Îți scriu azi dintr-un loc tăcut, poate prea tăcut.
Avem imagini, avem imagini. Stau pe margini și sunt vulnerabil, sunt vulnerabil.

Ne regăsim, poate neintenționat, martorii unei arhivări de imagini pe care o numim realitate – incapabili să mai deosebim între fapt și interpretare, între adevăr și spectacol.

Și văd cum ne îndreptăm către o lume scenică, în care totul pare conceput pentru a fi văzut, nu înțeles. Viziunea procesuală – cândva legată de scrierea liniară, adică de o formă de gândire care urmărește o succesiune logică, o cauzalitate clară între evenimente – începe să se piardă. Fără o înțelegere clară a relației cauză-efect dintre ceea ce ni se arată și mecanismele care stau în spate, fără o lectură profundă a contextului social, politic sau mediatic din care apar imaginile, plutesc într-un prezent straniu, ca și cum sensul s-ar disipa. Nu-i așa?

O lume scenică în care ne construim viețile după șabloane vizuale – nu ca să trăim cu adevărat, ci ca să fim priviți. Nu mai vrem doar să fim fericiți, ci să arătăm că suntem. Ce rost are să mai faci ceva dacă nimeni nu se uită?

Știu că am contribuit și eu și tu la schimbarea rolului imaginii: în loc să ne mai orientăm după imagini pentru a înțelege realitatea, am ajuns să privim realitatea doar pentru a da sens imaginilor. Această inversare a raportului dintre reprezentare și lume nu este nouă – Jean Baudrillard, sociolog și teoretician al postmodernismului, vorbea deja despre simulacru ca despre o copie fără original, o imagine care nu mai reflectă realitatea, ci o înlocuiește complet, dizolvând diferența dintre adevăr și fals. Această dizolvare este terenul fertil pentru apariția unor noi mitologii digitale: conspirații, fantasme ideologice, comunități online unite prin imaginea unei realități alternative, adesea extremiste.

Filosoful și cineastul Guy Debord, fondatorul Internaționalei Situaționiste și autorul Societății Spectacolului, descria spectacolul ca forma supremă de alienare: o lume în care viața reală este trăită ca o succesiune de reprezentări consumate pasiv, unde ceea ce era viu devine imagine, pe când imaginea devine viață. Iar Vilém Flusser, filozof al tehnologiei și comunicării, observa cum imaginile tehnice – fotografii, filme, video – devin noile mituri ale epocii noastre, interpunându-se între noi și lume, controlând nu doar percepția, ci și modul în care gândim. Aceste mituri vizuale pot sluji atât speranței colective, cât și urii disimulate în estetică. Estetica devine politică, iar imaginea – adesea – un cal troian pentru ideologii mascate.

În eseul său Television Image and Political Space in the Light of the Romanian Revolution, Vilém Flusser aprofundează relația dintre imaginea televizuală și spațiul politic, arătând cum, în timpul Revoluției din 1989, televizorul nu a fost doar un simplu canal de transmisie, ci o adevărată scenă a istoriei. Nu realitatea a fost transmisă, ci imaginea unei realități deja scenografiate, deja îmblânzite pentru ochiul colectiv. Flusser observă că spațiul politic însuși s-a mutat în interiorul ecranului: în loc ca oamenii să iasă în stradă, ei privesc revoluția ca pe un spectacol și devin, fără să știe, complici ai unei politici a imaginii, nu ai acțiunii. Imaginea televizuală creează iluzia participării, dar de fapt separă – ne oferă gestul, dar nu și corpul, promisiunea, dar nu și riscul. Astfel, ceea ce era cândva spațiu viu, în tensiune, devine suprafață plată, domesticită vizual, iar privitorul – cetățeanul – este redus la o formă pasivă de consumator al realității, mediat de aparat.

