Anul trecut obișnuiam să-mi întreb familia și prietenii (care activează în diverse domenii profesionale) dacă au fost la Timișoara sau dacă plănuiesc să meargă până la finalul lui 2023. Le povesteam cu entuziasm despre vizitele mele de lucru, evenimentele, expozițiile, festivalurile și concertele care mi se păreau de neratat în programul Timișoara Capitală Europeană a Culturii (CEaC), dar și despre reabilitarea clădirilor de patrimoniu, convertirea neașteptată a multor obiective cu încărcătură istorică și militară în spații de expunere pentru instalații de artă contemporană, conferințe, festivaluri de film în cinematografe renăscute, diverse ateliere, tururi ghidate și sesiuni de mediere culturală. 

Chiar dacă mă ascultau fascinați, planurile lor de călătorie au ocolit Timișoara în 2023, cu excepția celor care activau deja în sectorul cultural ca producători și/sau consumatori de cultură. M-am întrebat atunci în ce măsură suntem atrași de mega-evenimentul și transformarea urbană prin care trece un oraș care a câștigat titlul de Capitală Europeană a Culturii? 

În timpul unei călătorii cu tramvaiul ce leagă Piața Libertății din centrul Timișoarei de zona industrială Calea Buziașului, am observat cum peisajul se schimbă, „efervescența” culturală rămânând în urmă, iar viața locală, reală, începând să prindă un contur ușor diferit. A început să mă intereseze tot mai mult cum se raportează timișoreanul de rând la ceea ce se întâmplă în propriul oraș cu ocazia CEaC. Oportunitatea de cercetare s-a ivit prin intermediul unei burse de creație pentru jurnalism cultural, oferită (prin concurs) de Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara, instituție publică aflată în subordinea Consiliului Local, înființată cu scopul de a coordona, implementa și monitoriza Programul Cultural „Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii”, entitate care gestionează și bugetul programului. 

Așadar, iată-mă coborând din tren, pentru a doua oară în 3 luni, în Gara de Nord din Timișoara. Aveam să-mi petrec următoarele două săptămâni luând parte la cât mai multe evenimente cuprinse în programul Capitală Europeană a Culturii. Urma să stau de vorbă ad-hoc cu publicul vizitator, cu manageri culturali locali, cu reprezentanți ai autorităților finanțatoare și angajați în instituții culturale de stat, dar și cu studenți, medici, antreprenori, lucrători în multinaționale, șoferi de taxi, casiere de la supermarket și seniori. Am revenit în luna noiembrie la Timișoara pentru o ultimă săptămână împânzită de evenimentele toamnei culturale și, îmi imaginam eu, luată cu asalt de publicul local.

Am ajuns să vorbesc cu aproape 30 lucrători, atât din breasla creatorilor de conținut cultural instituțional și independent, cât și reprezentanți ai publicului larg, mai puțin (sau deloc) instruiți/familiarizați cu scena culturală locală, națională sau europeană. Ce au în comun toate aceste categorii socio-profesionale cu care am ales să discut? Faptul că sunt rezidenți activi ai Timișoarei, martori ai ambițiosului program cultural care s-a desfășurat sub ochii lor și care producea schimbări urbane și de infrastructură vizibile. Lentila antropologică exploratorie nu are pretenția de exhaustivitate. Ea surprinde frânturi și observații la firul ierbii, limitate de dimensiunea unei micro-cercetări. 

La scară micro, comportamentele nu diferă pentru restul anului cultural 2023. Din discuțiile purtate cu diverse categorii de public, interesul manifestat față de viața culturală a Timișoarei a rămas constant comparativ cu anii precedenți Capitalei Culturale pentru cei cu studii superioare, deja consumatori de artă și cultură. Mai concret, cei care participau și înainte la evenimente, au participat și în anul Capitalei Culturale. Cu cât vorbim despre un nivel de educație mai scăzut și un venit sub medie, cei cu care am stat de vorbă fie nu au participat deloc, fie au participat doar la evenimentele gratuite din deschiderea și închiderea programului CEaC, la festivaluri populare și la activități dedicate copiilor.

