Domnul S fixează pe rând, cu degetul arătător, toate mașinile din parcare: 

„Skoda 130, Dacia 1100, Ford Taurus – păi cine avea așa ceva era mare! Aici tot Skoda, asta e sigur 110, că d-asta am avut, uite cum se vede de sub prelată. Iar acolo în spate, precis n-o știi p-asta, e Renault Dauphine, cu farurile rotunde, caută să vezi.” 

Continuă să studieze cu atenție fotografiile alb-negru expuse în garaj, parte din arhiva Mihai Oroveanu, ilustrând scene din cartierului Drumul Taberei din anii ’70. În imaginile atârnate în vitrină, fete și băieți în pantaloni scurți și sandale se joacă pe mijlocul străzii cu palete de lemn parcă făcute la traforaj, se dau cu bicla, țin în mână bețe și rostogolesc cauciucuri. Unul dintre ei are la subraț o minge, iar alții stau pe bordură la o „țaca” cu capace. Vecine și vecini îi veghează discret, vorbind una-alta la scară sau trebăluind pe lângă blocurile joase care de-abia se ghicesc printr-o vegetație cu adevărat luxuriantă. Pe schița cartierului din revista Arhitectura, domnul S. așează hotărât latul palmei în lungul bulevardului Prelungirea Ghencea: de-aici în sus era câmp. 

Inginer de mașini, pasionat mai ales de motociclete, a copilărit jos, peste drum de Prelungirea Ghencea, la case, și s-a mutat în Drumul Taberei odată cu construcția blocurilor. De atunci însă pendulează între casă și bloc. Nu a renunțat nici acum la casa cu curte – acolo îi e atelierul și acolo mai plantează una-alta. Și nu e singurul, mulți locatari mutați la bloc în anii ’60-’80 mai au acces la „casa veche” a familiei sau a rudelor. 

În alte fotografii din arhiva prinse de perete, locatarii înarmați cu lopeți și greble sapă pământul pe lângă bloc. În haine de oraș, ori în rochii de casă, sau cu halate de lucru, cu capul gol, sau acoperit de câte o bască, batic ori bentiță, aceștia cară găleți și întorc pămîntul printre puieți, după care se adună să răsufle gesticulând pe alee. Chiar dacă erau proaspăt calificați în meserii tehnice, ori porniți în cariere de funcționari, ofițeri și sportivi, avînd diverse preocupări și pasiuni urbane, unii dintre locatari se pricepeau și la grădinărit. Plecați la oraș din zonele rurale, sau mutați din localitățile urbane mai mici, dar de foarte multe ori proveniți chiar din mahalalele întinse ale Bucureștiului, locatarii nu se rup definitiv de curte, de care mai rămân legați prin practici și resurse, adaptându-și obiceiurile moștenite la noile condiții și spații standardizate de la bloc. 

Într-un articol rezultat în urma unei etnografii desfășurate în anii ’90 într-un bloc din cartierul Militari, Vintilă Mihăilescu și Viorica Nicolau descriu nevoile și practicile de gospodărire ale locuitorilor, manifestate prin proiectarea și bricolarea unui mic parc plin de elemente vegetale, dar și de mobilier destinat petrecerii timpului liber (procurate prin punerea la bătaie a capitalului de rețea). Acestea sunt prezentate ca forme de domesticire prin îngrijire a unor teritorii reziduale, populate cu resturi de moloz și parțial neamenajate. Inițiativa a aparținut administratorului blocului, dar eforturile rezidenților au depășit simpla participare la acțiunile patriotice (munca voluntară cu regim cvasi-obligatoriu pentru întreținerea spațiului public, din perioada comunistă): ”[…] cea mai mare reuşită o constituie faptul că această iniţiativă a generat o acţiune a comunităţii în folosul întregii comunităţi a blocului 311, independent de – şi, uneori, chiar împotriva – structurilor administrative de stat”.   