Imaginea imprimă amintiri. Dacă, în cazul Revoluției din 1989, imaginea televizuală a înlocuit acțiunea cu reprezentarea, transformând participarea în cu totul altceva, același mecanism se regăsește și în raportul nostru intim cu arta – inclusiv cu muzica. Și pentru că mă gândeam cât de obscen și lipsit de ciudățenie umană e să vorbești impersonal și detașat despre imagine, ca și cum ai produce una, mi-am amintit cât de viu era sentimentul de a purta cu tine un obiect în care credeai profund că se află sursa muzicii tale.

Era un gest simplu, dar plin de semnificație: să cumperi o casetă sau un CD de la cineva din Flavia, piața de vechituri din Timișoara, care – în mod vizibil – făcuse acea copie cu mâinile lui. Era o interacțiune umană directă, care dădea greutate afectivă și sens unei imagini: coperta alb-negru, scrisul de mână etc. Imaginea, în acel context, nu era o distanțare, ci o busolă către o amintire afectivă, o realitate alternativă în care erai și tu prezent.

Deși nu mă simt foarte departe de acest sentiment acum, există ceva mult mai abstract în imaginea colectivă despre muzică – azi e trăită mai mult ca produs decât ca experiență. E consumată ca un trend, o imagine scurtă care îți amintește că trebuie să vorbești limba asta ca să aparții, ca să fii vizibil.

Acum, că mă intersectez cu propriile mele amintiri, nu mi se mai pare straniu – nici măcar uncanny – să vorbesc cu tine în abstract despre rolul meu de observator al propriei vieți.

Iată din nou: Avem imagini. Avem imagini cu noi dispărând.

Fanteziile noastre despre viitor sunt întotdeauna, cel puțin în parte, proiecții: imagini, speranțe și coșmaruri extrapolate din prezent. Ele pornesc și din imaginarul cultural, din felul în care ne auto-reprezentăm, din latențele și virtualitățile timpului pe care-l trăim.

Fie că sunt profetice, fie că sunt ficționalizate până la capăt, fanteziile astea ating cele mai sensibile zone ale prezentului – devin puncte nevralgice ale investiției emoționale, ale anxietății colective sau, uneori, ale unui optimism precar.

Teama mea de a privi în viitor vine, adesea, din felul în care lumea de azi se conturează în jurul meu. Uneori mă înspăimântă nu atât ceea ce ar putea aduce viitorul în sine, cât direcția în care văd că se îndreaptă lumea – cultural, politic, simbolic. Încep atunci să înțeleg că sunt lăsat în afara oricărei societăți pe care acest imaginar colectiv o proiectează. Viitorul care se construiește nu doar că nu îmi garantează un loc, ci pare să se nască pe baza excluderii mele.

Imaginea din capul meu despre viitor nu e aceeași imagine cu cea pe care o consum. Dacă ar fi să le intersectez undeva pe cele două, aș zice că mă simt amorțit și prins undeva, într-un purgatoriu, și că am sentimentul ăla că s-a spart al patrulea perete și că privitorul realizează că nu mai privește un spectacol, ci este parte din el. Pentru că încă ești în spațiul de spectacol, încă nu te-ai ridicat de pe scaun și încă nu ai ieșit afară să discuți despre impactul pe care l-a avut asupra ta. Pentru că nu îți mai permite să ieși și să vorbești despre el, pentru că creează falsa impresie că ar fi personal, că ar fi intim și că ai fi parte din el. Și totuși, cu toate că doare să zic asta, cu toate că mă golesc – nu mă pot opri din a le consuma.

Nu mă pot opri din a consuma imagine.

Pentru că e un fel de brainrot constant – o adicție care se insinuează în aceleași zone ale creierului activate de jocurile de noroc. E aceeași promisiune de recompensă, același impuls compulsiv de a căuta ceva – orice – chiar și atunci când știi că nu găsești nimic. În timp ce văd cum spectacolul nu are alt rol decât acela de a împiedica, neîncetat, manifestarea sa ca atare: devenirea sa conștientă, devenirea sa reală.

Mă macină gândul că niciodată nu a existat un proiect cu atâtea celebrări. Și totuși, niciodată ele nu au părut mai false, mai slabe, mai forțate.

