În august și septembrie am desfășurat o cercetare la Centrul de zi pentru vârstnici al Asociației CARP Omenia, din Sectorul 5 din București, în cadrul unui proiect organizat  de Sfat – Dialog intergenerațional despre sustenabilitatea de apartament. CARP-urile (Casele de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor) sunt organizații care oferă, gratuit sau cu prețuri subvenționate, servicii financiare, sociale și medicale vârstnicilor. La centrul de vârstnici din sectorul 5, care a fost deschis în 2009, se poate înscrie orice pensionar din București cu o cotizație de 5 lei pe lună. Înainte de pandemie, centrul avea 12 angajați și peste 40 de servicii pe care le oferea bătrânilor (cizmărie, fizioterapie, centru de reparat electrocasnice, prânz cald, diverse ateliere zilnice, excursii de o zi, coafor etc.). Acum, pe lângă câteva ateliere pe care le desfășoară, la centru mai funcționează optometria, stomatologia, un centru ORL, coaforul și croitoria. În prezent sunt 40 de beneficiari înscriși și 4 angajați, iar la activitățile zilnice participă în jur de 10 pensionari. Principalele ateliere sunt cercul de pictură, cercul de limba engleză (începători și avansați), cercul de creație, cel de „mâini îndemânatice” și cercul literar. Timp de două luni am făcut observație participativă în cadrul atelierelor și am avut discuții informale cu vârstnicii prezenți pentru a studia fenomenul de îmbătrânire activă – implicarea în diverse activități și păstrarea unei rețele sociale vii.

Într-una dintre zile am asistat la cercul literar – o șansă pentru pensionari de a se întâlni săptămânal ca să-și citească unii altora ce au mai scris, să discute despre evenimente culturale și să se mândrească cu volumele deja publicate. Cercul a avut loc în curtea centrului, la o masă verde din plastic, sub bolta de viță de vie.  La întâlnirea la care am participat erau prezenți doi bărbați și trei femei, fiecare venind cu câte ceva de mâncare sau de băut pentru a împărți cu ceilalți (covrigi, merdenele, bomboane, biscuiți cu ciocolată, Fanta, sărățele). Cei cinci și-au propus să publice o antologie cu cele mai bune lucrări ale lor. O bună parte din discuție a fost concentrată în jurul selecției operelor. Apoi diverse: „Ce facem pe 31, de Ziua Literaturii? Mergem să citim undeva sau mergem să bocim la Eminescu sau Arghezi?” 

Domnul M. a citit ultima proză scrisă – Și mașinile plâng câteodată – în care a inclus o documentație foarte amplă despre istoria ARO. Doamna L. are o operație nereușită de cataractă și a făcut glaucom. Își pierde treptat vederea. Toată viață și-a dorit să fie poetă sau pictoriță – „Nu mi-a ieșit niciuna, poate măcar acum la bătrânețe”. La sfârșit ne-a rugat să ne apropiem ca să ne vadă mai bine. Două dintre doamne tocmai au ieșit din spital, au fost colege de cameră. „Facem lucruri frumoase, dar inutile [scrisul poeziilor]; ei, inutilul ăsta m-a scos din pandemie.” Una dintre ele are început de Parkinson; nu mai poate merge singură, vine cineva să o ducă și aducă.

S-a împlinit un mit.
Un mit al celor mai frumoase zâne…
Dar ca a mea, n-o fos’ niciuna
Să mi-o întreacă, vai!

Dar ce-ați văzut voi, fii de regi,
De v-ați bătut ca s-o aveți
Pe cea frumoas-a Troiei?
Că nici doi bani n-ați da pe ea,
De-ați vedea-o pe-a mea frumoasă…

Eu știu, n-am faimă, nici averi
Și nici cu zmeii nu mă bat,
Să apăr ceea ce Domnul mi-a dat mie:
A mea, pentru vecie fie…

Eiii lume!!! Poți da orice!
Și viața să ți-o dai
Când zodia te-nfruntă,
Și n-ai aproape pretini, (mare-alai)!
Degeaba!…

O… Ce tainic mi-a șoptit Casandra
Că numai mie vrea să-mi dea
Ce alții-n van nu vor avea,
Chiar dacă Troia se va scufunda!

