcții vernaculare amintesc de obiceiuri sau funcții conexe fântânilor, însă niciuna dintre ele nu le îndeplinește astăzi întocmai, mai ales că unora le lipsește chiar sursa de apă. Între aceste două extreme am întâlnit, la Bobicești, o serie de fântâni comunitare care, de cele mai multe ori, au căpătat forma unor ansambluri stratificate sau cumulative, conform înțelesul dat conceptului de straturi elastice/de forfecare/de longevitate de către arhitectul Frank Duffy în 1992, și apoi de către scriitorul Stewart Brand în 1994. 

Brand identifică straturile elastice din care este compusă o construcție: sit, structură, înveliș, servicii/funcții, plan spațial și lucruri – pentru a explica procesul permanent de schimbare (mai lentă sau mai rapidă) prin care trece un ansamblu construit. În viziunea lui Brand, din cauza vitezelor diferite de transformare a componentele sale, orice construcție se află întotdeauna într-un echilibru instabil și într-un proces de destrămare/descompunere pe care îl contracarează prin adaptabilitate, aceasta permițând alunecări cu ritm diferit între cele șase straturi definite.

Transpunând modelul propus de Brand în contextul fântânilor comunitare, sit-ul reprezintă localizarea geografică, vecinătățile, spațiul definit de construcție. Acesta este considerat a fi un „element etern”, asupra căruia nu intervin schimbări majore timp îndelungat. Structura o reprezintă fundația, tubulatura, elementele care susțin construcția, iar durata de viață a acestora variază de la treizeci la trei sute de ani. Apoi, învelișul îl constituie suprafețele exterioare ale construcției, crucile, acoperișul. Asupra acestora intervin schimbări cel puțin o dată la douăzeci de ani pentru reparații curente, schimbări tehnologice, în virtutea modei sau a noilor stiluri. Serviciile/funcțiile sunt localizate în elemente precum lanțuri, instalații exterioare, piese în mișcare, toate acestea având o durată de viață de șapte până la cincisprezece ani. Cu cât aceste elemente se află mai la suprafață, cu atât ele pot fi înlocuite mai ușor. Planul spațial este reprezentat de garduri, poartă, elemente care delimitează spațial, care permit circulația persoanelor și a lucrurilor. Ele se schimbă în funcție de intensitatea traficului, cu o frecvență de la trei la treizeci de ani, fără a afecta straturile anterioare. În cele din urmă, conform acestei taxonomii, lucrurile/accesoriile sunt cănile, ciuturile, copaiele, capacele de fântână, elementele de decor. Acest mobilier este supus unui ritm accelerat de schimbare, fără a afecta straturile anterioare.

Teoria straturilor elastice își are rădăcinile în studiile legate de structura ecosistemelor și în munca teoreticienilor sistemelor biologice, mai precis în ideea că există procese în natură care funcționează la intervale de timp diferite și între care există, prin urmare, un schimb redus sau aproape imperceptibil de energie/informație. Brand transplantează această idee în domeniul arhitecturii, plecând de la observația că o serie de construcții vernaculare – pe care alți autori le numesc fără pedigree – au fost capabile să se adapteze în timp pentru că au permis alunecarea straturilor componente, cele mai dinamice (serviciile/funcțiile îndeplinite, planul spațial, lucrurile) nefiind obstrucționate de cele mai lente (sit, structură, înveliș exterior).

Astfel, funcțiile construcției topesc forma ei. Brand susține că agenții schimbării, oamenii, acționează asupra componentelor construcției în funcție de nevoile lor, de regulă informal, vernacular. Se acționează mai ales la nivelul a trei straturi – servicii legate de funcții, plan spațial și lucruri – însă, oricât de intensă ar fi acțiunea umană, „construcția continuă să învețe (să existe)”, propune Brand. În plus, autorul identifică drept atribut comun al construcțiilor vernaculare orice nu este construit prin formule „academice”, „educate” – faptul că sunt concepute fără planuri formale, cu materiale specifice locului, și că încorporează un capital local de cunoaștere transmis intergenerațional. Pe scurt, aceste construcții sunt realizate și remodelate prin îmbunătățirea a ceea ce există deja, ori de câte ori este nevoie. Această lentilă elastică ne-a permis să privim fântânile Bobiceștiului în dinamica transformărilor lor.

