Într-un colț de București din sectorul 3, ducându-și viața sub o platformă cu scări a unui supermarket, un om a transformat trotuarul și pereții din jur într-un perpetuu performance artistic. Benoni, așa cum se semnează protagonistul în spațiul său de lucru – pavelele străzii, nu este doar un personaj „de la margine,” ci și un exemplu de artist periferic, un om care folosește culoarea pentru a cartografia un teritoriu personal într-un spațiu public. Cazul său nu este doar un fenomen estetic, ci și unul social, urban și existențial: o formă de locuire, rezistență și narațiune vizuală. 

Intervențiile lui Benoni în „grădina” sa de flori și mandale sunt adevărate forme de existență, protest, rugăciune și afirmare în spațiul public.

Benoni, un om trecut bine de vârsta de 55 de ani, a atras atenția publicului internaut și a mass-media începând cu a doua jumătate a anului 2022, când a început să picteze intensiv flori și simboluri religioase pe trotuarul din fața unui supermarket aflat în vecinătatea adăpostului său. Acesta nu cerșește propriu-zis, te întreabă doar dacă ai „un leu pentru o floare” și ocupă spațiul public cu o discreție stridentă: cartoane, flori pictate, citate biblice, mandale și propriul nume scris în zeci de variante. O versiune a poveștii sale biografice a fost împărtășită de un internaut din cartier: un accident care a avut loc în 2007 l-a lăsat fără un picior, el lucrând în trecut ca șofer și/sau vânzător. 

Oamenii din cartier îl percep diferit: unii îl sprijină cu mâncare, îmbrăcăminte, bani și îl consideră un adevărat artist, în timp ce pentru alții acesta trăiește „o criză mistică” și este inabordabil, contestat pentru că face mizerie sau pentru că a colorat cu substanțe toxice copacii din vecinătate. Dacă pentru unele persoane este un om „capricios”, iar la supermarket-ul din apropiere nu mai are acces pentru că „a deranjat clienți”, la un magazin din piață, de unde cumpără culori și carioci, este considerat un „om corect”. Mulți îl recunosc ca „pictor” sau „pictorul de trotuar”, asemenea artistului Vasile Murivale, care împodobește la rândul său o parcare din zona Unirii.

Lipsa de date biografice precise este, paradoxal, o formă de forță narativă. Benoni își scrie povestea în timp real, pe trotuar, prin mesaje precum „Benoni biruitorul”, „Alpha și Omega” sau „Ce frumos pictez și ce urât scriu”. Această formă de autoidentificare este o strategie de afirmare într-o societate care, de regulă, îi ignoră pe cei fără adăpost. Benoni își scrie viața pe asfalt, metru cu metru: cine îi sunt părinții, o probabilă dată de naștere sau despre rădăcinile familiei care duc în Bulgaria – discursul fiind înfășurat într-o narațiune mistică.

Într-o zi am avut posibilitatea să stau de vorbă cu el chiar în scuarul cel mare. Era un final de vară, în care aproape își desăvârșise munca la grădina de sezon. L-am felicitat și am vorbit despre grădinile din anii trecuți (știe, și i-am spus mereu că îi fotografiez opera). Mi-a spus că învață să le facă mai frumoase, pe ele, florile; se specializează, iar fiecare grădină e mai bună decât cea dinainte.

Benoni este rom, dintr-o familie venită din Bulgaria, iar în trecut a fost argintar. De aceea, spune el, are răbdare cu florile: să le „deseneze”, să-și facă șabloane, să coloreze. A făcut bijuterii și acum se ocupă de flori, pe care le-a văzut de mai multe ori pe geamul mic al camerei de detenție din penitenciar. Acolo i-a fost amputat și piciorul, în condiții de nedescris. Era urât și groaznic de frig, dar prin geamul mic vedea cerul plin de flori colorate. A crezut că visează. A închis ochii, i-a deschis din nou, dar florile erau tot acolo, pe cerul albastru. Nu s-a gândit atunci că acele flori de pe cer le va desena vreodată pe jos, pe o pânză terestră.