Chiar și cele mai crude bucurii nu mai au loc fără un aer de goliciune.

Ca atunci când toată lumea dansează, dar simți – și vezi – în fiecare o oboseală nemărturisită, o încercare disperată de a simula prezența. O forțare în a fi acolo, într-un prezent festiv care cere confirmare continuă, înconjurat de atâția oameni încât devii invizibil.

Spectacolul, ca moment complementar al acestei declinări a aberației de a nu mai fi, nu-mi vorbește decât despre eradicarea din realitate a tot ce (încă) este – depășindu-și propria reprezentare.

Simt, la fel, că imaginea, prin natura sa, nu poate să spună nimic, să vadă sau să înțeleagă ceva despre propriul „imaginariu”, al cărui conținut este – în mod metafizic. Dar totuși mă gândesc că violența la care recurge imaginea este diferită de cea a spectacolului. Pentru că nu țintește distrugerea directă, ci acționează în tăcere, într-o solitudine obscură. Sensul nu este impus, ci pliat, stratificat, conservat.

Mă uit la cum spectacolul își exercită libertatea totală – o voință negativă ce se simte vie doar în actul autosabotării – în timp ce imaginea își desfășoară violența în sens opus: o arhivare stranie, o fixare a lumii în forme plate, 2D. Aceasta este sursa forței ei. A aurei inexplicabile. A bogăției și absurdității pe care le poartă. Chiar și în mijlocul unei ofensive simbolice, imaginea rămâne fidelă violenței auto-conservării.

Imaginile nu mai sunt doar reprezentări ale realității – ele o transformă, o preiau, o controlează. Spectacolul nu mai e pus în scenă de o realitate clară, ci de o realitate parțială, conturată de algoritmi care selectează, distorsionează și amplifică ceea ce ni se prezintă drept adevăr. Fiecare imagine devine un act de putere: puterea de a manipula percepția, de a crea o realitate alternativă care ignoră faptele și trăiește doar prin ceea ce e vizibil, consumat, acceptat – care mai apoi e luat drept adevăr.

Marele post-adevăr! Avem deepfake-uri, avem propaganda fascistă, avem inceli etc. Toate aceste fenomene operează pe tărâmul fricii, fiind alimentate de o uriașă industrie a imaginației care ne oferă false certitudini. Imaginea devine astfel un instrument al manipulării, rulând într-un cerc vicios, care servește drept „soluție” pentru probleme închipuite, create în jurul unui discurs favorabil unui viitor fascist.

Această violență psihologică, această violență a realității, nu doar că modifică imaginea sa, dar construiește o nouă realitate, în care faptele sunt transformate în adevăruri concrete pentru o anumită cohortă și meme-uri pentru o alta. Propaganda fascistă nu se mai ascunde, pentru că a schimbat retorica și imaginea, adaptându-le la digitalizarea ideilor și crearea unor viziuni pentru viitor. Cine participă la acest viitor? 

Breaking news: avem imagini!

Aici, compasul moral se împarte în direcții diferite, iar în funcție de perspectiva din care privim, putem întâlni o morală verticală și una orizontală. Morala verticală se bazează pe ierarhii, autoritate și obediență – valorile sunt impuse „de sus”, iar binele și răul se definesc în funcție de respectarea normelor stabilite de o putere superioară sau un sistem rigid. Morala orizontală, în schimb, se sprijină pe egalitate, solidaritate și relații de încredere între indivizi, valorizând autonomia și responsabilitatea comună.

În funcție de cum suntem învățați să lansăm intenții și să ne justificăm acțiunile, așa vom privi și imaginile. Dacă intri într-un pipeline conservator ( ideologică radicalizantă), te va surprinde cum morala verticală funcționează aproape fără mustrări de conștiință, pentru că, iată, ce este mai de preț decât imaginea că „tu”, acest individ, ești acum parte din această imagine colectivă? Cum altfel decât prin rezolvarea problemelor pe care fascismul le-a închipuit de la început? Că fiecare persoană este parte din „fascia” națională (țesutul național).

