În bucătăria din clădirea din Primrose Hill, în Londra, unde își are cabinetul de psihiatrie, David Cooper, complet dezbrăcat, leagănă un copil al unui pacient care i l-a lăsat în grijă.

Așa îl găsește David Gale, un scriitor care-i era pacient, cândva în 1968, la o ședință de psihoterapie pe care o avea programată cu el. Cooper nu e doar complet dezbrăcat, ci are și un ghips care îi acoperă până la șold piciorul pe care și l-a rupt căzând beat pe scări. Gale ascultă o poveste despre cum Cooper făcuse sex toată noaptea cu o femeie sud-americană, care era prietena unui alt pacient sau, mai corect spus, unui fost pacient al său, care sărise sub un metrou cu numai două zile înainte. Cooper îi povestește liber lui Gale despre fanteziile pacientului decedat, care avusese un tată măcelar și pe care îl visa mereu trașându-l în bucăți și tot Cooper îi explică lui Gale că prin metoda asta de sinucidere, pacientul reușise ceva ce își dorise cu disperare toată viața: să își obțină respectul pe care-l tânjea de la tatăl lui.

David Cooper nu era vreun excentric obscur, ci un excentric chiar foarte faimos. În urmă cu doar un an, în 1967, publicase titlul care-i adusese celebritatea în cultura încă underground a anti-psihiatriei occidentale – Psychiatry and Anti-psychiatry, un volum care dăduse chiar numele anti-psihiatriei, la un moment în care mișcarea încă își căuta o identitate culturală coerentă.

Unul din clișeele culturale pe care ni le amintim azi despre anii ‘60 a fost vara iubirii, care a zguduit coasta de vest americană și a culminat doi ani mai târziu cu legendarul festival de la Woodstock, care avea să aducă audiențe record de aproape jumătate de milion de spectatori. Acesta a reprezentat, așa cum remarca Radu Umbreș: 

„Momentul culminant al unei rebeliuni împotriva societății postbelice, împotriva conservatorismului tacit al Americii eisenhoweriene, împotriva familiei din suburbii cu mașină, copii, peluză, cățel, steagul în faţa casei și grătarul din spatele ei, votând democrați sau republicani fară ca alegerea să reprezinte o schimbare reală, uniţi în faţa pericolului real sau imaginar al comunismului sovietic”. 

Toate astea obturează parțial turbulențele politice și sociale care au marcat deceniul al cărui final s-a încheiat cu Richie Havens cântând un imn care avea să scrie istorie.

De-a lungul anilor ‘60, psihiatria vest-europeană, în special cea americană, se confrunta cu o criză de legitimitate științifică și culturală fără precedent. Disciplina era lipsită de metode eficiente de tratament până pe la mijlocul deceniului, când aveau să intre pe piață medicațiile antidepresive și antipsihotice. Psihiatria americană se afla într-o covârșitoare majoritate sub dominația dogmei psihanalitice, care utiliza tratamente psihoterapeutice lungi, complicate și adesea cu eficiență restrânsă, în absența oricărui suport farmacologic. Robustețea științifică precară pe care se fundamentase știința psihiatriei, deopotrivă morală și legală, de a defini „normalitatea” mentală a lumii occidentale și, mai mult, autoritatea de a interna non-voluntar persoanele clasificate ca fiind de partea greșită a normalității, avea să ducă în anii ‘60, nesurprinzător, la dinamici sociale teribil de volatile.

În 1961, Erving Goffman, unul dintre cei mai influenți sociologi din toate timpurile, publica „Aziluri”, o colecție de patru eseuri despre dinamicile de putere dintr-un spital de psihiatrie din Washington, unde lucrase sub acoperire ca asistent medical timp de un an. Aziluri descria spitalele psihiatrice într-o manieră atroce: ca pe niște „instituții totale”, care anulau identitatea pacienților și erau adevărate instituții carcerale, în care bolnavii erau închiși pentru a fi pedepsiți mai degrabă decât pentru a fi tratați. Volumul avea să aibă un ecou uriaș în epocă, influențându-l profund pe tânărul David Rosenhan, care era deja profesor de psihologie judiciară.

