E decembrie. Deja decembrie. De obicei, când începe „luna cadourilor” am puterea de concentrare a unui adolescent pe care părinții l-au uitat o lună pe net. Acum e parcă și mai rău. Mintea mea sare ca o balerină de la o idee la alta, de la un proiect la altul. Telefonul îmi arde în mână. Notificările vin pe 5 canale diferite. Linkurile mă ademenesc să mă dau pe ele. Și mă dau. Scrollez cu o vinovăție care totuși nu mă face să mă opresc. Rezidențe artistice, pisicuțe, psihologie de buget și sfaturi de parenting, stop motion-uri cu chestii miniaturale făcute din fetru sau croșeturi, un tip îmbrăcat într-o geacă de plastic plină cu castraveți murați, capibara. Neapărat capibara. Reale sau făurite de Inteligența Artificială (AI). Pe laptop am probabil 15 tab-uri deschise în paralel. Sau mai multe. Cine mai numără? Tab-uri, reel-uri, crocodiluri. 

Simptome: sentimente de efemeritate, realități fragmentate și aleatorii, stimuli în viteză și alte dinamici din același registru. Diagnostic: sufăr de trilureelită. Nici nu-i de mirare. 𝙩𝙧𝙞𝙡𝙪𝙍𝙀𝙀𝙇𝙪 e proiectul care m-a însoțit pe parcursul întregului an. Am știut de la bun început că e posibil să fie molipsitor.

Startul s-a dat undeva prin martie, când Alexandra Mihaela Dancs m-a sunat să-mi spună că vrea să facă un proiect țăcănit. Nu mai știu exact dacă ăsta e cuvântul pe care l-a folosit atunci, dar știu că îl folosește des. Greu să spui nu când ești invitat să participi la o țăcăneală, o demență, o trăznaie de proiect. 

O știu pe Alexandra de pe vremea când CNDB-ul era la TNB. Adică de aproape 20 de ani. Aproape 20 de ani în care i-am urmărit evoluția de femeie hotărâtă care a dat stomatologia pe dans, (re)definind împreună cu alți coregrafi și performeri ideea de dans contemporan în România. Spectacolele Alexandrei sunt un amestec de emoție cu umor, cu o corporalitate fluidă, dar în același timp dură și îndrăzneață. Alexandra poate pluti pe scenă ca o zână sau își poate transforma mușchii și oasele spatelui într-un animal preistoric gata să te înghită. 

Alexandra nu se ferește de subiecte greu de pus în scenă, ca îmbătrânirea pe care o explorează împreună cu coregrafa Mădălina Dan în spectacolul (anti) aging. Sau ca epuizarea. Spune că îi plac foarte mult proiectele generate de o urgență, o fierbere, de ceva acut, de o necesitate. Iar relația cu tehnologia care își face de cap cu creierii și corpurile noastre e o urgență. triluREELu era inevitabil să se nască: 

„Glitch, scroll, ritm și algoritm. Dans contemporan, multimedia, haz și reflecție. Un proiect de cercetare și creație coregrafică cu degetul pe ecranul societății. Cultura reel nu stă pe loc. Nici noi.”

Adevărul e că atunci când se pornește, Alexandra nu se mai oprește și pare că în Vlad Benescu, zis și Beni – a găsit partenerul perfect. Amândoi sunt niște dinamuri. Se încarcă pe măsură ce se mișcă și această energie se transmite la oamenii din jur prin ideile cu care jonglează, prin dans, prin obiectele pe care le aduc și le mută în spațiul de joc. Sunt electrocutați și electrocutanți. Cu Vlad m-am intersectat prima dată la Luați de VAL…s, un spectacol construit de cei doi la Casa Kerim, care a transformat o zi dezastruoasă din viața mea într-o poezie. Am fost la o repetiție generală – doar eu, ei, luminile și muzica Lalei Mișosniky – și spectacolul m-a învăluit pur și simplu. O oră, sau cât o fi durat, pentru mine n-a mai existat nimic decât acea lume creată de ei. Experiența m-a vrăjit atât de tare încât mi-am dorit să lucrez cu ei. 

Pe Vlad l-am auzit vorbind la Radio Guerilla cu câteva zile înainte să înceapă repetițiile la triluREELu și mi-a plăcut mult să-l descopăr în profunzime. E viu, e spumos, e genul de om care trăiește prin și pentru teatru și dans. Bogdan Șerban, care l-a avut ca invitat pe Vlad în emisiunea lui, l-a definit ca artist de „arte performative fusion”. Și pe bună dreptate. Vlad este ca o multifuncțională: actor, acrobat pe monociclu, jongleur, dansator dar și animal academic, cu un doctorat pe tema noilor tehnologii în artele spectacolului contemporan. Vlad e – ca și partenera lui – un monument al curiozității și are capacitatea de a se entuziasma ca un copil de absolut orice. Și entuziasmul ăla se transformă într-un val, care-i ia pe sus și pe ceilalți. 