(De Troia se va scufunda! – M.G.)

Autorul poeziei este un domn trecut de 80 de ani, care își scrie poeziile pe un carnețel mototolit. După prima strofă, mâinile au început să îi tremure puternic; i-au dat lacrimile și ochelarii i s-au aburit. Mă abțineam din răsputeri să nu plâng și eu, apelând la toate micile trucuri pe care le știam: înfiptul unghiei în palmă, împinsul limbii în cerul gurii, inspirații puternice pe nas. La sfârșit, toată lumea avea ochii înlăcrimați. Doamna de lângă mine, care cu siguranță mi-a ginit impasul emoțional, s-a aplecat și mi-a șoptit că poezia este scrisă pentru soția lui, care a murit. Toate strădaniile mele au fost încununate cu eșec. Am început să plâng cu sughițuri.

Tot restul zilei m-am gândit la asta. Pe de-o parte, m-am concentrat asupra mea și a modului în care îmi fac munca de antropolog. Contrar atitudinii afișate, sunt o persoană foarte timidă. Exagerat uneori. Și care vrea să deranjeze cât mai puțin. Mă gândesc mereu la cum stau pe scaun, dacă nu par obosită sau plictisită, dacă m-am îmbrăcat corespunzător, dacă râd prea tare, dacă sunt autentică în ceea ce exprim, dacă par o persoană de încredere și cum să folosesc cele mai potrivite cuvinte când povestesc scopul cercetării. Mi se face foame des, sunt fumătoare, iar după 2-3 ore de nefumat mă gândesc doar la cum găsesc 5 minute să mă pot bucura de o țigară, și mă doare spatele dacă stau prea mult în aceeași poziție. Mă gândesc dacă respondenții nu se simt intimidați atunci când iau notițe, dacă fac cercetare bine, dacă o să mă ducă undeva întrebările. Iar atunci când fac teren pentru proiecte care nu sunt ale mele mă îngrijorează dacă reușesc sau nu să surprind ce trebuie. Deseori apare o disonanță puternică între cum simt și cred că ar trebui să fie parcurs terenul, și timpul limitat/constrângerile impuse de cei pentru care lucrez.

Pe de altă parte, contextul cercetării de la centrul de vârstnici m-a obligat să reflectez asupra bătrâneții – despre bătrânețe și corp, despre cum îmi percepeam corpul tânăr într-un studiu despre îmbătrânire, despre singurătate și despre o societate în care bătrânețea este puternic devalorizată. După prima vizită la centru am rămas plăcut surprinsă că există și astfel de locuri, unde vârstnicii nu (mai) par dați la o parte, în care pot să facă în continuare activități care să le ofere sens. Și mi-am dorit din tot sufletul să fi avut și bunicii mei în Piatra Neamț ocazia să poată merge într-un spațiu similar unde să poată socializa, să simtă că au agentitate (agency) asupra propriilor decizii și că pot să fie utili în pofida a ceea ce li se spune zilnic – că părerile (și votul) lor nu mai contează, că nu se cade de la niște oameni în etate să mai facă glume “nesărate”, că nu aduc nicio plusvaloare, că nu merită respectul doctorilor și al angajaților din administrațiile publice, sau că nu înțeleg lumea în care trăim și prin urmare nu se pot descurca fără ajutor. Și mai ales, mi-aș fi dorit să aibă șansa de a face parte dintr-un context social în care să simtă că nu sunt singuri – durerea, fricile, lucrurile pe care și le doresc pot fi împărtășite de oameni care îi înțeleg și care se confruntă cu aceleași lucruri. 

Deși încercam în timpul observațiilor participative să zâmbesc, să fiu atentă și să-mi fac treaba, nu mă puteam opri din a mă gândi la contextul mai larg al îmbătrânirii, la cât de puțin sunt angrenați în viața orașului vârstnicii, la toate politicile care îi exclud, la greutatea de a te face util într-o societate care pare să nu mai aibă nevoie de tine. În special mă urmărea gândul că dacă ai noroc să găsești un mediu cum e cel de la Centrul Omenia, iar oamenii de acolo devin întreg universul tău, cum suporți când rând pe rând și ei dispar? 