„Aziluri” avea să fie unul dintre primele volume dintr-o lungă serie publicată de-a lungul anilor ‘60 care atacau atât eficacitatea, cât și legitimitatea psihiatriei ca disciplină medicală. În același an, Michel Foucault publica „Istoria nebuniei în epoca clasică”, argumentând că boala mentală nu fusese o constantă reală de-a lungul secolelor, ci o ficțiune convenabilă pentru represiunea politică. În anul precedent, psihiatrul scoțian R.D. Laing publicase „The Divided Self”, avansând ideea că schizofrenia era răspunsul psihologic firesc la o acută nesiguranță de sine și că psihiatria nu făcea decât să aplice etichete nocive care nu aveau nicio utilitate clinică sau epistemologică.

Până la momentul volumului lui David Cooper, în 1967, mișcarea anti-psihiatrică era eterogenă și nu avea un manifest care să-i dea cu adevărat o direcție ideologică întru totul coerentă. Coalizată sub titlul dat de Cooper, anti-psihiatria avea să agite din ce în ce mai mult apele, deopotrivă în psihiatria britanică, dar și în cea americană, până la finalul deceniului, Aceasta avea, însă, o problemă majoră: nu avea date științifice pentru a-și susține pozițiile, care erau fundamentate pe opinii extrase de psihiatrii care porniseră mișcarea din experiența lor clinică și din lecturile politice și filosofice, adesea de orientare marxistă, dar care erau prea puțin sau deloc interesați de cercetare științifică riguroasă.

Momentul apariției studiului lui Rosenhan avea să fie scânteia care să producă explozia în mainstream a anti-psihiatriei: în sfârșit deveneau disponibile date concrete, explicite, extrase dintr-un studiu aparent controlat, care arătau fără echivoc că psihiatria era o pseudoștiință care trebuia desființată de urgență. Pentru susținătorii anti-psihiatriei, n-avea să conteze că datele respective erau similare cu un celebru banc sovietic care circula în epocă: așa cum lui Petrov nu i se dăduse ci i se luase, și nu o mașină, ci o bicicletă, datele respective nu erau nici controlate, nici concludente, ci decupate manipulativ și cel mult preliminare. Cu doar 8 participanți (care e posibil să nu fi existat), studiul nu spunea nimic despre robustețea științifică a psihiatriei, ci arăta doar că psihiatrii, la fel ca orice alt profesionist din domeniul medical, puteau fi mințiți dacă cineva își propunea să facă asta.

Detaliile astea n-aveau să conteze din cauza unei culturi prevalente în anti-psihiatria de la vremea respectivă: o atitudine extrem de părtinitoare în favoarea datelor care sugerau că psihiatria e o pseudoștiință și împotriva celor care sugerau contrariul. De altfel, lumea științifică în care apărea articolul lui Rosenhan era una extrem de politizată. Numărul din Science în care apare studiul respectiv include chiar pe ultima pagină a articolului, o rezoluție a American Association for the Advancement of Science, asociația care editează jurnalul Science, care condamna ferm implicarea Statelor Unite în războiul din Vietnam.

Așa cum povestește Gale, David Cooper vedea în misiunea anti-psihiatriei abolirea granițelor dintre psihiatru și pacient, într-o dinamică plină de ambiguitate în care fiecare îl putea trata pe celălalt după cum o cerea situația. Această ideologie avea să-l ducă la încălcări absolut spectaculoase ale eticii profesionale, precum sexul și consumul de alcool și droguri în mod curent cu pacienții, cărora le și mărturisea liber problemele pe care le aveau ceilalți pacienți pe care îi trata.

De fapt, etica necesară pentru rigoarea profesională și științifică n-avea să fie niciodată punctul forte al anti-psihiatriei. R.D. Laing, care de altfel îl și trimisese pe David Gale la Cooper, devenise deja (la finalul anilor ‘60) un superstar al contraculturii britanice și americane. El înființase în Londra, la Kingsley Hall, un centru de tratament al schizofreniei unde refuza pacienților orice medicație disponibilă deja pe piață, insistând pentru sesiuni interminabile de psihoterapie existențială, cu regresii de vârstă și consum de LSD, care adesea agravau simptomatologia pacienților. 