Conceptul în jurul căruia s-a construit triluREELu /The Body In REEL Time s-a desenat foarte clar încă din stadiul aplicației la AFCN. Ajută și aplicațiile astea la ceva. Te ajută să îți pui gândurile în ordine și să aduni echipa cea mai potrivită. Ideea proiectului a fost să ne uităm la propriul consum de social media într-un mod jucăuș, care să arate și beneficiile, dar și lucrurile îngrijorătoare pe care le aduce acest mod accelerat de a consuma informație. 

La prima vedere era un proiect de dans contemporan, în realitate era mult mai mult de atât – o cercetare veselă, dar foarte serioasă, pe o temă care ne privește pe toți. Intenția Alexandrei și a lui Vlad a fost de la bun început să stârnească un dialog public pe tema asta, dar și să invite oamenii să experimenteze ce se întâmplă cu corpurile lor atunci când social media preia controlul. Ăsta a fost motivul pentru care pe lângă spectacol – punctul central al proiectului – au existat un atelier de dans și două dezbateri. 

Lucrul la aplicația pentru concursul de finanțare a fost un proces consultativ și asta a ajutat, pentru că fiecare om din echipă a venit cu perspectiva, cu practicile sale. Mie de exemplu îmi era clar de la bun început ce rol voi avea – acela de a documenta tot procesul de lucru și de a modera două dezbateri. Ce nu-mi era clar e cum putea să fie pusă în scenă o astfel de temă. Dar mi-au explicat Alexandra & Vlad: „Oamenii care vin la spectacol trebuie să aibă senzația că scrollează, să aibă senzația de postcoerență”. Postcoerența este o realitate fragmentată, o stare în care conexiunile logice s-au rupt, un colaj infinit de momente care nu se leagă între ele, dar care ne țin captivi prin intensitatea lor individuală. Ok, adevărul e că coerența nu mai e în trend de ceva timp. Cine are nevoie de coerență? 

 Discutând cu oamenii din echipa creativă – cei care au stat luni întregi cu dinții înfipți în reel-uri, în imagini și sample-uri de sunete, în cabluri și softuri – îmi dau seama că acest proiect a fost un vis comun. A fost, vorba Căpitanului Kirk din Star Trek, o ocazie „To boldly go where no man has gone before”. Spectacolul a fost gândit cu maximă nepăsare pentru limitările tehnice, de niște oameni care știu exact cât poate duce tehnologia, dar care sunt dispuși să împingă dincolo de granițele de azi. Aș zice că a fost conceput dinspre viitor înspre prezent, cu dorința de a-l face cât mai provocator și interesant pentru spectatori. Acolo unde alții văd limite, ei au văzut potențial, dar acest potențial a fost mereu pus în slujba conceptului. Cred că asta mi s-a părut cel mai tare, că n-a fost tehnologie de dragul tehnologiei sau artă de dragul artei, ci totul a fost făcut cu gândul la public. O să se distreze oamenii? O să îi facă să-și pună întrebări pe care nu și le-au pus? A fost un mariaj fericit, și pe alocuri năbădăios, între artă și tehnologie – menit să scurtcircuiteze spectatorii.

O să încerc să descriu pe rând procesul și etapele de lucru (cercetarea, repetițiile, coloana sonoră, scenografia, dramaturgia, tehnologia, atelierul, dezbaterile, documentarea scrisă și video și în final, spectacolele), deși în realitate, lucrurile nu s-au întâmplat liniar, ci în paralel. Vă puteți gândi la acest proces de lucru ca la o încâlceală de fire de diverse texturi și culori, din care la final iese, în mod neașteptat, un pulover croșetat la mai multe mâini, iar o parte din acest pulover e realitate augmentată. Cred că fiecare dintre noi ne-am întrebat la un moment dat dacă acest pulover chiar va exista, dacă nu va avea găuri în el sau mai multe mâneci. Găuri n-a avut. Mâneci a avut în schimb pentru toată lumea, inclusiv pentru public. Pentru că spectacolul e interactiv. Toată lumea și-a putut băga un pic mâinile ca să scrolleze prin realitatea real-virtuală propusă de artiști.

 Alexandra și Vlad au văzut sute, dacă nu mii de reel-uri în perioada de construcție a spectacolului. Cercetarea lor a fost un proces continuu, mai ales că au obsesia de a reuși să țină referințele proaspete, într-un context în care trendurile virale se schimbă aproape de la o zi la alta. Dacă mă întrebați pe mine, nici acum nu s-au oprit din cercetare și probabil nu o vor face atâta vreme cât acest spectacol va exista, deși sunt conștienți că e ca și cum ai încerca să prinzi un țipar cu mâna goală. 

Cercetarea s-a revărsat în paralel în munca lor de coregrafi/dansatori, în coloana sonoră creată de artista Lala Mișosniky și în discuțiile cu echipa artistică new media formată din Alexandru Claudiu Maxim și Cristian Iordache, care urma să tricoteze layerul tehnologic. Practic s-au format spontan două echipe de lucru: sunetul – Lala și Alexandra, și tehnologia – Maxim, Cristi și Vlad. În orele lungi de repetiții la Centrul Național al Dansului București (CNDB) sau pe malul mării, o parte din aceste reel-uri au fost topite în momente din spectacol, fie că era vorba de refacerea unor coregrafii văzute online sau de imitarea unor glumițe, a unor cioace, cum se zice în lumea teatrului. 

