Auzim cuvântul „comunitate” peste tot – știri, politică, ONG-uri, marketing și discuții de zi cu zi. Înțelegerea pop a conceptului pare să fie apropiată de definiția din dicționare, care sună în esență, astfel: „un grup de persoane unite de un loc sau de un scop”. În zona academică însă, e mai degrabă un thorny subject pentru care nu există o definiție standard. Conceptul este atât de analizat încât uneori se îndepărtează, prin definiție, de lumea materială și devine o aspirație percepută ca o entitate. Lumea virtuală a produs comunități care cer o nouă înțelegere a termenului. Acestea par să unească persoanele doar printr-un scop comun, demonstrând că nu este nevoie și de un cadru fizic de relaționare. De asemenea, conceptul de otherness – noi și/vs ei –, în jurul căruia sunt formate grupurile, devine și el tot mai vag. Comunitățile virtuale implică un „noi”, dar de multe ori, pentru că sunt publice – de exemplu, forumuri, grupuri de Facebook –, îi elimină pe „ei” din formulă. Chiar dacă nu aparții oficial grupului, ai acces la aceleași informații, tocmai pentru că ele sunt publice. Tot mai frecvente, comunitățile virtuale parcurg alte etape de formare decât cele din „lumea reală”.

Steve Whittaker, Ellen Isaacs și Vicki O’Day enumeră, într-un articol din 1997, o serie de criterii esențiale pentru definirea unei comunități online, situate între supraanaliza postmodernă a conceptului de comunitate și definiția lui intuitivă, populară. Printre ele, motivul apartenenței membrilor la comunitate, care constă în scop/interes/nevoie sau activitate comună, faptul că membrii interacționează în mod repetat și împart legături emoționale, că au o bază comună de resurse, că există reciprocitate a informației și suport mutual, și că au un context comun. Autorii menționează și o serie de atribute mai puțin centrale pentru comunitățile online – roluri diferențiate, conștientizarea limitelor și a identității de grup, necesitatea unor criterii de inițiere, istorie și durată a grupului și evenimente sau ritualuri.

În luna mai a anului 2019, primarul Bucureștiului, Gabriela Firea, declara că, în sfârșit, va demara construcția pasajului Doamna Ghica. Spun „în sfârșit” pentru că acesta a fost anunțat încă din 2006, el urmând să ajute șoferii să circule mai rapid prin inelul median al Bucureștiului care se înfundă în intersecția dintre Strada Doamna Ghica și Șoseaua Colentina din cauza traficului tot mai mare spre zona Pipera. De la deschiderea șantierului, în septembrie 2019, locuitorii din zonă au resimțit lipsa de comunicare între ei și autorități. Nu era clar cum va arăta pasajul – fuseseră prezentate până atunci trei simulări diferite –, care vor fi etapele de construcție și mai ales ce va însemna acesta pentru ei, cât de ușor sau dificil se vor deplasa mergând pe jos (walkability) și în ce fel (și dacă) va eroda coeziunea fizică și socială a zonei (livability).

Din cauza lucrărilor, cartierul a rămas fără vegetație – au fost tăiați 232 de copaci și 168 metri de gard viu, spațiile de parcare au fost înlocuite de cratere în asfalt, iar trotuarele, deși zona este întotdeauna foarte aglomerată, au fost mult îngustate. Victor*, locuitor din zona Doamna Ghica și persoana care a unit cartierul pe Internet, mi-a spus că „după când s-a primit anunțul de pe mașini, să mutăm mașinile, a doua zi au început lucrările” și că mașinile au fost ridicate cu sau fără voia proprietarilor. În unele locuri pereții blocurilor s-au crăpat, utilajele au provocat tot felul de „cutremure”, iar norii de praf și zgomotul au îmbâcsit cartierul. Făcute „peste noapte”, toate acestea sunt descrise de locuitori ca modificări neanunțate. (*Persoanele citate mai departe vor fi numite cu pseudonim pentru protecția anonimatului.)

Ca efect secundar neașteptat, construcția problematică a pasajului a creat o identitate virtuală pentru cartier – un grup de Facebook. Deși un astfel de spațiu avea în aparență toate datele pentru a exista, nu își găsise până atunci un motiv. Locuitorii mi-au descris zona ca pe una individualistă, fără prietenii între vecini. Andrei, de 22 de ani, unul dintre membrii grupului, mi-a relatat: „Dacă treci pe aici seara o să vezi coji de semințe și doze de băuturi pe mașini. Beau, fac mizerie și nu le aruncă. Le lasă pe mașinile altora. Locuiesc de 10 ani aici și abia aștept să plec. Ziua e liniștit, dar ziua nu stau acasă. Seara, dacă vreau să mă relaxez sau să mă uit la un film, se aud manele, înjurături”.