Spațiul delimitat de protagonist în perioada 2021-2025 prin intervenții artistice include o platformă de beton și scări din apropierea unui supermarket, o rampă metalică cu scări, trotuarul adiacent, o parcare umbrită de copaci, o piațetă cu scuar și alți arbori, scările de beton și pereții clădirilor învecinate. 

Benoni a transformat spațiul din jurul adăpostului său într-o platformă confesională. A pictat și repictat în fiecare an dalele, scările, pereții, coșurile de gunoi și chiar băncile dintr-o stație de autobuz din apropiere. Fiecare an a adus o nouă fază în evoluția intervenției: de la gesturile simple din 2021 (culori primare, cruci, inimi), la complexitatea ornamentală din 2022–2023 (mandale, simboluri religioase), la mesajele autobiografice și politice din 2024–2025. Ceea ce putea părea la început o simplă încercare de „înfrumusețare” urbană devine o formă de manifestare artistică, efemeră și repetitivă, asemenea unui performance spiritual și biografic.

În luna iulie 2021 protagonistul a început să-și delimiteze teritoriul prin colorarea pavelelor trotuarului din apropierea adăpostului său în culori diverse (galben, roșu, alb), testând limitele acceptării publice. În luna următoare și-a extins intervenția prin vopsirea platformei de beton sub care doarme și a scărilor acesteia (galben, verde, albastru). Tot atunci a început să adauge motive decorative simple (cercuri, inimi), să folosească șabloane inclusiv pentru a desena cruci cărora le-a adăugat primele inscripții religioase („vii și morții”, „după faptă și răsplată”). Apoi și-a scris propriul nume, „Benoni”. În timpul toamnei aceluiași an și-a intensificat și diversificat efortul, a adăugat noi simboluri (ochiul într-un triunghi) și diferite mesaje (religioase și personale). La finalul anului a lăsat scris despre el „BENONI LUMINA VIEȚII”.

În 2022, spațiul devine mai dens vizual. Mandalele, trifoiul, florile bicolore și mesajele religioase domină decorul. Primăvara colorează intens spațiul delimitat, cu o dominantă de verde, desenează folosind motive decorative complexe și se afirmă drept „Benoni, Duhul Adevărului și Mâna Dreptății”. În luna mai se așează pe platforma adăpostului, devenind vizibil publicului. Folosește șabloane tip mandală, mesaje religioase și autocritice („răul piere doborât de răutatea lui”). În sezonul rece, începe să ceară bani pentru a-și continua activitatea în stradă și a-și extinde teritoriul colorat spre stația de autobuz aflată în imediata apropiere. Mesajele religioase predomină lucrul în stradă: „Benoni, Cartea Vieții”. În acest moment, arta devine propovăduire. 

În anul 2023, lucrările devin tot mai complexe cromatic: apar flori imense colorate cu spray-uri intense, mesajele se înmulțesc, iar identitatea vizuală a zonei se schimbă. Benoni devine cunoscut – este filmat, menționat pe rețele sociale, în mass media.

În prima parte a anului introduce un fundal roz și culori vii în piațetă și pe copaci. Scrie intens mesaje personale și religioase precum „Benoni Biruitorul”, „Alpha și Omega”. În anotimpul cald lucrează mandale complexe, utilizând spray-uri intens colorate pentru realizarea unor flori de mari dimensiuni. În acest fel se afirmă vizibil în comunitate, fiind inclusiv vizitat de televiziune, așa cum lasă scris pe copacul din scuar. Intră în vizorul public prin postări despre lucrările lui pe rețelele sociale, despre „grădina pictată” a lui „Nea Beni/Nea Benoni”, cum o numește un internaut în 2022. În sezonul rece renunță la culoarea verde, adoptă o dominantă de roșu și violet intens și decorează excesiv platforma cu obiecte personale și mesaje variate (politice și religioase).