Pentru Laing a contat prea puțin că doi pacienți aveau să sară de pe acoperișul clădirii, că centrul de tratament atrăgea drift-eri care uneori agresau pacienții sau că, cel puțin o dată, centrul fusese percheziționat de poliție din cauza consumului generalizat de droguri. Acesta proclama de fiecare dată că tratamentele de acolo erau revoluționare. În contradicție cu ideile lui critice, care altminteri surprindeau acurat vulnerabilitățile psihiatriei epocii, Laing s-a confruntat cu dependența de alcool și substanțe, iar comportamentul său avea să afecteze semnificativ viața soțiilor și copiilor săi. Acest aspect contrasta profund cu discursul lui cu privire la potențialul toxic pe care-l puteau avea familiile abuzive asupra sănătății mentale. Tot din cauza problemelor cu alcoolul, Laing și-a pierdut dreptul de liberă practică a medicinii în anii ‘80, înainte să moară la doar 61 de ani.

Dincolo de toți (sau poate deasupra tuturor), vine psihiatrul Thomas Szasz.

Poate cel mai celebru și totodată cel mai controversat autor al anti-psihiatriei americane, Szasz ajunsese la fel de celebru ca R.D. Laing în anii ‘60, atunci când publicase în 1961 „The Myth of Mental Illness”, volumul care, alături de „Aziluri”, avusese probabil cel mai mare impact în geneza anti-psihiatriei. „The Myth of Mental Illness” avansa ideea că dovada cea mai bună a caracterului pseudoștiințific al psihiatriei era aceea că, până la momentul respectiv, nu produsese markeri neurobiologici ai niciunei tulburări pe care pretindea că o diagnostichează și o tratează: de la anxietate și depresie, până la schizofrenie. Szasz argumenta că absența unor mecanisme fiziopatogenice pentru afecțiunile psihiatrice era dovada definitivă că aceste pretinse patologii nu erau probleme medicale, ci pur și simplu variații ale normalității, inconvenabile (politic) pentru societate, care decisese în mod arbitrar să le clasifice ca patologii mentale tratabile inclusiv involuntar în spitalele de psihiatrie.

În ciuda faimei dobândite cu The Myth of Mental Illness, Szasz avea să ignore, cu bună știință, un contra-argument simplu: explicația alternativă că, fiind extrem de complicate (inclusiv din perspectiva metodologiei științifice de cercetare), mecanismele fiziopatologice ale tulburărilor psihiatrice pur și simplu nu fuseseră încă descoperite. Anthony Clare avea să-i atragă atenția în 1976 că, aplicând același raționament, până la momentul descoperirii bacilului Koch, tuberculoza putea fi la fel de bine declarată ca nefiind o problemă medicală, ci doar un construct social creat de o societate ostilă tuberculoșilor pentru a-i stigmatiza, același argument fiind aplicabil și epilepsiei înainte de descoperirea electroencefalografiei șamd. Szasz avea să-l ignore pe Clare, așa cum avea să facă și cu restul datelor neurobiologice din ce în ce mai numeroase care aveau să se acumuleze cu privire la patologiile psihiatrice pe parcursul lungii sale cariere. De altfel, întreaga mișcare anti-psihiatrică avea să evite, în cea mai mare parte, să se angajeze în orice dezbatere științifică pe tema datelor din psihiatria biologică.

La fel cum David Cooper și R.D. Laing își fundamentaseră viziunile despre boala mentală pe aderența la marxism, Szasz își dezvoltase opiniile despre psihiatrie în strânsă legătură cu libertarianismul radical pe care îl visa implementat în societatea americană. Pentru Szasz, psihiatria nu era doar o pseudo-știință care avea tratamente ineficiente, ci și o metodă de intruziune abuzivă a statului în viețile private ale cetățenilor, care meritau să aibă controlul, dar și responsabilitatea deplină a faptelor lor.