 Repetițiile au început în iulie la CNDB. În calitatea mea de documentaristă, am participat la multe dintre ele, încercând să mă prind cum o să arate experiența artistică pe care o construiau. M-am simțit ca la un ceai dansant, la care cineva recită o poezie dadaistă în chineză. I-am văzut dansând pe muzica din filmul Dirty Dancing și pe clasicul Push it a lui Salt-N-Pepa, imitând un tip care la rândul lui imită mersuri de căței, drăgălindu-se ca un cuplu adorabil de marmote, i-am văzut schimbându-și șosetele de zeci de ori. Treaba cu șosetele inițial ținea doar de igienă – nu repeți în șosetele în care umbli în oraș – însă până la urmă șosetele au devenit un personaj în spectacol. triluREELu a generat în permanență nu doar mișcări sau momente, ci un întreg vocabular. Dacă lipseam mai multe zile de la repetiții sau dacă nu eram suficient de atentă, simțeam că am nevoie de subtitrări când vorbesc cu Alexandra și Vlad. 

 Știam că unele coregrafii și idei vor ajunge în spectacol, în timp ce altele vor muri ca niște fulgi de zăpadă când ating pământul. Și știau și ei. Era parte asumată din proces, această procesare prin intermediul corpurilor lor în dialog a unei cantități imense de conținut digital viral. Pariul Alexandrei și a lui Vlad a fost să se transforme într-un feed ambulant ca apoi să poată da această nebunie – bine digerată – înapoi publicului sub formă de spectacol scrollabil. Au fost momente când părea că mințile lor au ajuns să funcționeze în ritmul dement pe care îl impune algoritmul și că nu se vor opri. Deși teoretic ar fi trebuit să fiu un simplu observator, nu m-am putut abține să nu mă bag pe alocuri în conversație. După câteva repetiții, capul meu avea nevoie să vadă o structură, nu de alte și alte idei noi. A trebuit să-mi învârt limba de 3 ori în gură, cum zicea bunică-mea, ca să nu-i cert că sunt pe toți pereții. Nu mi-a fost ușor. Ideile au continuat să explodeze ca popcornul până în ultimele clipe înainte de premieră. 

Repetițiile au fost pline de întrebări existențiale pe care genul ăsta de produs cultural le impune. Cum stă treaba cu drepturile de autor în această epocă în care se citează atât de mult încât dispare sursa? Unde e granița între a fura și a cita, acum când a deveni viral înseamnă să fii citat de cât mai mulți oameni? Oare e safe să le cerem spectatorilor să scrolleze live din telefoanele lor? Cum poți să-i faci pe oameni mai conștienți de felul în care sunt manipulați prin social media?

O altă întrebare care ne-a frământat e dacă există vreo diferență între un video scurt/un short și un reel și care e, până la urmă, definiția reel-ului. Un reel e un video scurt – de obicei între 15 secunde și un minut – care e postat pe platforme de socializare ca Instagram, Facebook sau TikTok. Înainte de explozia rețelelor sociale, termenul de reel se referea la un videoclip scurt, o compilație de momente utilizată de actori pentru a-și prezenta abilitățile sau portofoliile. De altfel, termenul vine din industria filmului, unul din sensurile de bază ale cuvântului reel fiind acela de bobină pe care este înfășurată o rolă de film. Pe lângă conținutul video, un reel are de obicei muzică, voiceover-uri, efecte sonore sau cuvinte sincronizate cu elementele vizuale, text sau subtitrări, efecte speciale, filtre și tranziții, care ar trebui să facă videoclipul mai captivant, hashtag-uri și descrieri. 

Oricum, pentru noi, reel-ul a fost doar o etichetă pe care am folosit-o ca să explorăm un tip de consum digital, având în centru un conținut video scurt pe care îl băgăm în noi în cantități mari, de cele mai multe ori pe pilot automat, ca pe semințe. Genul de chestii care îți împroașcă informații în creier pe toate canalele și creează dependență.

Câteodată aterizezi într-un proiect și simți că ți-ai găsit tribul. Sunt oameni cu care vorbești aceeași limbă, cu care te entuziasmezi până la tavan și de la care știi că ai o grămadă de învățat. Așa a fost echipa triluREELu. La final toți am simțit că am ieșit câștigați. 

 Rolul dramaturgului Mihai Ivașcu (cu care Vlad, Alexandra și Lala au mai lucrat la spectacolul Tura de noapte) a fost cel de ochi specializat din lateralul scenei: „Ei fiind și coordonatori și creatori de concept și regizori și coregrafi/dansatori mi-au cerut sfatul când gestația lor ajungea într-un anumit punct. Prezența mea a fost ca un intermezzo, m-au activat ca resursă la nevoie” 

Mihai a participat la repetiții încercând să se pună în mai multe ipostaze – cea de spectator obișnuit, cea de consumator de Tiktok, cea de critic de teatru – și să semnaleze când un moment era prea lung sau în locul nepotrivit și nu servea coerenței spectacolului. „Am fost un fel de spectator avizat care comentează din punct de vedere dramaturgic, dar mai ales din punct de vedere al percepției întregului, raportat la diferitele lucruri pe care mi le arătau”. Rolul lui a fost să mențină un ochi critic pe cum funcționează întregul asamblaj și să vină cu soluții creative în diverse momente.