La Bobicești, ca peste tot în județul Olt, regăsim fântâni de mai multe tipuri, care deservesc fie câte o gospodărie, fie un grup de gospodării. În trecut, fântânile comunitare acționate cu cumpănă erau prezente mai ales acolo unde pânza freatică era aproape de suprafața solului, în timp ce fântânile cu manivelă erau mai rare, iar cele cu roată apăreau doar sporadic. 

În zilele noastre, singura fântână cu roată din Bobicești este „Fântâna de la Biserică” (fotografia principală), un ansamblu cu cruce, funcțional, folosit și în ritualurile de trecere sau de pomenire a morților. Fântâna încorporează astăzi în mecanismul său și un element de fier rotativ provenit dintr-un utilaj agricol.

În timp, mecanismul vechilor fântâni cu cumpănă a fost înlocuit cu cel cu scripete și ciutură (găleată), și au fost construite și alte fântâni noi cu scripete. De cele mai multe ori, scripeții proveneau de la Fabrica „Jiul”, aflată în orașul Balș, la doar câțiva kilometri de Bobicești. Nicio fântână nu a mai păstrat ghizdul de lemn, acesta fiind înlocuit cu tubulatură de beton. Câteva fântâni păstrează încorporată o parte din ghizdul vechi peste cel nou.

În structura unor fântâni cu scripete regăsim fragmente din ansamblul anterior, cu cumpănă. De exemplu, „Fântâna Ortaci” din satul Bechet păstrează o urmă din stâlpii de lemn ai cumpenei în spatele cadrului actual, dotat cu scripete.

De cele mai multe ori, despre destinul unor fântâni cu cumpănă transformate în fântâni cu scripete am aflat direct de la localnici sau prin intermediul fotografiilor de familie ale acestora. Unul dintre exemple îl constituie „Fântâna lui Prunică”, a cărei istorie ni se revelează într-o fotografie de nuntă din 2016 – la acel moment, furca fântânii încă coexista cu noul sistem cu scripete.

O altă alternativă este cea în care vechile fântâni comunitare dispar și sunt înlocuite cu fântâni construite direct în curțile gospodăriilor. Acestea servesc, în mare parte, la udarea grădinilor, pentru că localnicii beau astăzi apă din rețelele de aprovizionare centrală. 

Din studiile etnografice centrate pe obiceiurile legate de construirea și folosirea fântânilor se conturează o serie de reguli legate de alegerea amplasamentului acestora: la răscruce de drumuri, între gospodării, sau pe câmp. Fântânile erau „ctitorite” la inițiativa unuia sau a mai multor localnici. Ele erau construite de „maistori” fântânari specializați, care dețineau abilități deosebite „în rosturile facerii fântânilor”, împreună cu localnicii. Fântânile se ridicau în fața casei, la circa 8-10 metri, sau în afara satului, pe ogoare, spații deschise, la răscruci sau „în țarină”. Se cunosc, de asemenea, ritualuri legate de construire: sfințirea locului, descântarea locului, adălmașul fântânarilor, pomana dată fântânarilor și claca (sfatul) la construirea unei fântâni.

Chiar dacă, teoretic, puteau alege orice izvor, ctitorii de fântâni trebuiau să respecte interdicțiile legate de locurile marcate negativ în imaginarul folcloric: cimitire, pe locul în care a murit cineva, în apropiere de mlaștini, la hotare vechi, sau pe locuri pustii unde se adună deșeuri. Fântâna se construia exclusiv în locuri curate simbolic (și nu numai), de preferință în apropierea unui copac, care avea rolul de „a face izvorul mai tare”, mai puternic. Condiția curățeniei morale se impunea, în egală măsură, ctitorilor. Pe de altă parte, deseori ctitorii sau „titorii” (tutorii) zideau o fântână în scopul purificării și iertării păcatelor.

Rostul amplasării fântânilor nu doar în vatra satului, ci și la răscrucile drumurilor sau pe câmpuri era și acela de a-i înlesni călătorului străin potolirea setei. Aceste fântâni se construiau în amintirea morților, căci exista credința ca atunci când cei vii își potolesc setea, și cei morți fac același lucru pe lumea cealaltă. 