Anul 2024 marchează o etapă confesională: apar texte despre familie, traume, politicieni, simboluri religioase mai intense. Teritoriul se extinde spre alte zone urbane. Primăvara continuă să picteze cu spray-uri flori mari intens colorate și să adauge mesaje religioase tot mai criptice „dușmanul lui Iisus e timpul.” În vara anului 2024 își notează povestea personală pe peretele piațetei într-un triunghi „Benoni sau cei trei de Da sunt fiul lui Stan Radu Ionescu zis Cîțău (…) și păcătoasa Ionescu Ana” și introduce mesaje politice cu referințe la George Simion și Călin Georgescu. În toamna-iarna aceluiași an își extinde mesajele scrise până în Piața Romană. În stația de plecare din sectorul 3, de unde își începe călătoria spre centrul orașului – Piața Romană sau la Universitate, colorează mobilierul urban și trotuarul din spațiul refugiului de troleibuz. Pe un coș de gunoi pictat în roz consemnează autoevaluarea: „Ce frumos pictez și ce urât scriu”.

În 2025, lucrările sunt fragmentate, reaplicate, reinterpretate. Simboluri ca cifra 8 (infinitul), mandalele sau expresii precum „Benoni, zis Brebenel” sugerează un autoportret în permanentă revizuire. În primele patru luni fragmentează cu culoare dalele pe care realizase desenele inițiale, intensificând graffiti-ul și mesajele contradictorii precum „Călin Georgescu îți dau amendă”. Adaugă detalii biografice suplimentare despre tatăl său „Stan Radu zis Cîțău. Satu Vechi. Bulgaria. 8 iunie 1933”. La începutul verii revine cu noi culori pentru restaurarea celor de anul trecut și completează florile gigantice, adoptând o paletă de nuanțe de mov, corai și roz intens. Reintroduce simboluri religioase și afirmări personale: „Benoni, pocăitul, înțeleptul. A zis Ion Botezătorul să mă pocăiesc, să aștept pe Mântuitorul”.

Artistul Jean Dubuffet definea conceptul de „Art Brut” („artă brută”) drept o formă artistică directă, spontană, neîngrădită și „nealterată cultural”, creată de indivizi considerați în afara culturii și societății dominante. Termenul britanic „Outsider Art”, introdus de artistul Roger Cardinal în 1972, a fost inițial conceput ca echivalent al noțiunii lui Dubuffet. Astăzi, termenul subliniază mai ales poziționarea acestor creatori în afara sistemului instituționalizat al artei, indivizi adesea marginalizați din cauza condiției lor sociale sau psihologice. Printre exemple reprezentative se numără Roger Chomeaux (Chomo) cu lucrarea sa monumentală Le Village d’art préludien și Joseph Ferdinand Cheval cu celebra sa construcție Le Palais idéal.

În paralel, termenul de Artă marginală, „Art Singulier”, este utilizat predominant în Europa pentru a desemna creațiile unor artiști frecvent, dar nu exclusiv autodidacți, care se apropie stilistic și conceptual de Art Brut și Outsider Art, având în comun aceeași expresivitate directă și spontaneitate vizuală. Acești creatori se situează într-o zonă de graniță, între arta outsider și cea convențională. Conceptul este aplicat cu precădere artiștilor marginali francezi care lucrează cu materiale reciclabile, precum Danielle Jacqui cu a sa casă – Celle qui peint sau Raymond Reynaud, considerat un Don Quijote al timpurilor moderne. Alte nume care se înscriu în acest curent sunt Nek Chand Saini, artist indian care a construit în secret The Rock Garden, un parc imens cu sculpturi din deșeuri, sau americanul Jim Power, cunoscut ca Mosaic Man care a decorat stâlpii din New York cu mozaicuri. 