 Felul simbiotic în care lucrează Alexandra și Vlad e fascinant, mai ales că au stiluri total diferite. Alexandra își face multe notițe pe telefon, în drive, sau pe hârtii, chiar dacă la unele dintre ele nu se întoarce niciodată. Vlad nu are nevoie să scrie nimic. Repetă de multe ori în cap momentele din spectacol și le ține minte. Spectacolul se construiește exclusiv în mintea și în corpul lui. “Vlad complică lucrurile într-un sens pozitiv – din dorința de a dezvolta – iar Alexandra le simplifică și vine cu eliminarea riscurilor. Cred că ăsta e yin-ul și yang-ul lor”. (Vicențiu Amarandei, video-documentaristul proiectului)  

Pentru Lala Mișosniky experiența lucrului la triluREELu a fost minunată, deși foarte greu de pus în cuvinte fiind atât de amplă. Lalei îi place să facă coloane sonore pentru spectacole de dans contemporan pentru că e o experiență care îi accesează latura empatică. „În spectacolele de dans sunetul e într-un dialog continuu cu mișcarea, creează un asamblaj. Sunetul e un personaj activ. Calitatea mișcării poate să fie în tandem sau contrapunct cu mișcarea”. Procesul de lucru începe cu o discuție despre concept, structură și calitatea mișcării, ca să știe din ce unghi să creeze muzica și ce instrumente să folosească. 

„La triluREELu a fost un exercițiu de coimaginare, pentru că primisem conceptul și materialele și tot timpul cât căutam sunete și le împleteam, mintea mea încerca să-și imagineze momentele coregrafice. Apoi a fost partea de cercetare – nesfârșita arhiva de sunete de reel care erau în directă legătură cu momentele din scenă. Am lucrat împreună ca să vedem cum se topesc sunetele unele în altele. A fost o muncă de echipă și s-a ajuns la momentul de climax în care toate sunetele se suprapun. Într-un minut sunt prezente sample-uri din toate reelurile arhivate suprapuse în ceva care explodează în spațiul liminal în care și sunetul și imaginea creată de Maxim se disipă.” (Lala Mișosniky)

 De altfel au fost momente din spectacol în care a trebuit să lucreze în tandem cu Maxim, astfel încât sunetul să se pupe cu partea vizuală. “A fost o situație de oul și găina – întâi creăm imaginea și apoi face Lala muzica, sau invers? A fost pe straturi. Ea a construit o muzică de bază, durata era importantă, apoi am adăugat straturi de imagine peste care a venit Lala cu stratul ei de muzică”, încearcă Maxim să-mi descrie procesul de lucru. 

Alexandra și Lala au petrecut zile și nopți împreună bibilind sunetul. „A fost un proces de lucru foarte intens, care ne-a acaparat pe toți și ne-am dus până în pânzele albe”, povestește Lala. I s-a părut important să compună un contrapunct sonor la sunetul de reel-uri, un sunet mai abstract, mai experimental, care prin calitatea lui să-i conducă pe spectatori într-o altă stare mentală față de isteria sonoră pe care o experimentăm zilnic și despre care acest proiect vorbește atât de amplu. 

A compus cu ajutorul unor sintetizatoare digitale un sunet care să relaxeze sistemul nervos. „Chiar dacă e creat de tehnologie și vorbește și despre humming-ul roboților din spatele engine-ului care ne generează tot acest content, e un sunet liniștitor. Un fredonat al mașinăriei. La asta m-am gândit”. Munca Lalei a fost completată de Dan Bărbulescu, care a lucrat de i-au sărit capacele ca să masterizeze tot sound-ul.

Pentru Alexandra și Vlad, vara a fost o combinație de surfing la 2 Mai și muncă la spectacol. Când nu erau pe valuri, la propriu, repetau coregrafii și filmau reel-uri pentru promovarea spectacolului, sau lucrau la partea cea mai neplăcută a unui proiect – contracte și alte administrative. Tot în vară, s-a lucrat la identitatea vizuală a proiectului cu Ada Moisă și la strategia de promovare cu Oana Corina Jelea. Așa au apărut pe Instagram reel-urile estivale cu „știați că”. Peste vară, echipa new media a cerut taskuri clare, ca să nu muncească în plus. Cristi spune că e important să existe de la bun început un du-te-vino între artiștii care construiesc layerul tehnologic și cei care lucrează în analog. Partea de new media durează mai mult și trebuie să se sincronizeze cu ce fac artiștii în scenă, altfel apar blocaje și se naște frustrare. 

Septembrie a venit cu destul de mare presiune. Fiecare zi până la premieră a avut un to do list baban care necesita un nivel maxim de coordonare între oamenii din echipă. Deși structura spectacolului era clară din vară, mai erau multe lucruri de pus la punct, în special pe partea care implica glazura de tehnologie. 