Folosind analogii extrem de manipulative – invocând diabetul ca exemplu și ignorând o întreagă clasă de patologii neurologice care i-ar fi anulat argumentul –, acesta afirma că majoritatea pacienților medicinii nu sunt incapacitați social și nici dependenți economic. Szasz se referea la pacienții psihiatrici ca paraziți sociali, infantilizați de psihiatrie, care aveau nevoie de brațul ferm al legii și de responsabilitate morală, nu de tratamente finanțate de stat. Psihiatrul considera tratamentele pentru sănătate mentală ca fiind apanajul exclusiv al unei relații contractuale liber consimțite între un individ liber și un psihiatru sau psiholog la fel de liber.

Lumea utopică visată de Szasz fusese posibilă și prin faptul că nu practicase niciodată psihiatria de spital, refuzând în anii ‘50, pe baza convingerilor personale, un rezidențiat în psihiatrie în orice spital care practica internările non-voluntare. Așa cum avea să remarce Allen Frances, șeful task force-urilor care au creat în anii ‘90 variantele IV și IV-TR ale manualului american de diagnostic și statistică a bolilor mentale (DSM), această poziționare îl punea în situația ridicolă de a avea opinii vehemente fără a înțelege patologiile psihiatrice acute, în care internarea non-voluntară făcea realmente diferența dintre viață și moarte.

Vehemența lui Szasz împotriva tratamentului non-voluntar mergea până într-acolo încât era ferm împotriva internărilor non-voluntare chiar și pentru pacienții suicidari, declarându-se explicit atât împotriva programelor de prevenție a suicidului, precum și a intervenției psihiatrice de orice fel pentru orice individ hotărât să-și ia viața.

În ciuda poziției lui extreme și a numeroaselor critici întemeiate, Szasz avea să devină unul dintre numele importante ale anti-psihiatriei americane din anii ‘60-’70, continuând să practice psihiatria până la moartea sa în 2012. La fel cum a evitat să discute datele din psihiatria biologică de-a lungul celor cinci decenii în care a profesat, în același fel avea să evite să discute că Statele Unite au devenit țara cu cel mai mare procentaj de pacienți psihiatrici încarcerați din lumea democratică.

E important, cred, să mai amintim odată. Dacă presupunem că articolul ăsta ți-a luat 15 de minute de lectură, în lume se vor fi sinucis aproximativ 22 de oameni, iar alți aproximativ 250 vor finaliza tentative nereușite de sinucidere (dintre care unii vor recidiva și vor reuși). Pentru Szasz, libertatea individuală era mai importantă decât încercarea de a-i trata involuntar, o atitudine care are încă și mai multe probleme etice având în vedere că majoritatea suicidurilor e produsă de probleme de sănătate mentală, care sunt tratabile, chiar dacă imperfect. De asemenea, tentativele de suicid sunt de multe ori rezultatul unor decizii impulsive, iar marea majoritate a pacienților care au o tentativă de suicid nu o mai repetă a două oară. Asta sugerează că marea majoritate a crizelor care duc la tentative eșuate sau reușite de suicid sunt rezultatul unor crize acute temporare, care pe termen lung se atenuează semnificativ. Datele sugerează la momentul ăsta că cea mai eficientă metodă de prevenție e reducerea simptomatologiei prin tratament, combinată cu restrângerea accesului la mijloace de suicid, și mai puțin intervenția directă asupra ideației suicidare, care poate avea diverse motivații/cauze.

La fel ca pentru Szasz, pentru Rosenhan, celebritatea oferită de studiul său era mai importantă decât violențele din cadrul spitalului de psihiatrie pe care le-a descris în cuprinsul studiului, sau decât faptul că ascunsese că-i spusese doctorului Bartlett că era acut suicidar pentru a obține o internare, pe care s-o descrie apoi la fel de mincinos ca fiind produsul raportării a numai trei halucinații auditive.

Tot așa cum pentru David Cooper, sexul cu prietena pacientului său recent decedat era o datorie terapeutică, după cum i-a mărturisit lui David Gale (care îi era și el pacient), la fel cum era consumul de droguri și alcool împreună cu pacienții.

Tot așa cum pacienții care au sărit de pe acoperișul centrului comunitar de la Kingsley Hall au contat mai puțin decât dorința lui R.D. Laing de a avea un centru de tratament auto-apreciat drept revoluționar.