„Mai participă soția, cu copiii, la evenimente pentru ei, dar foarte puțin. Eu nu am fost la niciun eveniment, nu-mi place aglomerația, prefer să merg la mall sau să ies seara la o bere cu prietenii. N-am fost nici în anii trecuți, deși stau de 5 ani în Timișoara.” (șofer Bolt, 45 de ani)

„Ce observăm că se întâmplă în Timișoara, din păcate, și anul ăsta se întâmplă, este că evenimentele, așa, majoritatea, sunt organizate mai mult top-down de fapt, așa, cumva e nevoia mea ca organizator să organizez asta și asta voi organiza, dar nevoile publicului local nu cred că corespund cu ce se întâmplă. Într-un proces ideal, Capitala ar fi mapat lucrurile astea, deja, într-un fel.” (operator cultural și curator, 36 ani)

Prin cele două studii, echipa Capitalei chiar luase pulsul comunității. Deși eforturile organizatorilor CEaC au fost colosale, începând cu inițiativele de comunicare și consultare derulate între 2014-2022, până la direcțiile de dezvoltare a publicului și comunității asumate în programul oficial Timișoara 2023 Capitală Europeană a Culturii (obișnuință, alegere și surprindere), totuși ecourile evenimentelor nu s-au resimțit în tot orașul, dimpotrivă.

Este adevărat că în momentul acesta nu știm foarte multe despre participarea timișorenilor la cele peste 2.000 de evenimentele parte din CEaC și impactul programului asupra comunităților locale, cu excepția creșterii consumului cultural cu 4.1% comparativ cu anul 2016, și faptul că peste 1,3 milioane de vizitatori au participat la evenimentele anului cultural, conform lui Simion Giurcă, președintele Asociației pentru Promovarea Timișoarei. Cifra este de altfel modestă în relație cu datele raportate de orașul-omolog unguresc Veszprém-Balaton, care la o populație de 56.000 de locuitori a derulat 3.500 de evenimente și a avut peste 1,5 milioane de vizitatori în 2023, Timișoara având 400.000 de locuitori și aprox. 2.000 evenimente pe agenda culturală a anului. 

Vom ști mai multe la finalul lui 2024, odată cu finalizarea cercetărilor extinse contractate de Centrul de Proiecte, care urmează să măsoare, printre altele, impactul, percepția și participarea publicului la programul Capitală Europeană a Culturii.

Ce știm, în schimb, este că festivitățile de deschidere, dar mai ales de închidere, instalația Pepiniera 1306 și proiecțiile de film din cele două cinematografe recent redate publicului, Timiș și Victoria, au atras cei mai mulți participanți. Ce a contribuit decisiv la succesul lor de audiență? Putem intui faptul că programele au inclus concerte și activități în aer liber – piețe și alte spații urbane simbolice, care au adresat nevoile mai multor categorii de public și, foarte important, majoritatea au fost gratuite și accesibilizate, adică adaptate și pentru persoane cu deficiențe sau cu nevoi speciale. 

Indiferent de specificul lor, evenimentele gratuite din spațiile publice au beneficiat de publicul cel mai divers și numeros, în timp ce prețul biletelor și cozile solicitante la expozițiile-vedetă ale Capitalei Culturale au diminuat interesul localnicilor pentru arta vizuală.

„La festivalul de jazz din Piața Libertății era plin și cu public destul de divers pentru că era gratis. Faptul că la muzeu era totuși o taxă de 55 de lei la Victor Brauner făcea diferența. Am auzit la coadă, fiindcă am mers în repetate rânduri, oameni care renunțau că era prea scumpă intrarea. Totuși era destul de exclusivist. Imediat după au comunicat că e o zi în care e deschis pentru pensionari și publicul larg; probabil au primit feedback.” (profesoară și manageră culturală spațiu educațional independent, 43 de ani)

„Dar noi ce facem în cartiere?” (operator cultural local într-un interviu online, dec. 2023)

Una dintre provocările majore, și care s-a transformat în timp într-o critică adusă implementării programelor CEaC de pretutindeni, este legată de multitudinea evenimentelor organizate în centrele orașelor și lipsa de activități culturale în cartiere, suburbii și comunități marginalizate. Așadar, dincolo de rarele momentele festive și efervescente, în ce măsură a reușit Timișoara Capitală Europeană a Culturii să ajungă în cartiere și să angajeze/implice/atragă publicul de rând?