Teoreticienii artei subliniază că popularitatea crescândă a genului este însoțită de dezbateri despre legitimitatea și definirea acestuia, deoarece categoria poate fi aplicată fără criterii precise oricărui artist neinstruit sau „outsider” social. 

În acest context, Benoni reprezintă un exemplu aproape canonic de „outsider”: fără adăpost, fără atelier, fără galerie, fără studii artistice formale, nu comercializează lucrările și nici nu le conservă, dar continuă să creeze compulsiv, cu o autenticitate dezarmantă. Acțiunea lui Benoni se distinge și prin faptul că este publică, vie și performativă, protagonistul creând în fața trecătorilor. De aceea, practica sa poate fi înțeleasă și ca formă de performance urban, o creație perpetuă care implică corpul, spațiul și comunitatea. Spre deosebire de arta stradală cu care suntem obișnuiți, intervenția lui nu e ironică sau decorativă, ci confesională. Creația sa nu este neapărat adresată unui public, ci este mai mult pentru sine, dar tocmai prin această sinceritate reușește să atragă public, dar și să declanșeze disconfort.

Orașul este mediu și scenă a practicilor creative informale. Persoanele marginalizate recurg frecvent la intervenții urbane – acțiuni la scară mică ce transformă spațiul public, pentru a-și afirma prezența, din spirit de frondă, sau pentru a-și exprima identitatea. În orașe din Europa de est, precum Bucureștiul, schimbările post-1990 au creat atât dificultăți, cât și noi libertăți. În acest mediu, arta urbană informală poate fi interpretată atât ca mecanism de adaptare, cât și ca formă subtilă de rezistență sau comentariu asupra orașului în schimbare. Din zona artei marginale din București, probabil cel mai cunoscut personaj este Ion Bârlădeanu, numit și „artistul-gunoier”, un „outsider” cunoscut pentru colajele realizate din deșeuri de hârtie, acum intrate în circuitul muzeal.

Intervențiile urbane ale lui Benoni, de la florile colorate direct pe asfalt și până la prezența sa constantă în adăpostul improvizat lângă un supermarket din București, exemplifică ceea ce Henri Lefebvre definește ca „spațiu trăit” – o dimensiune a spațiului încărcată de emoție, memorie și sensuri, diferită de logica abstractă a celor care delimitează birocratic și administrativ harta orașului. Astfel, o persoană lipsită de autoritate formală poate imprima imaginarul său asupra spațiului urban, reutilizând materiale abandonate, cum a făcut Bârlădeanu, sau adăugând desene colorate personale într-un colț de stradă, cum face Benoni. Aceste creații improvizate transformă efectiv spațiul: dintr-un loc generic sau de trecere, acesta devine unul impregnat cu sens personal și comunitar. 

Antropologii observă că aceste practici constituie o formă de „producție de spațiu” (eng. „production of space”). Actele artistice, precum cel al lui Benoni, contestă ordinea spațială dominantă, care tinde să împingă masele marginalizate într-o zonă de obscuritate prin producerea unui contra-spațiu ancorat în experiență, nu în utilitate. Pictând suprafețe banale dintr-un cartier oarecare, Benoni revendică un drept la prezență estetică în locuri concepute spre a fi circulate, nicidecum destinate unor forme de exprimare. Aceste acțiuni rezonează cu conceptul de „tactici” al filosofului Michel de Certeau, adică acele practici cotidiene, improvizate, prin care marginalii își însușesc și transformă creativ mediile reglementate formal, instituțional prin ceea ce tot de Certeau numește „strategii”. 