Asamblarea spectacolului e momentul în care ai reușit să desfaci toate firele din ghem, să le faci în gheme mai mici și începi să te gândești cum o să arate puloverul, dacă e să duc metafora de la început mai departe. Partea asta a venit abia în toamnă și a implicat multe post it-uri aranjate în fel și chip până când s-a așezat scheletul și apoi s-a pus carne pe oase. Alexandra se și distra că lucrează la un proiect new media și totul e scris pe hârtiuțe mici cu tot felul de culori, „foarte medieval style”. În timp ce Alexandra se delecta în prezent cu instrumente din trecut, Maxim, Cristi și Vlad o luaseră la trap prin viitor. 

În octombrie, totul a început să se materializeze. Spațiul de repetiție de la Recul s-a transformat într-o uzină tehnologică. Acolo s-au pus pentru prima oară toate layer-ele împreună, au fost zile și nopți când toată echipa a lucrat cot la cot. Cristi, care e designer de interacțiune, a fost creierul întregii operațiuni creative. “El gândește, pornește și menține toate procesele. Ce face el nu se vede, cel mai important e să meargă”, spune Maxim, artistul multimedia al proiectului. Dincolo de roluri fixe, lucrurile au mers bine pentru că s-a creat o simbioză perfectă, în care s-au ajutat și au învățat unii de la alții. 

Alexandra spune că în săptămânile înainte de premieră, ritmul efectiv de lucru în spațiu a fost dat de tehnologie: 

“Ne-am subordonat tehnologiei. Adio ritmului cu care eram obișnuiți Vlad și cu mine într-o sală de repetiții, adio scărpinat în buricul propriu, adio hai că ne ținem de nu știu ce plan. Niciun plan de repetitii nu a fost urmat așa cum era făcut acasă pa hârtie. Întotdeauna a apărut ceva care ținea de tehnică și tehnologie care schimba total ritmul și prioritatea. Pentru mine asta a fost cea mai dificilă parte, să mă adaptez unui ritm care se modifica în timp real la repetitii, să las prioritățile din capul meu”. 

Spectacolul are 12 momente mari. Începe cu un intro în care Vlad își asumă rolul de dj, invitându-i pe oameni să intre în REELoteca în care mixează realități, nu doar muzică și imagini. În spectacol sunt 4 REELoteci, adică 4 momente de dans cu tipuri de mișcări și muzici foarte variate: un soi de scrolling prin toate reel-uri de dans din cercetarea inițială. “Am făcut toată selecția de reel-uri, și ordinea și timing-urile lor și a fost hardcore”, spune Alexandra, adăugând că iubește genul ăsta de muncă, fiindcă o fascinează să lucreze cu fragmente, pe care să le așeze astfel încât să capete coerență.

  Între primele două REELoteci este momentul care a intrat în istoria spectacolului sub numele de cod „monștri”, și care dă iluzia întâlnirii între corp și ecran. Un alt moment e cel în care dansatorii își iau televizoarele în spinare și fac lip syncing, cu spatele la spectatori. E o scenă în care tehnologia devine regină: artiștii părăsesc sala, iar spectatorii îi văd pe un ecran cum se plimbă prin clădire și prin curte, unde aterizează un elicopter. Provocarea cu această scenă a fost că – fiind site specific – a trebuit să fie recreată pentru fiecare spațiu în care s-a jucat spectacolul, la CNDB, la Teatrul Masca și la galeria de artă /SAC @ Malmaison. 

În momentul numit Buburuze, Vlad și Alexandra reintră în sală cu niște crome rotunde în spate pe care apar tot felul de proiecții. Apogeul este atins în momentul denumit mindlooseness, care e o ironie directă la tehnicile de mindfulness cu care încercăm toți să ne păstrăm întregi la minte, departe de bombardamentul informațional. Momentul, condus bestial de Alexandra, este cel care i-a marcat profund pe toți cei care au văzut spectacolul, simpli spectatori sau oameni din echipă. Chiar dacă e făcut în cheie ironică, se lasă cu revelații, e practic cheia întregului spectacol. Mindlooseness-ul rupe convenția performance-ului cu un moment în care publicul participă în mod activ. 

„Este un moment în care toată sala realizează cacofonia incredibilă a social media –  dar și singurătatea în care ne aflăm când suntem în fața ecranului. Și care e foarte, foarte puternic, dar nu vreau să dau spoilere.” (Alex Tocilescu)

Pentru Vicențiu, momentul de mindlooseness a fost ca un duș rece, făcându-l să înțeleagă mai profund ce se întâmplă cu noi atunci când consumăm excesiv social media. „Acum văd social media ca pe un zgomot pentru creierul nostru. E ca o piață mare unde sunt toate tarabele din lume, unde toată lumea vrea să-ți arate ceva sau să-ți vândă ceva și tu voiai doar să treci pe acolo și nu mai poți să ieși. Asta am învățat și acum încerc să micșorez zgomotul”. Consideră că triluREELu nu e un spectacol, e un festival. 

Un alt moment site specific, recreat pentru fiecare loc în care se joacă spectacolul, este scena apocaliptică care a intrat în folclorul spectacolului sub denumirea de Spații liminale. REELvana este momentul de final. 