Proiectul pasajului i-a obligat totuși pe locuitori să comunice între ei, astfel încât să înțeleagă, să dezbată și poate chiar să stopeze construcția. Pe 2 septembrie 2019, după o întâlnire informală destinată dezbaterii pasajului între Dan Cristian Popescu, viceprimar al Sectorului 2, și locuitorii zonei, Victor crea grupul de Facebook „pasajul Doamna Ghica”. Desemna atunci câțiva moderatori din rândul primilor membri, scria un set de indicații de conduită pe grup și clarifica faptul că acest grup-nișă era destinat dezbaterii problemei pasajului. Grupul a fost privat și foarte activ între lunile septembrie și noiembrie 2019, atunci când se produceau modificările cele mai serioase în cartier. Apoi, pe timpul iernii, a fost liniște. După aceea, grupul a devenit public.

Conduita și gestionarea grupurilor online e un proces de trial and error care testează coeziunea membrilor și stabilește un limbaj comun. O altă comunitate virtuală care documentează și ea pasajul Doamna Ghica este Asociația Metrou Ușor, un bun exemplu pentru maparea etapelor de formare și consolidare a unei astfel de comunități. O diferență importantă între o protocomunitate și una matură este un set solid de reguli, iar ca să ajungi la el, din ce mi-a spus Camil, membru al forumului „Metrou Ușor”, trebuie să ai încredere în patina timpului. Deși regulile de pe acest forum ar fi fost aceleași încă de la început, de-a lungul timpului au fost detaliate și lăsate tot mai puțin la voia interpretării – un set de reguli formale este necesar pentru gestionarea unei comunități online. Procesul de trial and error a ajutat la consolidarea lor prin mici modificări și șlefuiri. Datorită regulilor de pe acest forum, intervenția administratorilor este o sarcină ușoară. Pe grupul „Doamna Ghica”, unul dintre moderatori mi-a povestit că a primit solicitări de intervenție în conflicte, dar că a ales să nu se implice.

Așa cum spuneam, comunitățile virtuale pun sub semnul întrebării criteriile, etapele de formare și dinamicile sociale ale grupurilor din „lumea reală”. Spre exemplu, conceptul de otherness funcționează și în spațiul virtual, dar diferit. Identitatea de grup este formată în general în dihotomia noi și ei, dar multe grupuri și forumuri sunt publice, deși apartenența cere o înscriere formală – cont și acceptare din partea administratorului. Grupul „pasajul Doamna Ghica” a fost privat, dar acum este public. Motivul, rezultat din ceea ce mi-a spus unul dintre moderatori, Marius, pare să fie dorința membrilor de a fi văzuți și ajutați de o forță exterioară – „să vadă și alții ce se întâmplă la noi în cartier”.

Există însă o separare puternică între comunitatea online și „lumea reală”. Spre exemplu, numeroase inițiative de protest sau de cules semnături pentru petiții au fost inițiate de o parte din locuitori, dar numărul persoanelor care și-au făcut apariția și fizic la întâlniri este nesemnificativ, spre nul, în comparație cu interesul manifestat pe grup. Așa că, otherness-ul, dihotomia noi și ei, în cazul acestei comunități virtuale, pare să fie între eul virtual al membrilor și eul lor real.

Doamna Dumitra, locuitoare a cartierului activă și în afara grupului, remarcă și ea acest conflict: „Pe Facebook, pe grup facem, dregem. Când am zis «Băi frate, punem de-un protest?! Ne punem în mijloc acolo?!», au zis «Da’ știți, ne legitimează, nu avem dreptul». «Mânca-v-aș gura voastră, lăsați-mă pe mine, că știu eu legile cu protestele!» Am ieșit cu o pancartă pusă la spate și am scris «Stop Pasajul Doamna Ghica!»”. Doamna Dumitra este de părere că mentalitatea de turmă, formată sub fostul regim totalitar, este de vină pentru pasivitatea vecinilor ei. Totuși, pe parcursul evoluției șantierului, locuitorii au trimis nenumărate sesizări la primărie și entități-anexă (ADP, Poliție), dar și către mass-media. Au fost, cel mai adesea, ignorați. Așadar, și senzația de neputință poate fi un factor care să-i determine pe locuitori să aștepte ajutor extern.