De-a lungul timpului, ideile fundamentale ale anti-psihiatriei aveau să persiste, sub o formă similară, dar grupate sub nume diferite, pentru a evita stigmatizarea dată de asocierea cu anti-psihiatria. În Marea Britanie, cea mai cunoscută dintre mișcările anti-psihiatrice e „psihiatria critică”, o mișcare co-fondată la finalul anilor ‘90 chiar de către Joana Moncrieff, autoarea review-ului din Molecular Psychiatry. Așa cum arată psihiatrul George Dawson într-un review bine documentat din 2019, singura diferență dintre anti-psihiatrie și psihiatria critică e cea de titulatură. De altfel, niciunul dintre psihiatrii care sunt parte din Critical Psychiatry Network, organizația care a introdus conceptul de „psihiatrie critică” la finalul anilor ‘90, nu și-au ascuns niciodată admirația pentru mișcarea anti-psihiatrică,

Joanna Moncrieff însăși avea să se declare de-a lungul carierei ca fiind o admiratoare a lui Thomas Szasz, până într-acolo încât chiar membri ai mișcării psihiatriei critice s-au distanțat de poziția ei. Deloc surprinzător, comentariile făcute de Moncrieff seamănă cu cele ale lui Szasz atunci când declară că depresia se remite și fără tratament chiar dacă unii pacienți își iau viața suferind de depresie netratată, o declarație cel puțin problematică venind din partea unui psihiatru cu drept de liberă practică în Marea Britanie.

9 februarie 2012. Deși e aceeași lună de iarnă, e semnificativ mai cald în cimitirul din Palo Alto, unde are loc înmormântarea lui David Rosenhan, cu 4500 de km mai la vest decât spitalul de psihiatrie din Haverford unde își începuse studiul care avea să-i aducă celebritatea mondială. În cei 39 de ani scurși de la articolul din 1973 și până la moartea sa, Rosenhan n-avea să mai facă nicio contribuție notabilă în cercetarea din psihiatrie, retrăgându-se în obscuritate, chiar cu prețul unui proces pierdut cu editura Doubleday, care avea să-l dea în judecată atunci când nu a mai primit manuscrisul pentru cartea bazată pe faimosul său studiu. Înmormântarea lui Rosenhan e o ceremonie privată, la care nu participă decât familia, câțiva colegi și niciun autor asociat cu mișcarea anti-psihiatrică, de care Rosenhan se distanțase încă din anii ‘70. N-o să știm niciodată ce a crezut cu adevărat despre studiul său din 1973 și dacă a reușit să se convingă că modificările pe care le-a adus datelor prezentate în articol erau minore, așa cum n-o să știm niciodată dacă și câți dintre pseudo-pacienții descriși în studiu au existat cu adevărat.

Tot în 2012, în septembrie, avea să moară și Thomas Szasz, a cărui carieră în anti-psihiatrie fusese din multe puncte de vedere opusul carierei lui Rosenhan. Citit, citat și respectat la scală largă în mișcarea anti-psihiatrică, Szasz avea să rămână unul dintre numele importante ale anti-psihiatriei, în ciuda modestiei teatrale care includea comparații implicite cu Voltaire, a opiniilor adesea extreme și a refuzului de a răspunde criticilor științifice sau de a participa la dezbateri autentice, bazate pe cercetare, nu pe opinii personale.

Szasz avea să evite pe ultima sută de metri un proces extrem de inconfortabil, care urma să ajungă la Curtea Supremă a statului New York în 1994, fiind dat în judecată de văduva unui pacient care-și luase viața după ce Szasz îi spusese să-și oprească medicația pe care o lua pentru tulburarea bipolară de care suferea. Acesta i-a plătit văduvei o sumă de bani rămasă confidențială. Povestea, aproape necunoscută fanilor lui Szasz, e puțin probabil să-i fi făcut să se îndoiască cu privire la opiniile sale, așa cum nici asocierea lui deschisă cu scientologia n-avea să-i deranjeze fanii, în ciuda activității susținute a mișcării scientologice de a răspândi propagandă conspiraționistă despre medicină în general și despre psihiatrie în particular. Ca și în cazul lui Rosenhan, n-o să știm niciodată dacă și în ce măsură și-a pus probleme etice cu privire la pacientul care s-a sinucis după ce el i-a spus să-și oprească medicația.