Într-un interviu din 1960, Maria Tănase mărturisea: „M-am născut în București, în vechea mahala a Cărămidarilor. Mahalaua în care cresc legume, pomi fructiferi și flori. În grădina cu miros de cais a lui taica.” Descrierea sudului orașului din perioada primului război mondial, adică ceea ce astăzi este cartierul Tineretului, definit prin bogăția vegetală, se aplica și altor zone din jurul și din interiorul zonei centrale. 

Ca o consecință a interdicției de a ridica fortificații în perioada dominației otomane, Bucureștiul a crescut ca un oraș răsfirat, cu o densitate scăzută. Prima încercare de a conține orașul în niște limite mai clare vine destul de târziu, odată cu proiectul fortificațiilor din jurul Capitalei (1884-1914). Astfel, orașul s-a extins constant, păstrând însă în interiorul său mari zone neconstruite, moșii sau maidane, grădini, vii, ori livezi. În studiul mahalalelor din interiorul inelului central, arhitecta Ioana Tudora identifică „viața la curte” ca o marcă specifică locuirii urbane locale. Utilitare ori estetice, adică de legume, de zarzavat, de flori, sau doar pentru socializare, evoluând în funcție de zonă, proprietari și modă, curțile plantate supraviețuiesc, se adaptează modernizărilor succesive și funcționează ca elemente structurante ale urbanismului autohton. 

Fără să fie un sat mai mare, ci mai degrabă, așa cum îl vede arhitectul Ștefan Ghenciulescu, ca un țesut urban „transparent”, Bucureștiul a fost întotdeauna un oraș al grădinilor. Aici se extindea viața domestică, se filtra relația cu strada, se derula viața socială și avea loc participarea la comunitate. Ilustrat și de istoricul Andrei Răzvan Voinea în cercetarea despre lotizările urbane – faimoasele parcelări care au constituit încercările interbelice în materie de locuire colectivă –, visul de locuire al familiilor bucureștene rămânea, în mare măsură, casa cu grădină.

După 1947, realitățile politice, nevoile unei populații în creștere și noile perspective profesionale marchează o schimbare radicală a politicilor de locuire colectivă în București. Din anii 1960, statul începe construcția marilor cartiere de blocuri, adevărate orașe noi. În filmul „Serenadă pentru etajul XII” din 1976, în regia lui Carol Corfanta, strungarul Firu, jucat de Toma Caragiu, îi mărturisește bucuros și emoționat unui vecin imaginar, în preziua mutării din casa scundă de mahala în apartamentul repartizat în blocul nou construit: „De mâine începe. Anul unu, ziua întâi. Apă caldă. Adio cărbuni, adio scârțâială”. Și ar fi putut adăuga, „Adio curte, adio grădină!” Mai ales că în câteva secvențe filmul prezintă grădina cu vegetație bogată a familiei personajului. 

În linie cu modelul urbanismului modernist occidental, noua paradigmă civilizatoare a locuirii colective elimina spațiile plantate domestic din proximitatea locuirii. În perspectivele de la nivelul ochiului publicate în revista Arhitectura, ansamblurile proiectate respirau o atmosferă similară cu cea a stațiunilor de odihnă, unde clădirile de locuit cu mai multe niveluri erau așezate dinamic într-un mare parc. Însă, utopia rămâne parțial pe hârtie – multe din echipamentele comunitare și amenajările spațiilor publice dintre blocuri nu se mai realizează și pe teren. Paradoxal, tocmai falimentul parțial al utopiei este șansa acestor proiecte să devină cartiere: locuitorii intervin și umplu golul lăsat de autorități, iau în grijă și se atașează de spațiile verzi din jurul blocurilor, domesticindu-le prin amenajări informale bricolate cu resurse deturnate de la întreprinderi și material vegetal procurat din grădinile limitrofe. Cu o încăpățânare demnă de termeni contemporani, precum „reziliență” sau „sustenabilitate”, grădinile încep să răsară printre blocuri, uneori chiar și în condiții de mediu potrivnice, după cum ne-a mărturisit o locuitoare din prima generație din Buclă: 

„E numai piatră dedesubt în grădina asta. Au îngropat ăștia tot mozaicul și resturile de gresie și faianță de la băi și tot ce le rămânea de la șantier că se grăbeau, nu mai stăteau să strângă. Nu creștea mai nimic, dar am pus iedera asta și uite că s-a prins. Am mai adus și pământ ca să fertilizăm locul.” 