Aventura mea etnografică m-a purtat într-o seară în parcul Regina Maria, nu departe de centrul orașului, la o expoziție de fotografie și o instalație de patrimoniu arhitectural. S-au apropiat de mine două doamne cochete, mamă și fiică, care doreau să afle detalii despre eveniment și au presupus că mă aflu printre organizatori. În cele zece minute de conversație am aflat cât de nemulțumite erau de aspectul Timișoarei, de șantierele nesfârșite și starea clădirilor de patrimoniu. Mi-au spus, de asemenea, că nu au (mai) participat la niciun eveniment CEaC de la momentul deschiderii, care a fost dezamăgitor, deoarece: „A fost concert tip Gheboasă, cu manele, o panaramă totală.”

Deși am avut puține astfel de intervenții, segregarea culturală pe criterii de clasă este vizibilă din oricare unghi ai privi, și reprezintă o temă de reflecție pentru creatorii de politici culturale incluzive, cu atât mai mult cu cât mândria bănățeană își trage declarativ seva din toleranță și multiculturalitate. Legat de același eveniment din deschiderea Capitalei, unde, printre mulți alții, a concertat și Taraf de Caliu & guests, un alt interlocutor a comentat: 

„Sunt amestecate pentru toate categoriile de public, care e un lucru bun, doar că se pierde autenticitatea – nu mai e nimic serios pt o categorie anume, ci chestii generale pt toată lumea. Timișorenii mergeau înainte la evenimente dedicate, acum nu-ți mai vine să te duci.” (antreprenor, 43 de ani)

Concentrarea evenimentelor în arii restrânse precum centrele orașelor Capitalelor Culturale conduce la accentuarea inegalităților dintre cartierele considerate bune, de regulă apropiate de nucleul central urban, și cele periferice. Un studiu care a analizat impactul social asupra publicului din cartierele din Liverpool, Marea Britanie (titlu exercitat în 2008), arată că percepția referitoare la CEaC a rezidenților din zonele avantajate din punct de vedere al nivelului de trai este una pozitivă, comparativ cu cele dezavantajate, nu în ultimul rând din cauza distanței fizice și lipsei transportului accesibil. Ținând cont de preferințele locuitorilor de petrecere a timpului liber în cadrul comunităților de cartier, este mult mai dificil să atragi publicul larg la evenimente (deseori opace) din centru, decât să propui acțiuni culturale direct în inima cartierelor. 

Sigur că programul Timișoara Capitală Europeană a Culturii a inclus o serie de evenimente ce au avut loc în cartiere. Unul dintre proiecte a fost inițiativa Orașul Paralel: spectacole de teatru itinerant și imersiv, trasee performative, jocuri de explorare, dezbateri și conferințe, rute care explorează poveștile locuitorilor din Iosefin, Elisabetin și Traian. Rămâne de văzut însă cât de mult au implicat comunitățile de cartier astfel de evenimente singulare, captivante și digitalizate. 

„Părțile mai puțin reușite sunt legate mai degrabă de proiectele foarte punctuale, cele care au căutat un public-țintă nu foarte exact, prin cartierele orașului, în zone mai puțin populate, sau la confluența dintre mai multe sensibilități artistice sau culturale. Ele au avut un public restrâns și amintirea lor s-a șters destul de rapid.” (profesor universitar, declarație într-un interviu online, dec. 2023)

Dincolo de specificul acestor evenimente dedicate mai degrabă tinerilor urbani, cartierul Traian a beneficiat (și) de proiecte culturale adresate locuitorilor de rând și comunității etnice rome, grație câtorva organizații independente care și-au propus încă din anii precedenți să aducă în mod activ cultura în cartier: piese de teatru, meciuri de fotbal comunitare (între bărbații căsătoriți și cei necăsătoriți), proiecții de filme, expoziții și ateliere.

„Eu sunt destul de sigură că locuitorii din Traian nu ar veni în centru la evenimente. Meciul acesta de fotbal are o tradiție din 1936 și îl organizăm anual. Adică s-a ținut tot timpul și e foarte fain, pentru că sunt o comunitate. Adică chiar au venit cu familiile, cu copii și toți vecinii din Fabric.” (manageră culturală spațiu educațional independent, 43 de ani)

Un ultim exemplu de reactivare urbană sustenabilă care aduce laolaltă un public divers este deschiderea în anul cultural a Muzeului Apei (situat în cartierul mărginaș Ciarda Roșie), proiect de reconversie a patrimoniului industrial în spații dedicate comunităților, vizitat în doar 6 luni de peste 20.000 de timișoreni din tot orașul. Tururi ghidate, ateliere educaționale pe teme de creație și ecologie, proiecții de film, întâlniri tematice, spații verzi generoase, concerte și festivaluri, toate în cartier și accesate nu doar de publicul cultural, ci și de rezidenți.