„Fiecare ulicioară are câte o fântână. Fântânile se făceau pentru necesități, sunt construcții obștești, la intersecții, unde fiecare avea acces neîngrădit la apă. Locul ales era sfințit, cu slujbă înainte de săpare. După terminare se arunca în fântână ban de argint, și urma sleitul – scoaterea apei până la limpezire. Lângă fântână se ridica o cruce. Apa folosită la frământatul pâinii, la anafură, se considera sfințită.” (note de teren, prof. Paula Bănică, Bobicești, 2021)

Tradiția fântânii care intermediază relația cu cei de dincolo continuă la Bobicești. În vara anului 2021, unul dintre locuitorii comunei, Marin Drăgan, deținător al unei fântâni istorice (în trecut cu cumpănă, acum cu scripete) construite de bunicul său, Haralambie Florescu, a decis s-o repună în funcțiune și s-o resfințească. Evenimentul a inclus o slujbă de purificare a apei și de pomenire a morților.

În zona Bobiceștiui se practică și astăzi obiceiuri care implică folosirea fântânii, precum udatul mireselor, căratul apei prin sat de către mireasă și stropitul în cele patru zări la fiecare răscruce, spălatul ritual al nou-născutului de către moașă cu apă scoasă din fântână, timp de 6 săptămâni, până la botez, sau botezul viilor și al gospodăriei cu apă sfințită la Bobotează.

Principalele esențe lemnoase întrebuințate în construcția fântânilor erau stejarul și bradul, și pe alocuri fagul, salcia și alți copaci de esențe tari. Piatra era utilizată în mod obișnuit sub formă de bolovani de râu sau de cioplitură – pereții fântânilor erau făcuți din piatră sau din materiale combinate. Începând cu anii ’30 au apărut, în zona Olt, și fântânile betonate. De exemplu, la Romanați, în Fărcașul-de-Sus, este consemnată o astfel de fântână de sat în 1933. 

Conform localnicilor, după 1955, pe fondul industrializării, mulți țărani din zonă au migrat către oraș, lucrând, în general, în construcții. Astfel, ei au deprins lucrul cu betoanele și au construit, în anii ’60-‘70, fântâni sătești din acest material. Însă nemaifiind posibilă curățarea izvoarelor, multe dintre acestea au secat.

Cel mai bine conservată fântână din Bobicești cu structură pe lemn de stejar este „Fântâna cu trei ctitori: Staicu, Ștefan și Zaharia”, construită la începutul secolului XX de către trei vecini. Apa sa este folosită și astăzi la adăpatul animalelor.

De asemenea, „Fântâna lui Prunică” din satul Bechet deține o cruce de lemn în perfectă stare. Construită la începutul secolului XX, această fântână continuă să fie integrată în obiceiurile de nuntă. Ea se află în spațiul public, în timp ce crucea sa se situează, astăzi, pe un teren privat, în spatele unui gard. În trecut, la fântână se aprindeau lumânări pentru „binele apei”, conform relatării unui localnic.

Tot în Bechet se află „Fântâna lui Brutaru”, care păstrează cele mai multe urme din vechea construcție cu cioplitură de piatră. Astăzi, ghizdul ei este sfărâmat și transformat într-o cărare care duce spre noua gură de beton a fântânii. În vara lui 2021, vechiul cadru de lemn împletit cu sârmă al fântânii a fost și el înlocuit cu unul din metal. Și această fântână își păstrează crucea de lemn originală, care, însă, a fost scoasă din pământ și depozitată pe vechiul jgheab al construcției.

O construcție tipică pentru fântânile din beton cu planșeu ale anilor ’60-’70 din Bobicești este „Fântâna de la intersecție” din satul Mirila, astăzi nefuncțională. Fântâna era situată în zona pistei de biciclete construite pentru muncitorii care lucrau la una dintre fabricile din zonă.

Dacă, la origine, fântânile Bobiceștiului erau, de cele mai multe ori, dotate cu o cumpănă din lemn, ulterior s-a procedat la înlocuirea cu un sistem cu scripeți, mai ales din motive de siguranță. Toate ghizdurile fântânilor au suferit schimbări semnificative, multe fiind complet înlocuite cu tubulatură de beton. De asemenea, acolo unde construcțiile „pe chei” au cedat din cauza mișcărilor de teren, fântânile au fost scoase din uz și trecute în conservare.

În 2012, conform unor imagini Google Maps, o mare parte din fântânile cu cumpănă ale Bobiceștiului erau încă funcționale, sistemul de acces la apă nefiind încă înlocuit în totalitate.  De exemplu, „Fântâna lui Budu”, astăzi „băgată în curte”, era folosită și avea acces de la stradă. 