În același timp, confruntat cu incapacitatea de a gestiona uriașele suprafețe verzi, generos prevăzute în proiectul inițial, statul a încurajat și formalizat aceste practici de autogestiune. Astfel, în Legea Străzilor din 1975 se menționează că „îngrijirea și amenajarea curților interioare, a zonelor verzi (…) constituie o obligație a fiecărui locatar”. Mai tîrziu, Legea Aprovizionării din 1980 prevedea atribuirea terenurilor virane instituțiilor sau cetăţenilor „în vederea cultivării cu legume, cartofi şi alte culturi alimentare”. Astfel (re)apare „curtea” ca element asociat locuirii colective moderne, iar pe fondul crizei economice din anii ’80, terenurile rămase în așteptarea echipamentelor publice neconstruite din interiorul ansamblurilor de blocuri devin, la nevoie, „cultivabile”, transformate în grădini productive pe loturi individuale, dar și colective. Cercul se închide, și ansamblurile ridicate în paradigma stilului internațional, cresc ca o versiune situată în evoluția istorică locală, cu rădăcini în relația locuitorilor cu natura, cu pământul și cu comunitatea: blocurile cu curte și grădină cultivată.

După schimbarea regimului politic din 1989, pe fondul dereglementărilor, privatizării radicale și retragerii statului, practicile informale de autogestiune și de transformare a spațiilor comune dintre blocuri iau amploare. Treptat însă, discursul civilizării, care vede în universul vegetal bricolat în preajma blocurilor o invazie cu note sălbatice, revine în narațiunea dominantă, dublat de asocierea practicilor informale cu perioada comunistă de tristă amintire. Amenajările sunt desconsiderate în discursul public, subapreciate, descurajate, descalificate sau chiar „criminalizate” și interzise formal. 

În lipsa unor clarificări legislative, loturile individuale de pe terenurile neconstruite au lăsat loc altor funcțiuni de care cartierele duceau lipsă. Uneori, intervențiile locatarilor au fost tolerate chiar și de reprezentanții administrației, cum a fost cel pe care l-am întâlnit într-una din acțiunile de explorare, care chemat să taie iedera invazivă de lângă bloc, ne-a mărturisit că nu poate să accepte să intervină și să elimine unica plantă care reușește să se dezvolte pe un teren aproape steril și umbrit și să lase locul gol. Astfel, acceptate tacit de autorități și vecini, o parte din grădinile de lângă blocuri au supraviețuit, în special în spatele arterelor principale. Și-au pierdut însă latura productivă și au rămas preponderent decorative, așa cum mărturisea un membru dintr-un colectiv de grădinari din zona Buclei din Drumul Taberei: 

„Nu facem legumicultură în fața blocului, că pe urmă stricăm tot. Astea la țară, în curțile fiecăruia. Aici am vrut să facem doar să fie plăcut ochiului, când treci și când intri în bloc să îți facă plăcere.”

Vintilă Mihăilescu observa un fenomen similar manifestat în spațiul rural, unde treptat, sub regimul pasiunii pentru rustic ca formă discursivă de cultură materială, spațiile productive și animalele din bătătură sunt trimise în spate sau nu mai au loc deloc în proximitatea casei. Aceasta devine teritoriul exclusiv al elementelor decorative prin „trecerea de la o etică a muncii bazată pe modelul normativ al „bunului gospodar”, către „estetizarea vieții” (Max Weber) și emanciparea simbolică””. 