„Muzeul Apei are tot o altă abordare asupra publicului. Ei zic așa, oamenii care vin la noi, fie sunt din cartier – și vorbim de Ciarda Roșie, cartier de vile și de slum – și aceștia vin pentru că suntem în proximitatea lor, fie sunt familii cu copii care vin pentru atractivitatea evenimentului. Și ce facem noi este să invităm operatori culturali și economici cu various acts pentru tipul ăsta de public, care e al nostru. Deci oamenii din Ciarda Roșie știm sigur că nu vin în centru, că asta zice barometrul de consum.” (expertă relații comunitare și incluziune socială, CEaC)

Ce unește aceste (prea puține) inițiative care reușesc să atragă și să implice activ comunitățile de cartier ține de atenția la nevoile rezidenților, proximitate și, mai ales, continuitate și predictibilitate. Ce desparte, în continuare, centrul de cartiere?

Observam mai devreme faptul că studiile sociale care s-au uitat la tipologiile de public participante în mod curent la evenimente cultural-artistice au arătat că acestea sunt persoane aflate la vârsta de mijloc, cu niveluri ridicate de educație și venituri. În același timp, conform teoriei cultural omnivores, același grup social este mai deschis și mai receptiv la diversitatea evenimentelor, inclusiv la cele considerate populare și de masă, față de cultural univores, respectiv publicul de rând, care consumă o plajă redusă de evenimente și care are niveluri de educație și venituri scăzute. 

„Mi se pare că ne lovim de veșnica problemă, mai ales când vorbim, nu știu, mai mult de lucruri de nișă sau mai puțin abordabile de publicul larg, adică de arta contemporană sau de performance. Aici cumva încă nimeni nu a inventat un mecanism de abordare corectă a publicului larg, care nu este obișnuit, nu e în bulă, e speriat. Și cumva dacă vorbești cu oamenii primești aceleași răspunsuri: nu știu, nu înțeleg, nu e pentru mine.” (operator cultural, 40 de ani)

„Mi s-a părut că a fost enorm de multă muncă care n-a ajuns la nimeni, de fapt. Că aici e frustrarea. Chiar s-a muncit foarte mult și după care când vedeai, vezi rezultatul.. Adică attendance-ul. (…) Și aici cred că, de fapt, e natura artei contemporane, care e problematică pentru mine. Știi, că are alura asta elitistă și lumea nu prea se apropie. Adică oamenii obișnuiți. Nu prea părea să știe nimeni ce se întâmplă.” (manageră de producție eveniment artă contemporană, 40 de ani)

În vârtejul de activare a cât mai multor operatori, anul Capitalei a antamat inclusiv organizații fără experiență în domeniul cultural. Astfel, proiecte de anvergură, beneficiare de sprijin financiar consistent, au realocat în mod arbitrar către propria extindere și dezvoltare aproape tot bugetul asumat pentru acțiunile de comunicare, promovare și diseminare (un procent semnificativ), cum a fost cazul, izolat poate, al unuia dintre operatorii culturali locali.

Vocile critice cu care am dialogat subliniază intențiile de diversificare a publicului cu care au pornit pe drumul cultural 2023, obligații de altfel specificate și în ghidurile aplicațiilor pentru finanțările nerambursabile, dar împotmolite uneori în elitism, alteori în lipsă de experiență, presiunea timpului și planificare defectuoasă, birocrație sau supraaglomerarea programului cultural. Toate la un loc să fi ținut, oare, cultura în bulă?

Direcția asumată de echipa de implementare în Programul Cultural TM23 reactualizat este destul de clar enunțată: „Abordarea publicului utilizează ca punct de pornire definiția Comisiei Europene, care consideră dezvoltarea publicului un proces strategic, dinamic și interactiv de a face arta accesibilă la scară largă.” Intenții și direcții bune pe hârtie, exprimate în cuvinte generoase, traduse totuși nerealist în implementare.

