Pe scena înţesată de nimicuri stau proptite o oglindă în aşteptarea unui privitor, o clepsidră ce-şi scurge timpul printre firele de nisip şi o carte deschisă în paginile căreia se înfăţişează mii de versuri de Shakespeare. Dacă priveşti mai atent, poţi observa mai multe corpuri în aşteptare, iele pline de mister în jurul focului de tabără artisticǎ. Se rumegǎ timpul apus din clepsidră, încercând să se acordeze la prezent.

Folía dansatorului sau nebunia percepției timpului este un To be or not to be. Există sau nu există? Tot meditând la scurgerea nisipului, trupurile dansante, printre care ṣi eu, încep a citi din versurile lui Shakespeare de pe portativ. Descopǎr o metodă de a măsura timpul: vers cu vers, fir cu fir de nisip. Aşadar, ne luǎm avânt şi începem a dansa timpul prin porii pielii ṣi prin iuţimea aerului lovit de zbor. Ce senzaţie de plutire!… În saltul către văzduh, trupurile noastre freamătă precum iubirea nebună dintre Romeo şi Julieta. Arcul cu care trage al nostru Cupidon se transformă încet-încet într-o navă plutind pe mare, într-un arc ce te poartă pe valurile pustii ale Furtunii. Apa învolburată trage corpurile spre alte tărâmuri: cetăţi shakespeariene ale regatelor înceţoṣate cu minţi pierdute de Hamlet.

Ce este nebunia unui corp dansant? Un joc? Un bufon al regelui? Un actor de stradă? Un clovn sinistru? Tot călătorind prin clepsidrǎ, nebunii se preschimbă în imagini duble. Da, au ajuns în sfârşit în faţa oglinzii – sentinţa, în cazul nebuniei lor. Privit în oglindă şi prin clepsidrǎ, observ un trup care de cele mai multe ori stǎ în expectativǎ spunându-ṣi „este atât de târziu, încât am putea spune că este devreme”.

Pauzǎ. Reluǎm în cinci minute.

Aşa se desfăşurau repetiţiile mele săptămânale. Filmul călătoriei până la sala de repetiții părea nesfârşit, întunecat în rutina mişcării de fiecare dimineaţă, chiar dacă încercam mereu să-mi acordez corpul la notele citadinului. Tot sala de dans părea mai îmbietoare. Ajunsă în sfârşit la „locul faptei coregrafice”, plantam de fiecare dată o floare la intrare, de „bună-ziua’’, şi începeam să curăţ preşul după mine, ca să am drum drept, luminos până la vestiar, apoi până la întâlnirea cu podeaua în așteptare. Păşeam în sală şi mă izbea lumina, curăţenia şi colegii mei aşteptând gongul întregirii trupei. Totul părea pictural, atât de asurzitor era acel birou aflat într-un colț de sală, plin de partituri coregrafice, iar instrumentele live ale artistului ce ne acompania erau reflectorizante. Oamenii mei deja începuseră improvizaţia. Note peste note, întinderi ale corpului pentru încălzire, oftat și cuget, grămezi de foi vopsite-n colţuri de la prea multă întrebuinţare, note scăpate sau pierdute, un pian asurzitor, voci scăldate-n feeria sunetului – sublim acest loc, acest refugiu al corpului întru dans.

Am un cult deosebit pentru corp. Poate pentru că la 5 ani am pășit pentru prima oară într-o sală de dans, la 7 ani am urcat pentru prima dată pe o scenă, iar apoi au urmat 25 de ani de formare prin studiu corporal, în luminile reflectoarelor, ale studiourilor și ale vestiarelor pline de trupuri transpirate de efort dansant. Să-ți formezi un cult al corpului nu este ușor. El vine în timp, atunci când îţi dai seama că trupul a trecut odată cu tine printr-o existență definită printr-o relație esențială: cu mișcările din viața de zi cu zi, cu anduranţa construită în sălile de antrenament, cu pașii efectuați pe drumurile parcurse fără-ncetare. Cu talpa piciorului, cu oamenii care ţi-au trecut pragul sălii de dans și care ți-au fost recunoscători pentru orele de chin din care a rezultat o mai bună coordonare și o minte mai limpede. Cu plimbările îndelungi de-a lungul orașelor străine, care au transformat vehiculul „corp” într-un cult al mobilităţii şi al percepției senzoriale.