Aceste reflecții m-au dus cu gândul la conceptul de muncă emoțională, propus în domeniul științelor sociale de către Arlie Hochschild, care vorbește despre reglementarea emoțiilor la locul de muncă, mai ales în domeniul serviciilor, prin crearea unor emoții care nu corespund întotdeauna cu starea interioară. Racordul emoțional la normele și valorile impuse de locul de muncă, de cele mai multe ori în contradicție cu stările afective reale pe care le simte angajatul, duce deseori la surmenaj și poate cauza o fractură în identitatea acestuia. Dacă adăugăm și elementul de gen în ecuație – dimensiune la care se referă cel mai mult socioloaga –, atunci ne referim îndeosebi la munca emoțională a femeilor, ca urmare a învățării și exersării rolurilor de gen. 

M-am gândit adesea la aplicarea acestor idei și asupra etnografiei – înțeleasă atât ca muncă de teren – imersarea cercetătorului în viața comunității pe care o studiază prin observații participative, discuții informale in situ, interviuri etc., dar și ca proces ulterior – transpunerea într-o formă scrisă/vizuală a rezultatelor cercetării. Maria Concetta Lo Bosco scrie despre munca emoțională inerentă în antropologie, unde relațiile senzoriale și emoționale din teren au fost multă vreme neglijate, iar emoțiile excluse din cursurile metodologice. Însă este imposibil să facem teren fără angajarea simțurilor și afectelor noastre. 

Mi-a devenit din ce în ce mai clar că nu te avertizează nimeni ce vârtej emoțional presupune terenul și că tu trebuie să fii propriul normator al emoțiilor. Nu îți spune nimeni să zâmbești, dar tu știi că uneori trebuie să zâmbești și să pară autentic. Nu îți spune nimeni cum să te îmbraci, cum să pară că nu îți e frică, foame, somn, cum și când e oportun să vorbești, cât de apropiat să fii de anumiți oameni, cât de mult să îți arăți empatia. Dar știi că poți rata cu brio o cercetare dacă nu ai grijă la lucrurile astea. Sau să faci rău comunităților pe care le studiezi – de la a crea așteptări și speranțe false de rezolvare a unor probleme cu care se confruntă, la eșecul de a înțelege anumite aspecte, la a agrava conflicte interne, a jigni persoane sau a trata cu superficialitate anumite lucruri.

Nu există o “fișă a postului” pentru antropologi. Nu sunt liniuțe care trebuie îndeplinite, nici pătrățele care sunt musai de bifat. Dar în afara muncii efective de teren sunt ore întregi de întrebări, de anxietăți, de gânduri, de proiecții, de speranțe, dezamăgiri, lupte cu propria persoană și frustrări. Antropologul nu este niciodată aceeași persoană. Și dacă ar exista un îndrumar de bune practici, nu ar ajuta la nimic, căci cercetările, cazurile, indivizii diferă enorm.

Anthropological Fieldwork: A Relational Process și Emotions in the Field: The Psychology and Anthropology of Fieldwork Experience sunt două volume care adună experiențe de teren ale cercetătorilor la început de drum. Volumele pornesc de la ideea producerii cunoașterii prin experiență și de la premisa că terenul este un proces relațional încorporat (care trece prin corp, deci cuprinde inclusiv emoțiile).  Și atunci, inevitabil, apar câteva întrebări. Cât din emoțiile unui antropolog transpar pe teren și pe care le putem norma? Și mai ales, ar trebui să o facem? Cât reușești ca cercetător să controlezi front stage-ul, ceea ce arăți celorlalți? Cum gestionezi management-ul impresiei? Cum se performează rolul de bun antropolog? Cum oprești să nu te gândești la tine, la familia ta și la toate lucrurile care te apasă în timpul unei incursiuni de teren? Ce eforturi sunt necesare pentru a atinge acea distanță care-ți permite să nu contaminezi înțelegerea celorlalți? Ce rol joacă genul în toată ecuația asta? Dacă te simți bine, mai pare că ești “serios”? Cum gestionezi munca în echipă; dacă sunt mai mulți cercetători prezenți, cum navighezi toate emoțiile? Cât de puternic influențează preocupările sociopolitice parcursul unui studiu? Dar profesorii și facultatea? 