Astfel, munca lui Benoni devine atât o producție materială, cât și simbolică a spațiului împotriva unei puteri birocratice, acțiune care transformă golurile infrastructurale în zone de vizibilitate și narațiune. Artistul marginalizat, decorând un colț al străzii, înscrie propria narațiune în peisajul orașului. Arta autodidactă a oamenilor străzii poate fi văzută și ca o continuare a tradițiilor artei populare și creativității vernaculare – adaptate aici contextului urban. Astfel de lucrări estompează granițele dintre artă și strategie de supraviețuire: o pictură murală de tip graffiti pe un zid deteriorat poate fi simultan o creație estetică, o revendicare a prezenței și un răspuns la marginalizare. Iar orașul post-socialist oferă un context special acestor fenomene.

Spațiul pictat de Benoni este nu doar decorat, ci redefinit. Prin gesturi estetice repetate – flori, cifre, inimi – și prin texte cu valențe religioase ori politice, spațiul devine o hartă simbolică. Platforma de beton devine altar, trotuarul se transformă în spațiu de interacțiune, pereții/zidurile iau forma unor manuscrise vizuale. Mesaje precum „Alpha și Omega,” „Benoni, pocăitul,” sau „dușmanul lui Iisus e timpul” sunt semne ale unei cosmologii personale, în care se amestecă credința, autobiografia și critica socială. Această împărțire funcțională a spațiului cu modele colorate și texte construiește o topografie afectivă și teologică. Benoni este angrenat într-o „producție de spațiu”, o formă de locuire prin semnificații, nu doar prin prezență fizică, autorul afirmând în scris că înțelege totul „din ceea ce aude și vede”. Astfel, Benoni nu doar pictează spațiul, ci îl „locuiește” simbolic, îl sacralizează, îl revendică ca teritoriu de exprimare și supraviețuire.

Fiecare zonă din teritoriul lui Benoni are un rol: adăpost, sanctuar, forum. Stația de autobuz, pictată și scrisă, devine o formă de „propovăduire mobilă,” extinzând mesajul său dincolo de punctul inițial. Este o hartă simbolică în expansiune.

Un aspect remarcabil al practicilor artistice informale este transformarea prin care o persoană marginalizată ajunge să fie recunoscută social drept artist. Această tranziție presupune traversarea unei granițe simbolice de la statutul de „outsider” la cel de creator acceptat cultural. Din punct de vedere sociologic, conceptele dezvoltate de Howard S. Becker privind „lumile artei” (eng. „art worlds”) și cele ale lui Pierre Bourdieu referitoare la „capitalul cultural” constituie cadre teoretice utile pentru a analiza acest proces. Astfel, recunoașterea artistică nu apare niciodată în izolare, ci implică întotdeauna cooperarea, dezvoltarea unei rețele de relații și modificarea narațiunii care înconjoară opera și artistul însuși, iar statutul acestuia se poate modifica prin acumularea credibilității și respectului social.

În aceeași idee, factori-cheie precum angajamentul comunitar și vizibilitatea, intervenția intermediarilor culturali, transformarea personală și capacitatea de acțiune individuală (eng. „agency”) sunt elemente esențale. De obicei, comunitatea locală este prima care observă intervențiile artistice neoficiale, inițial ca simple curiozități urbane sau subiecte de discuție locală. Cu timpul, însă, aprecierea comunitară poate evolua spre un respect autentic. Atunci când un individ marginalizat nu mai este perceput doar în rolul său social inițial (de exemplu, „persoană fără adăpost”), ci începe să fie numit explicit „artistul”, acest moment marchează începutul recunoașterii sociale autentice. Astfel, comunitatea poate proteja și chiar stimula producția artistică din spațiul public. Din perspectivă antropologică, persoana dobândește astfel o nouă identitate socială în cadrul grupului său imediat, trecând de la invizibilitate socială la vizibilitate și respect.