Chiar ṣi atunci când nu ne vorbim, nu ne atingem, ci doar ne privim din când în când în ochi în mijlocul zbuciumului cotidian al paşilor grăbiţi, ne spunem totuṣi ceva. Corpul transmite întotdeauna un mesaj fǎrǎ o intenţie precisǎ, doar prin simpla lui existenţǎ în concret. Această poveste a vieţii noastre include, pe lângă o multitudine de personaje fictive sau mai puţin fictive, un corp, un trup. El pare a fi protagonistul în această existenţǎ a homo sapiens, el este cel care dă tonul suflului uman, cel care dirijează mişcarea în spaţiu şi se lasă la rândul său mişcat de mediul în care păşeşte. În nucleul mişcărilor sale subtile, imperceptibile, vehiculul-corp ascunde o poveste. Fiecare trup este o narațiune pe care ne-o spunem şi pe care o transmitem zi de zi celor pe care-i întâlnim, cunoscuţi sau nu. Care sunt gândurile şi percepţiile fiecăruia dintre noi? Ce păstrăm nespus şi ascuns? Ce ne face curioşi asupra lumii?

Lumea vǎzutǎ prin corp nu percepe doar organele, biologicul, ci o multitudine de istorii, de culturi și de imaginar. Imaginarul corpului este un alter ego ce trebuie cucerit, înțeles, ce construiește un item complex alături de corpul fizic – lăcașul Sinelui într-o materialitate a cărnii. Deoarece în interiorul acestui caleidoscop mereu în mișcare, în căutare permanentă de viață, de suflu, de experiență, se poartă o sumedenie de micro și macro istorii. Corpul, personajul nostru principal, este o sursă identitară, o esență individuală și colectivă care acționează mereu în raport cu societatea. El mai este și o metaforă a vieţii, care uneori îndeplinește o funcţie morală a sufletului. Tocmai de aceea, o punere în scenă a corpului reprezintă, de cele mai multe ori, o portretizare a interiorului, un tablou cu multe reflecții și reflexii ale faţetelor umane.

Istoria omenirii se poate scrie cu corpul, atât într-o reprezentaţie publică cu lumini, cât ṣi zi de zi, în activitățile curente, „profane”. Prin urmare, corpul nu se mișcă doar la impulsul sunetului, al muzicii, ci ṣi într-un ritm propriu, pe propria muzicǎ interioară. Căci altfel, cum ar sta trupul pe două picioare, dacă nu raportat la o frecvență vibratorie care-l menține treaz, viu, mobil?

Studiile sociologice despre corp ne spun că acest trup fizic, exteriorul, a fost supus de-a lungul secolelor unei supravegheri sociale agresive, un obiect văzut în permanență printr-un obiectiv societal, de unde şi metafora lipsei de intimitate. Corpul supravegheat este o temă socială și este cel mai clar descrisă de Orwell în celebrul roman „1984”, unde acest big brother vede tot ce mişcă, deci vede tot ce face corpul. Mai mult, acest sentiment de supraveghere depărtează omul de prezenţa sa în propriul corp, devenind doar un vehicul al fricii permanente de a nu fi stigmatizat pentru ceva anume, de a nu fi reliefat ca fiind „inoportun” din anumite puncte de vedere, de a nu fi catalogat ca „inadecvat”. Astfel, prezentul în propriul corp dispare, iar trupul se evaporă din interior la sentimentul fricii ce cuprinde corpul. Intruziunea creează stranietate. Nu poți fi aliatul propriului corp atunci când cineva vine și pune stăpânire pe el fără acordul tău.

În paralel cu aceste procese care pun stăpânire pe corpul social, s-au dezvoltat și metode de a redescoperi trupul. Individul a descoperit, începând cu anii 1900, o altă reprezentare a corpului mobil, a ieșit cu el în lume prin diverse reprezentații coregrafice care aveau menirea de a scoate banalul din vieţile oamenilor şi de a-i învăţa că există încă multe lucruri de explorat.