Și nu, nu este o versiune nouă – unii dintre noi nu am încetat niciodată lupta cu fascismul. Zi de zi! Și nimeni nu știe mai bine ca noi cum se simte! Este greu să vorbesc știind că fac parte dintr-un grup social care are un semn de țintă pe spate și care nu a început niciodată – darămite să ajungă – să se simtă în siguranță. 

Oare ar trebui să ne simțim mai în siguranță pentru că Gillette a făcut o reclamă cu un băiat trans care se bărbierește pentru prima dată, ghidat de tatăl său – o imagine bazată pe emoția sprijinului părintesc și a afirmării de gen? Eu cred că nu; este doar o metodă bine cunoscută prin care capitalismul golește sensul dintr-o nevoie de recunoaștere umană, publică, a unei experiențe personale adesea trăite în tăcere de grupuri vulnerabile, care sunt acum targetate ca potențiali clienți.

Hahaha! Iată: avem imagini! Avem imagini despre cum capitalismul a parazitat vulnerabilitatea noastră – a comunității LGBTQ+ – și a transformat-o într-un produs. Și tot ce a rămas din acel mesaj a fost: „propagandă marxistă”. Ambalată. Vândută. Împachetată într-o imagine care servește, în mod clar, atât capitalului de profit, cât și panicii morale.

Nici măcar nu am apucat să respirăm! Mulțumim, Netflix, pentru imagini! Goale. Împăratul e gol!

Este profund dureros! Este violent în moduri complexe, iar simțirea pe care o trăim cu toții atunci când discutăm despre asta este ca o amuțire sau ca un simț nou-născut, creat special pentru a ne avertiza că este momentul să ne oprim.

Imaginea nu are ce căuta în politică! Flusser (și realitatea de azi) ar susține că această viziune este prea idealistă, pentru că, în realitate, imaginea a devenit unul dintre cele mai puternice instrumente ale puterii politice și ale manipulării. El argumentează că imaginea joacă un rol central în controlul social, deoarece orice imagine poate deveni un instrument de manipulare ideologică. În viziunea sa, este important să înțelegem că politicul nu mai poate fi separat de imaginile pe care le consumăm zilnic; imagini care au devenit un vehicul pentru ideologii și idei ce influențează comportamentele și gândirea colectivă.

Avem imagini cu noi dispărând. Le privim cu un soi de detașare învățată, ca pe niște reflexii străine, familiare doar prin repetiție. Suntem anesteziați, amorțiți de supradoza vizuală, cu o toleranță crescută la violență – atât de crescută încât reușim să tratăm genocidul, deportările imigranților, dezumanizarea persoanelor trans, femicidul și alte forme de cruzime sistemică drept simple „știri” – conținut, zgomot de fundal.

Această desensibilizare grotescă nu este un accident, ci o consecință directă a dependenței noastre de imagine. Nu mai reacționăm la suferință, ci o scrollăm. Nu mai protestăm, ci dăm share. Imaginile nu ne mai mobilizează, ci ne liniștesc. Ele funcționează ca o plasă narativă în care realitatea e filtrată până la epuizare, până când devine suportabilă – nu pentru că e mai puțin dureroasă, ci pentru că pare mai departe de noi.

Astfel, tragedia devine estetizată, abstractizată, arhivată în fluxuri care nu mai cer empatie, ci doar atenție temporară. Violența devine vizibilă, dar nu și comprehensibilă. Vizibilă, dar nu și de neacceptat. În acest climat, imaginea nu mai e o poartă spre înțelegere, ci un zid între noi și responsabilitatea de a acționa.

Privim moartea printr-un ecran care ne protejează de durere, dar și de responsabilitate. Ne-am obișnuit cu spectacolul suferinței ca și cum ar fi o categorie de conținut. Emoțiile noastre sunt algoritmizate: un ‘ador’, o ‘inimioară’, un share.