Antropoloaga Mihaela Țânțaș identifica în 2012, în urma unei cercetări etnografice în cartierul Pajura din București, un număr de grădini istorice care își păstraseră caracterul hibrid, productiv-decorativ. Competiția pentru cea mai frumoasă grădină se juca între cele cu un număr mare de pomi vs. cele cu un număr mare de flori, expuse unor presiuni de redimensionare sau reconfigurare a geografiei în funcție de retrocedări și intervenții ale autorităților.

În ciuda stereotipurilor discursurilor dominante centrate pe incoerența estetică, în grădinile de bloc cresc microcomunități de vecini-grădinari. Compuse din generații diferite, de la primii locuitori pînă la cei născuți și crescuți la bloc, care preiau ștafeta și își diversifică motivațiile, grădinarii de bloc se implică într-o „mentenanță radicală” a unor forme de „infrastructură socială” și vegetală pe care comunitățile din cartierele de blocuri le-au dezvoltat și interiorizat în timp. 

În cercetarea de teren din zona Buclei am identificat câteva tipologii: grădina vitrină (cu decorațiuni, mobilier și elemente de upcycling – refolosire prin îmbunătățire); grădina „La taclale” (cu bănci și umbrar); sau grădina cu flori (puternic plantată). O apariţie recentă care s-a permanentizat deja o reprezintă grădina de pandemie, care a crescut din memoria grădinilor din anii ’60-’80 ca o consecinţă a restricţiilor de circulație, închiderii locurilor de joacă sau a șomajului tehnic. Astfel, grădinăritul la bloc a înregistrat un reviriment când, în perioada pandemiei, locuitorii au putut spațializa în proximitatea locuirii nevoia de socializare, de bricolaj sau, pur și simplu, au putut să se îngrijească de ceva într-un context general anxios și nesigur. Pentru o scurtă perioadă de timp, atunci când mobilitatea a fost restrânsă, la fel ca și accesul în parcuri, grădina și grădinăritul au devenit un refugiu într-un parc miniatural de proximitate. 

Dincolo de munca în sine, în grădinile de bloc converg mai multe elemente care atestă importanța acestora pentru viața colectivă în Drumul Taberei. Practica grădinăritului este inclusă într-un ansamblu de cunoștințe care provine în parte dintr-o cultură rurală (sau de mahala), dar și dintr-o cultură de fabrică. Ingeniozitatea și cunoașterea dezvoltate de locuitori în contextul muncii industriale se materializează prin numeroase amenajări în spațiile comunitare.

Fabricarea de obiecte sau recuperarea de materiale din fabrici au permis construirea de umbrare cu mese și bănci, bolți de viță la intrarea în bloc, închideri de balcoane, grilaje la geamuri și ulterior, în postsocialism, sofisticarea acestora prin apariția foișoarelor, balansoarelor și adăposturilor de animale. În plus, spațiul grădinii se conectează cu alte spații semideschise din cartier: garajele sunt transformate în ateliere pentru a fabrica mobilierul care va fi apoi instalat în grădini, iar balcoanele sunt folosite ca sere pentru a face să germineze semințele care vor fi plantate afară. În acest fel, un ansamblu de resurse, spații și cunoștințe permite existența și menținerea unui ecosistem de practici specifice cartierelor de blocuri.

Actul de apropriere a grădinilor de către locuitori răspunde, de asemenea, unei nevoi de personalizare a mediului lor de viață și de extindere și vizibilizare în spațiul public a stilului de viață al custozilor acestor spații. Ansamblurile de locuințe de mari dimensiuni, bazate pe o viziune de planificare funcționalistă, impun locuitorilor un mediu de viață uniform, alcătuit din unități de locuit reproductibile în serie. Logica impusă de dezvoltarea marilor ansambluri de locuințe și, în special, funcționalismul, au făcut obiectul a numeroase critici începând cu anii 1960. 