Primii au fost nemții, care în anii ‘20-’30 au lansat public reprezentaţiile experimentale de tip “şoc şi groază” (un pionier fiind artistul german Oskar Schlemmer . Atunci s-au născut performance-urile, care au adus pentru prima dată în discuție relația dintre corp și spațiu. Nudismul, născut tot pe teritoriu nemţesc ca parte a mișcărilor naturist-reformiste din secolul XX, prin care s-a vrut o renaştere și o transformare a vieții cotidiene marcate de efectele industrializării rapide, a devenit un simbol al cultului pentru soare și lumină care desexualiza corpul și îi conferea dimensiunea trăirii spirituale organice. Ulterior, ideea nudismului s-a accentuat tot prin prisma unei mișcări de masă care a strâns peste o sută de mii de practicanți cu scopul de a regenera fizic și spiritual individul de după primul război mondial, acţionând ca o terapie la nivel național. Nudul a devenit Kultur la nemți și a adus în prim-plan nudismul de familie, aspect observat și la noi în epoca comunistă. În restul secolului XX corpul a căpătat o dimensiune morală, devenind un producător de semne și semnificații, gestionarea propriei corporalităţi relevând astfel virtuțile noastre interioare.

Un trup-obiect nu face decât să-și ofere modelul nud unui artist plastic, pe când un trup-subiect exprimă o emoție, creează o oportunitate pentru sine și pentru artistul care-l reprezintă. Atunci, în condiții de echilibru perfect, corpul devine auto-trăit cu intenție, iar Sinele îi devine încorporat. Intenționalitatea sa modifică realitatea concretă, imediată. Corpul traiește în lume, iar lumea se manifestă în corp. Acest vehicul fără de care nu putem trăi se manifestă dincolo de viața de zi cu zi și poate viețui, în cadru artistic, într-un performance. Aflat în această ipostază cu dimensiune educativă, politică, ludică sau şamanică, corpul devine un instrument de aplicare a vieții însăși, un mijloc artistic prin care viața și arta se unesc iremediabil.

Oare poate fiecare dintre noi, performer sau nu, să-și perceapă corpul drept o artă? Cu siguranţă da. El încorporează atunci mediul și lumea prin experiență, prin învățare continuă, iar mediul ia naștere, devine întrupat tocmai prin acțiunea corpului care îl transformă. Este un du-te-vino de formare și reformare a realității prin corp.

Corpul ca personaj ne provoacǎ la infinite reflexii prin „aruncarea” sa dintr-un spaţiu sacru, al invizibilului, într-unul profan al co-creǎrii realitǎţii. Dacǎ în adevărul cotidian cunosc prea bine talpa piciorului ca pe un ostatic în interiorul unui pantof, având o relație mediată cu solul, atunci când am cǎlcat pe acelaṣi sol într-un exerciţiu coregrafic m-am întrebat în mod diferit despre ce tip de relație se stabilește între talpa piciorului gol și scândura de lemn de sub ea. Poate fi o relație de complementaritate, de fuziuni care dau naștere gravitației din sunetul tălpii lipite de sol. Poate fi o relație de control în care silesc podeaua să mǎ primească, să mǎ găzduiască zi de zi, minut de minut. Poate fi posesiune sau pot sfida legea gravitației, căderea producându-se în sens invers. Poate fi și o relație de prietenie atunci când știu să calc ușor pe pământ, echilibrat, în armonie cu vibrația solului. Sau poate fi o relație de iubire, un tresărit în bătaia aprigă a unei tălpi dansante de flamenco, fǎrǎ impunerea vreunei limite evidente. Ard solul sub tălpi, îl parjolesc? Dar… pe ce mai calc apoi?

„Din tot ce se află în jurul său, omului îi este cel mai greu să observe evidentul” , spune Sir Arthur Conan Doyle prin vocea lui Sherlock Holmes. Așadar, luând în considerare evidența ca pe un perpetuum mobile aflat în continuă schimbare, corpul apare și el într-o continuă devenire, iar instrumentul prin care se conectează la lumea din jur este pielea sa, locul unde Sinele își dă întâlnire cu societatea și cultura. Autenticitatea omului vine tocmai din această conectare la Sine, moment în care individul experimentează o adevărată călătorie a trupului. El, trupul, va deveni pentru om atât refugiu, vehicul mobil, canal expresiv, proiecție a identității, cât și o personalitate complexă cu cogniție și emoție.

**Acest eseu a fost inspirat de cartea Laurei Grünberg, „Introducere în sociologia corpului. Teme, perspective şi experiențe întrupate”, Polirom, 2010, și a fost scris pentru a onora Ziua Internațională a Dansului. Ziua de 29 aprilie a fost instituită drept Ziua internaţională a Dansului în 1982, la iniţiativa Comitetului de Dans al Institutului Internaţional de Teatru (ITI) din cadrul UNESCO. În acest fel este celebrat atât dansul, cât şi fondatorul baletului modern, Jean Georges Noverre, născut la 29 aprilie 1727.