Considerat de multe ori o formă de escapism, uitatul la filme sau la televizor a devenit o practică și mai consumatoare de timp în perioada restricțiilor cauzate de pandemia cu Covid-19. Însă cei cu experiență în acest sens erau mai mult decât pregătiți. Așa numiții „veterani ai privitului la televizor”, printre care Xenialii (persoane născute și crescute la granița dintre lumea analogă și cea digitală), și-au reluat locurile pe canapea și s-au afundat în narațiunile vizuale binecunoscute. Observând din ce în ce mai mult această practică a conviețuirii împreună cu monitorul laptopului sau al televizorului, pe care eu însămi o stăpânesc destul de bine, am vrut să explorez mai adânc acest subiect al însingurării și al relației cu ecranul/cinema-ul.

Protagonistul acestui material video, Andrei Ștefănescu, este un regizor de film independent al cărui proces creativ se petrece deseori în solitudine. I-am propus să se exprime cât mai aproape de „adevărul” său într-un experiment cinematografic care utilizează tehnica direct voice, (adică protagonistul s-a filmat singur, răspunzând la un set de întrebări prestabilit). Direct voice a fost folosită în mod inovator de antropologul vizual Jean Rouch în documentarul etnografic ficțional Moi, un noir din 1957. Rouch alege să expună narațiunea filmului împreună cu grupul de emigranți nigerieni pe care îl urmărea, în loc să utilizeze vocea unui prezentator „obiectiv”, cum fusese tradiția documentară până atunci. Această metodă este considerată mai puțin intruzivă, iar experiența și relatarea personajelor nemediată de privirea unui observator străin.   

Film Lotus este construit într-o manieră similară. Video-ul vorbește despre însingurare, despre a trăi în afara regulilor sociale și despre simularea locuirii în lumi cinematografice – o serie de practici care aduc aminte de iconica secvență din A Clockwork Orange al lui Stanley Kubrick, în care personajul este forțat să-și țină ochii deschiși pentru a privi către ecranul cinematografului.

Andrei Ștefănescu explorează un tip de negare a ideii de limbaj dintr-o postură meditativă, astfel încât realitatea exterioară devine cu totul anulată, iar imersiunea în ecran, orice ar prezenta el, este totală. Materialul propune o practică de felul unui „budism cinematografic”, un monasticism vizual în care ecranul devine Biserică. Ajungem astfel să fim voyeuri în actul de spovedanie al unui creator de cinema prins între câțiva pereți și camera de filmat, care reflectează asupra condiției sale printr-o serie de monologuri singuratice. Cât din vulnerabilitatea pe care o expune este o redare/emulare a conținutului vizual narativ acumulat în zeci de ani de privit înspre ecran?