Și mai are sens întreaga discuție dacă rigorile academice privesc mai degrabă forma și nu conținutul? Dacă felul în care scriem cântărește mai mult decât despre ce scriem?

Practicile de învățare și predare conturează ce credem că e “corect” antropologic, ce este greșit metodologic și, mai ales, sensibilitatea antropologică (înțelegerea empatică și introspecţia care generează nuanţe). Antropoloaga Dimitrina Spencer discută însă și despre includerea reflexivității emoționale în procesul predării/învățării. Tratarea, pentru vreme îndelungată, a emoțiilor ca fiind mai degrabă apanajul genului feminin face ca obstacolele întâmpinate pe teren și disonanțele emoționale să rămână în umbră. Ar trebui să contribuim la crearea unui mediu de învățare care valorizează reflexivitatea emoțională nu doar într-un sens livresc și nu doar a situațiilor excepționale. 

Mediul academic impune un set de norme ale afectului care contribuie la refularea experiențelor emoționale în numele succesului. Se creează, astfel, o imagine “științifică” a practicii noastre emoționale care este în opoziție cu practica profesională din teren, necesară pentru a dobândi cunoașterea antropologică. Dacă reușim să normalizăm aceste sentimente, să nu mai romanticizăm terenul, ci să îl umanizăm, putem să discutăm deschis și despre procesul scrierii. Căci anxietăților terenului li se adaugă o serie nouă de preocupări în momentul transpunerii în scris (mai ales când ai dezavantajul de a fi nativ într-o limbă care nu este engleza – lingua franca a jurnalelor academice). 

Ca studentă la antropologie, mi-au fost prezentați mereu mari antropologi și mari cercetători a căror contribuție în domeniu trebuie menționată constant și la care trebuie să ne raportăm propriile studii. Acest lucru duce în mod natural la un soi de industrie a citărilor și la angoasă – angoasa faptului că nu scrii suficient de bine (și că nici nu vei ajunge să o faci), că munca de felul ăsta nu e plătită suficient și că trebuie să faci și alte lucruri ca să te poți întreține. Atunci când faci cercetare part-time, te gândești că te așteaptă încă alte nu-știu-câte proiecte și combinații. Cât de imersat ești atunci în cercetare? Și cât de imersat poți fi atunci când contextul instituțional și social în care se întâmplă munca este departe de a fi propice? 

Presiunea emoțională ca să proliferezi într-un sistem care pune presiune pe bifarea unui anumit parcurs profesional creează o criză a sistemului academic care încearcă să transforme o muncă intelectuală imaterială într-una măsurabilă, vizibilă și controlabilă. Aceste condiții diminuează dorința și capacitatea unui cercetător de a fi sincer în legătură cu munca pe care o face și sporește o practică rutinieră de a publica (de cele mai multe ori neplătit), a aplica pentru fonduri, a cita, a da feedback (peer review) etc., uniformizând peisajul academic și disciplinându-l prin numere. Comparația sistematică dintre indivizi, departamente și instituții este nocivă pentru încurajarea unui dialog sănătos între cercetători, între cercetători și public și, nu în ultimul rând, nocivă dialogului interior.

Ar fi util să ne recunoaștem deschis limitele. Aceste lucruri luate în considerare ar putea avea implicații majore asupra metodei și a teoriei. Nu militez pentru umplerea sertarelor academice cu autoetnografii (cercetări care au ca subiect de studiu experiența și trăirea cercetătorului și a cercului său socio-cultural), ci pentru sinceritate în procesul cercetării și al scrierii. La conferințe, între noi, cu ceilalți, în secțiunea de limite sau anexe ale studiilor, în discuții libere despre ce înseamnă de fapt terenul, despre munca emoțională pe care o presupune și despre discrepanțele dintre “cum se face” și cum este de fapt. 

Mulțumesc echipei Sfat, pentru cooptarea mea în proiectul extraordinar pe care îl desfășoară. Sunt recunoscătoare Școlii doctorale de Sociologie care mi-a oferit oportunitatea să predau un seminar de Introducere în antropologie în cadrul căruia, pusă în situația de a explica ce e antropologia și ce face un antropolog, am ajuns să mă gândesc mai limpede la întrebările de mai sus.