Atunci când o forță exterioară s-a implicat în cauza pasajului, eul virtual al locuitorilor Ghica a ajuns să coincidă cu cel real și un număr mai mare de oameni și-a făcut apariția și în afara grupului virtual, ca de exemplu în intervenția Fundației Eco-Civica, fondată în 2003. Aceasta are ca slogan „Stoparea noxelor! De toate genurile. Promovarea virtuților Naturii și a Normalității!”. Oleg, unul dintre moderatorii grupului „pasajul Doamna Ghica” scrie că Dan Trifu, vicepreședintele fundației amintite, „a asigurat că atât Eco-Civica, cât și alte ONG-uri ne vor sprijini în demersul nostru prin experiența de 30 de ani pe care o au, dar și cu un avocat care să facă în instanță demersurile necesare”.

Eco-Civica a organizat poate cea mai rezonantă întrunire în luna septembrie a anului 2019, la ceasul din Parcul Plumbuita, asumându-și o întâlnire-protest cu un număr mai mare de oameni pentru a-și arăta implicarea în cauză. Acest lucru întărește ipoteza că cei din grup scriu nemulțumiri difuze pentru a fi văzuți și ajutați de o forță exterioară. Atunci când această forță externă demarează o acțiune, aceasta ajunge să îi mobilizeze și pe membrii grupului, captivi într-o poziție aparent lipsită de putere, resurse sau îndrumare. Acest lucru se citește și în faptul că în lunile cu cea mai mare activitate pe grup, septembrie-noiembrie 2019, când ar fi putut avea loc coagularea și gruparea în afara Facebook-ului, aceștia nu au reușit să se organizeze pentru a strânge semnături pentru petiții sau pentru a iniția proteste. Slacktivismul poate fi o altă cauză pentru care membrii grupului nu se organizează în afara mediului online, simțind că au făcut deja suficient de mult atunci când au scris pe Internet.

Grupul este în continuare un grup de protest, al cărui rezultat principal este o bună documentare a evoluției pasajului și crearea identității cartierului. Din cauza faptului că moderatorii desemnați nu se implică în gestionarea sa, singura persoană care-i poate ghida direcția este creatorul lui. Recent, Victor a început să scrie postări politice – care au fost respinse de membrii grupului –, articole despre istoria cartierului și să facă poll-uri dedicate principalelor probleme ale cartierului. Acestea sunt direcțiile noi care, printr-un proces de trial and error, vor arăta cum dorește această comunitate să fie definită și ce limite sau reguli i se potrivesc.

Pe grupul „Metrou Ușor” există o ierarhie în care, în funcție de implicare, poți avansa în grad. Pe grupul „pasajul Doamna Ghica” moderatorii au fost aleși aleatoriu, iar persoanele active de pe grup nu sunt „recompensate” pentru activitatea lor și nici nu își pierd gradul din cauza inactivității. Pe primul poți avansa în ierarhia funcțiilor dacă îndeplinești o serie de condiții, în opoziție cu grupul de Facebook al pasajului, unde în acest moment persoanele cele mai active nu primesc funcții de moderator. Așa cum cei care se află în această poziție nu-și pierd funcția chiar dacă sunt inactivi, în cazul „Metrou Ușor”, cea mai înaltă funcție este apartenența la ONG.

O variantă posibilă a viitorului grupului este eliminarea cuvântul „pasaj” din numele său, devenind astfel un spațiu identitar al cartierului în sine, mai ales că pasajul și cartierul vor coexista, vrând-nevrând. Dincolo de viziunea și dorințele locuitorilor, imaginarul urban de branding majoritar poate câștiga. Mai precis, dacă toți locuitorii Bucureștiului vor asocia cartierul Doamna Ghica cu pasajul, această viziune incipientă a celor din cartier despre cum era sau cum ar trebui să fie zona se va pierde cu timpul, ca în cazul zonei Basarab, unde sunt mai mari șansele să vizualizezi pasajul decât cartierul sau locuitorii din zonă. Deși grupul „pasajul Doamna Ghica” a căpătat formă în urma unei intervenții invazive de infrastructură locală, locuitorii zonei pot continua să clădească o comunitate care, poate, nu ar fi existat altfel.