Prima mea activitate la ferma de legume Sol și Suflet (Vlădeni, jud. Dâmbovița), unde am făcut terenul pentru această cercetare, a fost să descarc niște saci cu calciu de 20 de kg, la încurajarea lui Alex (unul dintre managerii fermei). El mi-a spus că, de fapt, corpul nostru poate mai mult decât credem, dar că ne-am dezobișnuit din cauza stilului de viață sedentar și înstrăinat de natură. Sugestia chiar a funcționat, iar eu mi-am îndeplinit misiunea (ridicând sacii și în mod corect!). Era februarie, frig și încă pustiu pe câmp, deci abia așteptam să intru în răsadniță, unde reacția mea spontană a fost: „«Aici e viața!»” Mese imense, bogate în mii de plăntuțe verde crud se întind în fața mea și mă emoționează. 

Cercetarea a fost o experiență multi-senzorială intensă: am gustat legumele proaspăt scoase din pământ, am ascultat zumzetul insectelor și al păsărilor în aer liber, dar și sunetele sistemului de irigații ori ale motocultorului care frământa pământul. Am stat ore întregi cu mâinile în pământ, până mi-au amorțit de la frig ori m-am rănit de la ghimpi și rădăcini uscate. Am stat o zi întreagă cu picioarele ude de la ploaia care nu se mai oprea, am împărțit apa din aceeași cană cu muncitorii zilieri, am cuprins toate texturile și nuanțele câmpului și ale răsadurilor, am mângâiat pisicile și câinii locului, am simțit mirosul compostului și al solului umed din răsadnița încălzită, și mi-am închipuit de mii de ori viața bogată a bacteriilor din pământul pe care îl lucram. 

În cadrul cercetării de teren din perioada februarie – iunie 2024 am trăit o experiență etnografică completă, de pe poziții variate: de la cercetător la observator, de la voluntar la multiplicator. Am discutat și lucrat împreună cu 16 alți voluntari, cu coordonatori ai fermei, muncitori zilieri, dar și cu o prietenă care a participat ca voluntară la muncile agricole. Am căutat să documentez vizual viața socială de la fermă și schimbările din ecosistem pe parcursul celor cinci luni cât am fost acolo, să surprind peisajele agricole în continuă schimbare și relațiile care le constituie.

Această afirmație, pe care am auzit-o în documentarul Kiss the ground, m-a urmărit în curiozitățile mele despre relațiile misterioase și intime dintre microorganisme, insecte, plante și hrana oamenilor. Interesul meu pentru sustenabilitatea producției de hrană s-a concretizat în explorarea unui proces complex, care implică comunitatea organismelor din sol (bacterii, fungi, alge ș.a.), care hrănesc planta și îi facilitează accesul la apă și nutrienți; insecte și păsări, care mănâncă, alungă sau susțin dăunătorii dintr-o cultură; oamenii care seamănă, îngrijesc și recoltează plantele, apoi le mănâncă, hrănindu-se, de fapt, cu ceea ce microorganismele din flora intestinală descompun din ceea ce ingerăm.

Odată cu trecerea de la vânătoare la agricultură pentru obținerea hranei, relația omului cu solul a devenit una de cooperare. Dar în ultimele două secole, această relație s-a transformat în una de exploatare, iar agricultura într-o industrie globală, în vederea creșterii productivității, cu scopul de a putea hrăni o populație în creștere. Înstrăinarea omului de natură a dus la perceperea solului ca factor economic, nu ca parte integrată a unui sistem complex. Tratat ca substrat, solul a devenit o infrastructură invizibilă pentru scopuri lucrative. 

În realitate, solul este un ecosistem format din miliarde de bacterii, dintre care mai puțin de 1% au fost cercetate și care, prin activitatea și relațiile lor, susțin întreaga biosferă. Fără sol nu există viață. Solul pe care se practică agricultura convențională este aproape complet lipsit de microorganisme din cauza exploatării intense – atât prin arat, cât și prin fertilizatori și pesticide chimice sau, pur și simplu, prin practica cultivării intensive. Plantele se hrănesc cu nutrienții din sol, deci dacă această pierdere nu este compensată, solul sărăcește și nu mai poate susține viața. Andrei, unul dintre fermierii de la Sol și Suflet, mă ajută cu o imagine mai plastică: 

„Nu există sol care să nu aibă tot ce îi trebuie unei plante. Tot ce îi lipsește sunt organismele microbiologice, care să scoată nutrienții, care sunt blocați. Ele iau compușii ăia, îi digeră, și excrementele lor se transformă în minerale, vitamine”. 

De la Alex am aflat că media de humus din sol în România este undeva la 2%, fiind mai ridicată decât cea la nivel european. Humusul este partea fertilă a solului, rezultat în urma descompunerii resturilor organice, și reprezintă primii 20-30 de cm de la suprafață. Acest strat plin de viață funcționează ca un rezervor de apă, nutrienți și carbon. Pe terenul de la ferma lor, solul conține 5,15% humus, conform analizelor de laborator – lucru impresionant. Un centimetru de sol fertil se formează în mod natural în 200-400 de ani și doar 7,5% din pământul planetei poate fi cultivat pentru producerea hranei noastre. 