“Ca să n-o terminăm dark și pesimist, intrăm din această atmosferă de sfârșit de lume, în REELvana. E glumă kitch. Se intră în această realitate virtuală unde sunt un fel de îngeri GSM care zboară pe sus.” (Alexandra)

La finalul lunii septembrie, prin atelierul Let’s get triluREELu!, Vlad și Alexandra au deschis bucătăria de creație a spectacolului, invitând oamenii să exploreze dansul prin dinamica rețelelor sociale. Practic, au transformat reel-urile în instrumente de lucru, explorând în mișcare fluxul continuu al realităților fragmentate și aleatorii, improvizând și construind scurte secvențe de dans, cu umor și viteză. În cele două zile de atelier, s-a dansat pe feed-urile oamenilor, individual, în grup sau în perechi și s-au învățat coregrafii de pe Instagram. Scopul era ca participanții să descopere ce alte versiuni ale lor apar atunci când algoritmul nu e pe ecran, ci în corp. 

La Rezidența9 au avut loc două dezbateri tematice, intitulate scroll talks, care au pus pe tavă subiecte diferite. Cea din octombrie i-a avut ca invitați pe Gianina Corondan, Dana Rogoz, Alex Tocilescu și George Alexandru Pleșca. Gianina, care și-a început cariera în televiziune în anii 90 la Pro Tv, a vorbit despre cum a fost trecerea de la TV, când avea în spate o întreagă echipă, la social media, unde le face singură pe toate. Împreună cu actrița Dana Rogoz au povestit despre cum așteptările publicului de pe diferite platforme – Instagram, TikTok – modifică felul în care creatorii de conținut prezintă informația. Dana Rogoz a vorbit despre autenticitate și despre comunitatea sa din lumea virtuală, dar și despre diferența dintre a face conținut pentru comunitatea ta și a face conținut pe un brief primit de la o companie. Amândouă au spus că nu le interesează deloc trendurile sau trucurile care îi învață pe creatorii de conținut să devină mai vizibili online. 

Performerul George Alexandru Pleșca a adus în discuție ideea de hrană digitală și a vorbit despre felul cum îți curatoriezi feed-ul ca formă de igienă. George folosește reel-urile ca să-și construiască și actualizeze portofoliul de artist. El a menționat rolul social media ca păstrător al memoriei noastre, rol pe care l-a adus în discuție și Dana Rogoz, care ține un jurnal zilnic online. 

Alex Tocilescu a vorbit despre felul în care reel-urile au devenit instrument politic și cum ultimele alegeri ne-au arătat că TikTok-ul nu e doar o platformă cu mult junk, ci și locul unde unii oameni vând putere, profitând de lipsa de discernământ a altor oameni. 

La dezbaterea din noiembrie au participat Ioana Marchidan și Mihai Mihalcea, amândoi performeri și coregrafi, și artista și cercetătoarea Alexandra Sofonea. Dintre cei trei, Ioana e singura care produce conținut video relativ regulat. În cele mai multe dintre videourile pe care le postează pe Facebook, Ioana promovează spectacole ei și ale colegilor de la Linotip – un spațiu de dans contemporan al cărei co-directoare artistică este. Ingredientele principale sunt umorul și autenticitatea. În video-urile ei, Ioana vorbește fără perdea sau script și despre lucruri care o înfurie, precum birocrația, sau despre probleme sociale și nedreptăți, ca violența domestică. La genul ăsta de postări lumea reacționează pentru că sunt lucruri cu care și ceilalți se confruntă. După postările legate de violența domestică, multe femei i-au scris și public și în privat multumindu-i pentru curajul de a vorbi deschis în spațiul public despre o mare problemă care ne afectează pe toate. 

Mihai Mihalcea a produs conținut video prin alter-ego-ul libanez-suprarealist numit Farid Faruz. Cel mai mare succes l-a avut cu un video în care a cântat live O ce veste minunată în dimineața în care a fost arestat Sorin Oprescu, fostul primar al Bucureștiului. În ultimii ani, Mihai a devenit colecționar de video-uri de pe TikTok, alcătuind un fel de antologii efemere ale dansului, profesionist sau neprofesionist. El e fascinat de felul în care oameni de pe întreaga planetă – cu corpuri atât de diferite – își manifestă creativitatea prin dans. Mihai se întreabă dacă bombardamentul informațional la care suntem supuși și ne supunem zilnic – feed-uri în care frivolitățile se amestecă cu orori ca războaiele sau dezastrele naturale – nu ne aduc într-o stare de desensibilizare. 

Alexandra Sofonea, care lucrează în proiecte de neuroștiințe aplicate în cadrul UNATC, e preocupată de calitatea informației care circulă în social media. Ea profită de timpul pe care și-l petrece scrollând ca să raporteze conținutului fals care circulă online din sfera neuroștiințelor sau a psihologiei, și care poate să inducă oamenii în eroare. Alexandra își antrenează studenții să verifice informațiile pe care le consumă pe net și să identifice fake news-urile. Cercetătoarea observă că în vremurile noastre schimburile de reel-uri cu prietenii sau membrii familiei au devenit un al 6-lea limbaj al iubirii. 