Cercetările evidențiază decalajul dintre proiectul arhitectural și experiența locuitorilor, demonstrând capacitatea acestora din urmă de deturnare a spațiului de la funcțiile sale inițiale pentru a-l adapta nevoilor și dorințelor lor. Filosoful Henri Lefebvre explică faptul că a locui nu este un act pasiv, în care rezidentul este un simplu utilizator al locuinței sale, ci și rezultatul unor transformări și influențe profunde ale mediului. Pe scurt, este o activitate creativă despre care Vintilă Mihăilescu afirma că are mai puțin de-a face cu o alegere arhitecturală, cât mai degrabă cu o alegere de stil de viață, într-o notă similară cu nevoia de „spații narative” în oraș, descrisă de sociologul Richard Sennett.

Prin urmare, nu este surprinzător că una dintre primele acțiuni ale noilor veniți în marile ansambluri de locuințe din Drumul Taberei a fost aceea de a-și apropria spațiile din jurul blocurilor pentru a planta diverse elemente vegetale. În acest fel, utilizările au depășit funcțiile prevăzute inițial, grădinile de agrement devenind ocazional grădini de legume sau mici livezi. Un fost cadru militar, acum pensionar, care s-a mutat într-un imobil de pe bulevardul Drumul Taberei la scurt timp după ce acesta a fost construit în anii ’70, explică faptul că „arborii au fost aduși de proprietari. Cireși, tot ce se putea – toată lumea a pus câte ceva, ca să nu fie doar pământ gol”. Amenajând spațiile verzi, noii locuitori transformă peisajul proiectat de arhitecți într-un peisaj trăit.

Instalarea acestor obiecte de mobilier bricolate în spațiile comunitare, precum și cultivarea plantelor, atestă formarea progresivă a peisajelor vernaculare existente astăzi. Istoricul J. B. Jackson definește peisajul vernacular ca fiind un peisaj locuit, trăit, format de comunitățile locale în funcție de nevoile, obiceiurile și tradițiile lor. Astfel, Jackson îl pune în contrast cu peisajul politic, o formă spațială care este produsul unei decizii centrale, al viziunii de planificare a Statului. Pentru istoric, acestor două tipuri le corespund mai multe modalități de peisaj care pot coexista, se pot suprapune sau chiar concura în același loc. 

Drumul Taberei ne oferă un bun exemplu de colaborare și evoluție între acestea, practicile spațiale cotidiene ale locuitorilor impunându-se ca forme de rezistență în fața unei ordini urbane gândită de sus în jos. Acest gen de rezistență a fost cercetat de o serie de antropologi ai culturii materiale, printre care Victor Buchli și Krisztina Fervary, interesați de felul în care rezidenții unor blocuri din URSS, respectiv Ungaria, s-au adaptat și au răspuns presiunilor și cererilor politice și sociale prin manipularea elementelor de cultură materială.

Perioada postsocialistă a reprezentat, așadar, un teren fertil pentru schimbări profunde în gestiunea orașului, precum și în viziunea colectivă asupra practicilor vernaculare care au loc în spațiile verzi. Succedarea dintre intervenția de stat și laissez-faire au tins să fragilizeze practicile de grădinărit, care au ajuns să depindă cel mai adesea de voința individuală. Cu toate astea, aceste practici demonstrează o capacitate puternică de adaptare la constrângerile externe. 

Deși grădinăritul este cel mai adesea o activitate individuală, sau practicată în grupuri restrânse, faptul că este izolată și spontană o face extrem de volatilă, lucru care îi permite să fie însușită de multe persoane. Totuși, această izolare reprezintă și o constrângere, în măsura în care locuitorii singuri au o putere redusă în fața unor eventuale intervenții. Deși puține la număr, unele exemple arată că o organizare colectivă a locuitorilor din același bloc permite o mai bună gestionare a protejării grădinii de distrugere, grupul impunându-se ca o forță de negociere sau chiar de rezistență.

Citește partea a doua aici – despre garduri, spații comune și animalele de lângă bloc.