Transformarea unei persoane marginalizate în artist recunoscut poate fi privită și prin perspectiva unor teorii sociologice referitoare la stigmatizare și identitate socială. Erving Goffman (1956) arată că identitatea unui individ este deseori definită prin trăsătura cea mai evidentă și stigmatizantă, cum ar fi lipsa unei locuințe. În acest context, arta oferă o contra-narațiune puternică ce refractează stigma socială, redefinind relația persoanei cu societatea. Recunoașterea artistică devine o formă de „reparare” socială, iar artistul „outsider” devine un simbol pozitiv, asociat cu creativitatea, reziliența și demnitatea umană în condiții dificile.

Un alt moment crucial în procesul de legitimare artistică este descoperirea creației „outsider” de către intermediarii culturali – curatori, jurnaliști, critici sau colecționari din lumea artistică formală. Studiile privind legitimarea artei periferice subliniază importanța acestor actori, care aduc lucrările din periferie spre centrul culturii oficiale și le conferă un statut nou prin expunere publică. În istoria artei „outsider”, chiar Jean Dubuffet a jucat acest rol, colecționând și valorizând lucrările unor artiști marginalizați sau excluși social, redefinindu-le astfel drept creații valoroase artistic și cultural.

De-a lungul timpului, mediul cultural formal a devenit mai receptiv față de arta alternativă, populară și „outsider”, iar asta se vede prin apariția unor muzee dedicate, prin interesul academic față de creativitatea vernaculară și printr-un ethos cultural incluziv. Astfel, când un artist periferic este „descoperit”, există deja un context structurat care facilitează acceptarea și integrarea acestuia. Discursul despre autenticitate joacă un rol esențial în acest proces: lucrările „outsider” sunt valorizate tocmai pentru originalitatea și spontaneitatea lor neinfluențată de normele academice. Ceea ce anterior putea fi perceput drept graffiti banal sau o simplă asamblare de obiecte abandonate capătă acum valoare de expresie culturală autentică și semnificativă.

Din perspectiva individului, recunoașterea socială și artistică este profund transformatoare și generatoare de autonomie personală. Această tranziție poate fi privită din punct de vedere antropologic ca un ritual de trecere, o etapă liminală în care persoana își schimbă statutul din marginalitate spre un rol social respectat. Propria imagine de sine se poate modifica radical: activitatea artistică nu mai este văzută doar ca obsesie privată sau tactică de supraviețuire, ci ca expresie artistică autentică și valoroasă. Odată legitimată social, creația devine sursă de încredere, apartenență și chiar sustenabilitate financiară, facilitând integrarea socială. În același timp, faima bruscă sau interesul comercial pot genera conflicte interioare sau tensiuni etice, mai ales pentru persoane obișnuite să trăiască la marginea societății. Astfel, cercetătorii din antropologie și istoria artei ridică întrebări importante despre modul în care artiștii „outsider” pot fi susținuți fără a fi exploatați sau instrumentalizați.

Cazul Benoni devine un revelator al raportului dintre individ și oraș, dintre marginalitate și vizibilitate, dintre spațiul fizic și spațiul simbolic. Benoni nu este doar un om fără adăpost care desenează pe asfalt. Este un performer urban, un „outsider vizual”, un „predicator plastic” într-un oraș grăbit să uite. Lucrarea sa fluidă, „grădina sa” nu este păstrată în muzee, se trece și reînvie în fiecare an precum una cu flori reale, trăiește efemer în și între straturi de culoare, în ploaie și praf, în gesturi repetate și în culori reaplicate – ca un palimpsest. Arta lui este o formă de rezistență care ne comunică direct: „Exist!”, „Trăiesc!” într-un spațiu care, altfel, l-ar invizibiliza. 

Benoni devine astfel o oglindă a orașului: o figură care obligă comunitatea să aleagă între compasiune, indiferență sau represiune. Intervenția lui este și un test urban: cât de mult poate spațiul public să producă „buzunare de libertate” și cine are dreptul să „povestească” în stradă? Benoni revendică nu doar câțiva metri pătrați de trotuar, ci dreptul la exprimare, la identitate ca artist-profet urban care desenează nu doar flori, ci și întrebări.