Spectacolele au fost bombă. Publicul a râs, a fost impresionat de momentele menite să zguduie. Artiștii au muncit, dar s-au și amuzat văzând că toată nebunia pe care și-au imaginat-o funcționează și atinge oamenii. Cristi spune că felul cum a ajuns să arate proiectul nu e foarte departe de ce și-au propus cei doi coregrafi. „Au avut un plan destul de bun. Spectacolul s-a schimbat după fiecare reprezentație, dar baza a fost acolo.”

Munca artiștilor (analogi și digitali) nu s-a oprit o dată cu premiera, dimpotrivă. Cu fiecare reprezentație s-au mai adaugat lucruri și s-au rafinat diferite aspecte tehnice. A existat această obsesie comună ca lucrurile să fie cât mai ușoare și să se elimine din riscurile pe care proasta funcționare a tehnologiei ar fi putut să le genereze. “Raportat la un spectacol obișnuit, triluREELu  are un grad mare de complexitate”, spune Cristi. Eu cred că ăsta e un eufemism. Pentru mine spectacolul ăsta e o imposibilitate care a fost făcută posibilă. O vrăjitorie coregrafico-tehnologică. 

Alex Tocilescu spune că triluREELu e unul dintre cele mai spectaculoase spectacole pe care le-a văzut în ultimii ani, și a văzut câteva. „Și e spectaculos în pofida a ce îl face spectaculos – și anume jocul ingenios cu tehnologia; pentru că deși pare că tehnologia e în prim-plan, momentele emoționante vin de la cei doi performeri. E în top 3 spectacole văzute de mine în 2025, clar.”

 Dramaturgul Mihai Ivașcu e de părere că cel mai mare atu al acestui performance multimedia cu un puternic caracter experimental este faptul că are mult umor. El crede că publicul are mare nevoie să râdă, mai ales în acest context politic și economic haotic și tensionat în care e greu să mai fim prieteni cu râsul. Multe performance-uri, spune el, mai ales din zona dansului contemporan, propun o intelectualizare a discursului artistic. Iar oamenii au nevoie de o distanță între spectacol și ce e afară, și nu de spectacole care recreează acest sentiment de criză permanentă. 

triluREELu  pornește de la criza bombardamentului informațional și tehnologic, dar o tratează cu umor, într-un mod care nu e nici pedagogic, nu este nici manifest, nu îți este băgat în ochi. „Perfomance-ul ăsta a răspuns nevoii de a merge să vezi ceva care să te facă să râzi, dar care să nu fie comedie bulevardieră sau Stan și Bran.” Și forma pe care o propune spectacolul e foarte originală: „Multe proiecte au o componentă tehnologică, dar care nu e integrată. Aici partea tehnologică e foarte bine integrată, nu îți poți imagina spectacolul fără tehnologie.”

Am lucrat în multe echipe interdisciplinare în ultimii ani și mă preocupă mult să înțeleg mecanismele care îi ajută pe oameni să colaboreze bine, mai ales în contexte artistice, unde ambițiile sunt mari și resursele puține. Cred că prima condiție pentru ca o echipă să se sudeze și să lucreze bine e să existe o miză comună, un vis la care fiecare simte că poată să-și aducă contribuția în mod echitabil. Apoi e factorul admirație. E foarte motivant să lucrezi cu oameni pe care-i admiri, dar care simți că te apreciază la rândul lor, care îți oferă încrederea că pe felia ta știi exact ce faci. Dacă admirația e unilaterală, motorul o să dea rateuri. Orgoliul sau impresia unor membri că rolul lor ar fi mai important în ecuație deseori omoară colaborarea. 

Un alt ingredient vital este curiozitatea sau deschiderea. Colaborarea se naște în locul în care suntem curioși în legătură cu modul în care ceilalți lucrează sau gândesc și ne dăm seama că, dacă rămânem deschiși, avem de învățat de la ei. Și mai e o chestie pe care am furat-o de la ChatGpt, restul sunt observațiile mele empirice: e regula „cea mai bună idee câștigă”, indiferent a cui a fost. Toate aceste ingrediente au existat cu vârf și îndesat în supa noastră digital-analogă. 

Pe Vicențiu, care a documentat video proiectul, cel mai tare l-a impresionat felul cum au lucrat oamenii din echipa creativă. „Nu am mai văzut o astfel de colaborare. Nimeni nu încerca să simplifice ca să lucreze mai puțin. Fiecare cu același nivel de hărnicie. Erau rupți de oboseală, dar trăgeau de ei ca să iasă totul linie. Nivel de colaborare – nota 10 din 10”. L-a fascinat și echilibrul fin între dorința de a experimenta și încercarea de a găsi soluții pentru ca tehnologia să nu trădeze în timpul spectacolului. Maxim spune că pentru el a contat faptul că a lucrat la alte proiecte cu Vlad înainte și că erau niște lucruri pe care voiau să le testeze de câțiva ani, iar triluREELu  a fost ocazia perfectă. Cum s-ar zice, era deja mufat la visul mare: 

„Modul în care Beni și Alexandra au gândit proiectul a fost să dea ceva nou pentru fiecare participant. Entuziasmul ăsta pentru nou ne-a ținut și-n priză și deschiși. Dacă ai deschiderea de a căuta niște soluții care nu există, până la urmă îți iese.” 