Adevărata catastrofă nu e doar violența care are loc, ci felul în care ea devine „suportabilă” prin imagine – felul în care cruzimea e transformată în fundal. Când totul e imagine, nimic nu mai sensibilizează atât de tare încât să ne scoată din pasivitate.

Adevărata rezistență e să nu încetăm să simțim. Să nu încetăm să vedem. Să nu uităm de IRL.

Și iată că ajung să îmi dau seama că dezbaterea despre spectacol este aproape inutilă, pentru că, într-o viziune mai meta și mai apropiată de conspirație, dezbaterea spectacolului în sine este regizată de imagine. Este vorba despre o expunere exhaustivă a instrumentelor și resurselor de care acesta dispune, care evită cu grijă orice discuție despre felul în care aceste mijloace sunt utilizate.

În loc să analizăm cu adevărat spectacolul, preferăm să folosim termeni precum „media”, care nu fac decât să domesticească felul în care privim – fie că e vorba de o memă sau de altceva, un soi de serviciu public ce, sub masca unui „profesionalism” cu o imparțialitate superficială, facilitează expansiunea comunicării în masă.

Mass-media devine un vehicul al unei forme de comunicare care se pretinde a fi adevăr, în care deciziile deja luate sunt prezentate ca fiind demne de o admirare pașnică. De fapt, ceea ce se transmite nu sunt idei, ci o armonie bine regizată, care ne îndeamnă să aparținem și să ne liniștim atunci când întrebările existențiale ne frământă.

O alienare intelectuală – și uneori amuzantă – a suprafeței plate pe care o numim, cum putem, realitate.

În fața acestei realități spectaculare, manipulate și algoritmizate, singura formă reală de rezistență rămâne luciditatea afectivă: capacitatea de a simți dincolo de flux, de a recunoaște în imagine nu doar reprezentarea, ci și absența; de a-mi revendica umanitatea în fața unei lumi care încearcă să-mi estetizeze propria dispariție. E ca momentul în care realizezi că toți știm goliciunea mesajului publicitar și înțelegem lipsa autentică a acestuia – că reclamele nu fac decât să golească de conținut orice mișcare, eveniment, idee sau comunitate, dar tot ajungem să consumăm și să ne prefacem cu toții că asta nu se întâmplă. 

De la creatorii de conținut, copywriterii, designerii grafici și regizorii de reclame, până la specialiștii în marketing, strategi și media planneri, toți suntem prinși în acest joc care ne transformă în complici ai propriei înstrăinări. Iar efectul este mereu același: ajungem să plătim ca să nu vedem reclamele, în timp ce ne prefacem că doar din asta o să trăim la rândul nostru, că aceasta este singura sursă de venit care face posibil orice. E un strat complex, aproape invizibil, care se întinde în spatele minții noastre, un fel de realitate paralelă cu care am învățat să conviețuim, chiar dacă știm că ne consumă și ne golește de sens.

Este imperativ să regăsim intimitatea percepției, să reconstruim relația noastră cu realul, dincolo de ecrane și montaj. Să re-dăm imaginilor nu puterea de a înlocui, ci capacitatea de a revela. Aproape că trebuie să cultivăm o disciplină a prezenței, o practică de a ne înțelege rolul nostru activ în comunitățile din care facem parte – să participăm, să susținem, să menținem apartenența la ceea ce ne aduce împreună.

Poate că ieșirea din spectacol nu este o ruptură bruscă, ci o dezvățare lentă, o ieșire tactilă din iluzie. Nu din spectacolul scenei, ci din cel zilnic: al aparenței, al performativului social, al imaginii. O reapropiere de realitate printr-un IRL fragil – o reconectare care nu ne salvează de tot, dar ne amintește complexitatea de a aparține lumii de care ne disociem. Lucizi, sensibili, împreună – ăsta poate fi astăzi cel mai sincer gest de revoltă.

Avem imagini, avem imagini! Stau pe margini și sunt vulnerabil, sunt vulnerabil.

Cu blândețe,

Aron