„Eu nu am participat la niciun eveniment, nu am timp, muncesc în continuu și în rest, cu viața de zi cu zi. Am o mătușă care merge și niște vecini. Nici nu aflu de ele, ar trebui să fie o pagină de Internet unde să fie afișate toate, bannere și panouri pe marile bulevarde, nu doar în piețe, să le vadă și șoferii, nu doar pietonii care se pot opri să le citească.” (șoferiță Uber, 42 de ani)

Discuția aceasta a avut loc în prima parte a lunii noiembrie 2023, în timpul unei curse care mă transporta din zona semi-industrială Bd-ul Eroilor de la Tisa, în Piața Unirii, centrul emblematic al Timișoarei. I-am povestit doamnei despre programul evenimentelor din Capitală Culturală și cum poate fi accesat online. A salvat pagina de internet Timișoara2023 în memoria telefonului. 

Interviuri cu actorii locali implicați în organizarea de evenimente confirmă că nivelul de promovare a fost sub așteptări, cel puțin în prima parte a anului cultural. Acest lucru a fost cauzat, pe de-o parte, de întârzierea alocărilor bugetare agreate pentru acțiunile de comunicare și promovare ale programului cultural, și pe de altă parte, de funcționarea site-urilor dedicate. Inconveniențe care, la firul ierbii, s-au simțit din plin.

„Eu sunt operator comercial în centru, nu am primit niciun pliant sau afiș de la organizatori, cu programul, cu ceva, să pot pune pe mese, să vadă turiștii. Abia de o lună au un program afișat cu toate evenimentele din luna respectivă. Am aflat de ele umblând pe stradă, pe aici prin centru, prin cele 3 piețe, am întrebat organizatorii.” (antreprenor, 43 de ani)

„Eu am o problemă cu faptul că nu se promovează nimic la cluburile de seniori din Timișoara. Eu aflu despre evenimente de la fiica mea, care e artistă.” (senioară, 68 de ani)

Cele două platforme care au centralizat întreg programul – site-ul Centrului de Proiecte și site-ul Asociației TM2023 – au trebuit deseori să aștepte materiale de comunicare de la beneficiari, care la rândul lor făceau materialele de promovare pe ultima sută de metri. Astfel, era imposibil ca programul să fie actualizat în timp real, ceea ce a generat confuzie în rândul publicului. Iar la nivel de audiență, tot publicul deja interesat a fost cel mai bine informat și conectat: oamenii de cultură din orașele mari ale țării au „invadat” Timișoara în 2023.

„Oare fiecare tanti Magdalena din Plopi a auzit de evenimente la care să-și trimită nepoții? Cu siguranță nu. Nu s-au atins toate acele straturi de public la care am fi vrut să ajungem, dar nici nu ajuta dacă aflau doar de evenimente, ci dacă aflau de PROGRAM.”, declara la finalul anului trecut un operator cultural local.

Privind prin lentila (mai) critică a operatorilor care au experiență de peste 10 ani în educație și evenimente dedicate comunităților de cartier, unele dintre programele de mediere culturală s-au simțit insuficiente. Au lipsit spațiile dedicate pentru interacțiune și învățare, mediatorii calificați au fost puțini, iar materialele improvizate, deși cererea pentru evenimente dedicate copiilor a crescut semnificativ, în special în timpul programelor didactice Școala Altfel și Săptămâna Verde.

„Am mers cu clase de la a 5-a până la a 12-a și am experimentat ce e adresat lor. Cel puțin la muzee medierea se întâmplă într-un hal.. E suficient să vezi că e ceva improvizat, aceeași hârtie și câteva creioane ca într-un hotel în care faci un colț din ăsta pentru copii. E aproape similar, doar mai atașezi un pic de conținut pentru că ai și o expoziție în jur și atunci tu faci un fel de mediere în care traduci acel conținut pentru ei, dar ca spații sunt complet nepregătiți. Asta e ce am experimentat și chiar am luat toate programele de mediere [la rând]. Evident că ei se bucură pentru orice chestie și cu atât mai mult trebuie un pic lucrat în zona asta. (…) Am văzut și cazuri în care, dacă nu sunt preluați, profesorii cu copii renunță, pentru că sunt panicate profesoarele, învățătoarele. Că nu știu ce să le spună.” (profesoară și manageră culturală spațiu educațional independent, 43 de ani)