Multe fântâni au fost scoase din uz temporar sau permanent pe fondul introducerii sistemului centralizat de alimentare cu apă sau al problemelor de poluare a apelor de suprafață. Alte cauze ale dezafectării fântânilor sunt distrugerea unor componente de suprafață sau izbucnirea unor conflicte locale. Una dintre fântânile de câmp – „Fântâna din Livezi”, folosită de crescătorii de animale din zonă pentru adăpat, a fost protagonista unui conflict care a lăsat ansamblul parțial nefuncțional primăvara și vara anului 2021.

În marea lor majoritate, fântânile comunitare poartă numele ctitorilor sau ale persoanelor în cinstea cărora au fost construite. În cazul unor fântâni istorice, numele inițial s-a modificat o dată cu schimbarea destinației spațiului pe care au fost construite și a proprietarului acestui spațiu. Astfel, avem de-a face cu foste fântâni „ale moșierului/fostului conac…” care devin „ale fostului CAP/fosta fabrică”. 

Un aspect particular îl reprezintă modificarea geometriei spațiului fântânii în geografia locului pe fondul schimbării unor vecinătăți. La început, fântânile erau construite pe spațiul public, ori la limita dintre spațiul public și cel privat al gospodăriei, sau la limita dintre două case. În preajma gospodăriilor, acestea puteau fi localizate lângă poartă sau lângă o cale de acces, la granița dintre două case sau în dreptul gardului, fiind plasate jumătate în curte, jumătate pe spațiul public.

De-a lungul ultimilor ani, unele fântâni comunitare au „migrat” din spațiul public în cel privat, adică „au fost băgate în curte”, așa cum afirmă locuitorii. Este și cazul „Fântânii lui Budu/Radu Găloi” din Chintești, din care doar crucea a rămas pe domeniul public.

Alte fântâni, amplasate chiar pe câmpuri, au fost introduse în grădini prin reîmprejmuiri, sau fac corp comun cu gardul acesteia. O serie de fântâni și-au format un spațiu propriu la limita sau în incinta unei proprietăți prin faptul că sunt îngrădite. În unele cazuri, însă, se păstrează încă accesul liber la sursa de apă pentru trecători, creându-se un spațiu comunitar delimitat într-un spațiu privat.

Fântâna comunitară, ca ansamblu vernacular/instalație tehnică populară, trece printr-un proces permanent de schimbare/transformare. Majoritatea fântânilor de acest fel cartografiate în Bobicești au o vechime de peste 100 de ani, și cele mai multe au căpătat forma unor construcții stratificate, care încorporează sau sunt înconjurate de elemente ale ansamblului inițial (fragmente de ghizduri, de inscripții, de lemn de la cumpănă). 

Din punctul de vedere al celor șase straturi de longevitate, cele mai frecvente transformări suferite de aceste fântâni au avut loc în privința serviciilor, a planului spațial, și a lucrurilor/accesoriilor. Pentru înlocuirea acestor elemente, au fost folosite materiale și mecanisme disponibile în imediata apropiere, unele fiind adaptate pentru a deservi construcția – cauciucuri de tractor, mecanisme de fier din agricultură, sau piese de la fabrica din apropierea comunei. 

Mai lent, dar progresiv, în ultimii douăzeci de ani, în cazul multor fântâni din Bobicești elemente din straturile structură și înveliș s-au schimbat – mecanismul de alimentare cu apă, tubulatura, ghizdurile – acestea fiind fie înlocuite, fie lăsate ca atare într-o formă depreciată. Astfel, fie s-au păstrat funcțiile inițiale ale construcției, fie s-a ajuns la o conservare pasivă sau la o continuare nestingherită a procesului de degradare. În cazul fântânilor degradate, doar primele două straturi mai sunt identificabile.

Pe fondul modificării unor vecinătăți sau prin schimbarea hotarelor unor proprietăți, fântâna comunitară, în tot sau în parte, a intrat în spațiul privat. Astfel, s-a ajuns fie la conservarea ei pasivă, fie la dispariția ei în timp.

Pentru o parte din locuitorii Bobiceștiului, fântâna comunitară a devenit o construcție nefuncțională, inutilă, perimată, în timp ce pentru alții ea încă face parte din spațiul de comunicare și de memorie al comunității. Fântâna comunitară este folosită astăzi sporadic în ritualurile și obiceiurile localnicilor; ea nu mai ocupă un loc central ca spațiu ritualic și nici ca sursă primară de apă.