Pentru Monica Bumbeș, care s-a ocupat de comunicare, a fost interesant să urmărească dinamica întregului proiect. „Deși la început îi văd cum pornesc printr-un mare necunoscut, în care nimic nu e ușor, sunt totuși sigură că pe partea cealaltă, după multă muncă, va ieși ceva foarte bun. E complex tot ce fac ei (evident că pe lângă partea de creație, ca în orice proiect independent, e și multă administrație) și e fascinant să poți intra, măcar puțin, în bucătăria lor.” 

Pentru mine a fost fantastică experiența de a lucra cu Alexandra, Vlad și Lala, pentru care eram și pregătită și deschisă, dar adevărata surpriză a venit de la oamenii din echipă cu care nu mă știam: Mihai, Maxim, Cristi și Vicențiu, de la care am primit câte un mare dar. Primul lucru care m-a surprins a fost cât de interesați erau de ce fac eu, nu doar în proiect, ci mai ales în afara proiectului. Apoi m-a impresionat atenția lor. Cristi și Maxim mi-au oferit soluții digitale care să-mi ușureze munca și mi s-a părut sweet. M-am simțit ca o babă tehnologică ajutată de doi băieți simpatici să treacă strada. Văzându-i la lucru, mi s-a deschis pofta să mă joc mai mult cu tehnologia în proiectele mele artistice, și o să o fac. 

Cu Vicențiu ne-am compătimit reciproc că e mult de muncă cu documentarea asta. I-am spus că scrisul e un pic mai simplu decât editarea video, iar el mi-a răspuns: „Nici scrisul nu e ușor, dar parcă e mai ca o adiere de vânt și ca o descărcare pentru suflet”. M-am topit. 

Și cu Mihai am avut cele mai delicioase discuții – și față în față și la telefon – despre munca noastră și despre cum oamenii și-au pierdut abilitatea de a avea conversații interesante. Relatările astea pare că nu-s din bucătăria proiectului, ci din cămara lui, dar în realitate, în viziunea mea, etica muncii artistice și aceste gesturi grijulii de colaborare sunt la fel de importante ca ceea ce arătăm publicului. Pe mine au încetat demult să mă intereseze spectacolele în care etalăm emoții și artă pure pentru spectatori, în timp ce în culise toxicitatea face victime printre cei care lucrează la proiect.

În concluzie, avem un spectacol. Ce facem cu el? Sau – mai elegant spus – de ce e important acest spectacol? În primul rând pentru că el ar putea să fie o punte foarte bună între părinți și copii/adolescenți. triluREELu  e un loc grozav unde două generații care nu reușesc tot timpul să comunice pot să se întâlnească și să se amuze. Câteodată umorul este teritoriul cel mai sigur pentru a începe conversații dificile, cum este cea legată de adicția de device-uri și de social media. 

Spectacolul e important pentru că este (și) o cercetare îmbrăcată într-o formă atrăgătoare și distractivă. Un fel de lup în blană de oaie, un fel de sirop de tuse cu gust de portocale. Una e să citești ce efecte are tehnologia asupra ta și alta să o experimentezi. Dana Pârvulescu, spectatoare și mamă de adolescent mi-a spus: „Am plâns de emoție și de bucurie de ce au făcut oamenii ăia și eu nu plâng ușor. M-am gândit direct la Școala altfel. Dacă trebuie mă fac ambasador ca să ducem acest spectacol în școli, mă bag”. Alex Tocilescu crede că triluREELu e un spectacol pentru absolut toate categoriile de public: 

„E drept că este, poate, mai accesibil adolescenților decât alte creații cu tematici similare – nu doar prin familiaritatea acestora cu multe dintre fragmentele de reel-uri prezentate, ci și prin absența unei critici a social media; spectacolul arată, nu dă sfaturi”.

Mi-a plăcut enorm acest proiect pentru că acolo unde mulți dintre noi vedem o singură realitate – reel-urile ca formă de distracție gratuită, care ne mănâncă creierii nouă și copiilor noștri – Alexandra Mihaela Dancs și Vlad Benescu au văzut o oportunitate de a-și pune întrebări. Apoi e modul în care au ales să pună în scenă această realitate digitală: după chipul și asemănarea ei. Spectacolul e făcut integral din bucăți mici care se succed înnebunitor de repede, aparent fără nicio altă regulă decât regula algoritmului. 

Însă fiecare moment minuscul din spectacol are în spate nu doar o documentare gigantică, ci și o construcție minuțioasă, care îmbină dansul, coregrafia, dramaturgia și – firește – tehnologia. Plus sunetul, pentru că – știm cu toții – lumea digitală nu ne pătrunde în corpuri și în minți doar prin imagini, ci și prin sunete. E un spectacol ca un cocktail bun în care nu ți-e clar ce a mixat barmanul, dar îți place că te ia de cap ușurel și te plimbă pe unde trebuie.