Înainte să ajung la fermă, nu m-am gândit niciodată la pământ ca la un organism viu. Acum îl percep ca pe o realitate care poate fi experimentată cu toate simțurile: am descoperit textura „de firimituri” a pământului fertil, dată de activitatea bacteriilor care facilitează circulația apei sau a râmelor. Apoi, în funcție de factorii de mediu, solul miroase diferit. Dacă l-am privi la microscop, am vedea mișcarea intensă pe care o conține, și care cu siguranță se desfășoară într-un mare zgomot miniatural. 

Sistemul alimentar actual subminează aceste relații esențiale – felul în care ne hrănim reflectă felul în care relaționăm cu natura. Cum arată un sistem de producție alimentară în care omul recunoaște agentivitatea tuturor forțelor non-umane din ecosistem și colaborează cu ele pe principii de reciprocitate pentru a obține resursele necesare? În ce fel sunt conectate viețile oamenilor și non-umanilor în Antropocen – era geologică actuală, caracterizată de impactul activităților umane ca forță planetară de alterare a condițiilor naturale – și care sunt inter-dependențele complexe și dinamica puterii care modelează înțelegerea noastră despre lume?

Fondat în 2020 după principiile permaculturii (grijă față de om și celelalte forme de viață, distribuirea justă a resurselor), proiectul Sol și Suflet are trei obiective principale: cercetarea în agricultura regenerativă, producția de hrană în mod etic și formarea unei noi generații de fermieri. În prezent, acolo sunt cultivate peste 40 de soiuri de legume. 

„Ceea ce facem noi aici creează abundență, knowledge (n.a. cunoaștere), un ecosistem sănătos și o nouă cultură a trăitului împreună, o nouă cultură economică, a consumului și a apropierii între membrii societății.” (Alex)

Felul în care solul este reprezentat determină modul în care este tratat. În ultimul timp, din fericire, în discursurile publice este tot mai prezentă ideea de sol ca organism viu cu care conviețuim, dincolo de valoarea sa ca „bandă de producție agricolă”.

Pe niște fișe din solariile de roșii, care au fost folosite la activități cu copiii, am identificat o perspectivă de relaționare între specii care stă la baza permaculturii: 

„Ideea că alte specii încearcă, de asemenea, să obțină o recoltă ne poate ajuta să acceptăm mai ușor situațiile neașteptate. De exemplu, atunci când ceva mănâncă din cultura noastră, aceasta ar putea fi o oportunitate de a planifica împărțirea ei cu alte ființe”. 

Când am întrebat despre combaterea dăunătorilor mi s-a răspuns că uneori, pur și simplu, insectele sunt lăsate să „se sature”, rămânând destul și pentru recolta oamenilor. Asumarea unui procent de pierdere este un principiu la fermă – nu doar economic, ci și de coabitare cu alte specii. Plantele sunt adesea antropomorfizate, iar personificarea lor contribuie la o relaționare plină de candoare și afecțiune, o „afectivitate ecologică intimă”. În februarie acopeream împreună cu Alex răsadurile cu trei straturi de folii, fapt care m-a mirat. Alex a reacționat: „Dacă ai niște copii, nu vrei să doarmă bine?”.  În alte contexte, Andrei îmi spune despre solanacee că „mănâncă mult, dar și produc mult”, iar de la Matei (fermier) am reținut că „noi zicem mâncărică la azot și nutrienți”. 

Grija față de sol este principiul de bază în practicile agricole de la Sol și Suflet: 

„Focusul tău trebuie să fie să ai solul sănătos. Ca omul – dacă ai o alimentație sănătoasă, un stil de viață echilibrat, și imunitatea ta e mai bună” (Andrei).

Modelul economic al fermei este de community supported agriculture (abrev. CSA, în traducere: agricultură susținută de comunitate), care creează o legătură directă între cei care produc și cei care consumă hrana. Cumpărătorii nu sunt doar simpli clienți, ci devin membri ai unei comunități cu valori similare și pot chiar participa la actul de producție. Agricultura care are în vedere nevoile întregului ecosistem nu poate funcționa într-o economie dictată de piață, fiindcă există prea multe variabile date de sistemul relațional dintre diferitele forțe non-umane. 

Astfel, bazată pe transparență și dialog, agricultura regenerativă implică întreaga comunitate în procesul de cultivare: clienții pot merge oricând la fermă să-și recolteze propriile legume, pot deveni voluntari, sunt încurajați să ofere feedback și sugestii. Aceștia sunt informați săptămânal pe Facebook cu privire la toate procesele și condițiile de lucru de la fermă și sunt educați despre noi soiuri sau risipă (spre exemplu, atunci când există surplus, sunt încurajați prin oferte și idei de rețete să cumpere cantități mai mari). Vânzarea este directă, online: oferta este postată săptămânal pe Facebook, clienții comandă prin mesaj, iar legumele ajung de pe-o zi pe alta la punctele de livrare din București și Brașov.

 În contextul actual al înstrăinării de sursa hranei noastre, în agricultura regenerativă standardizarea este înlocuită de o cunoaștere și „o experiență directă cu obiectele” producției, iar consumatorii caută să cunoască hrana «de la sol la furculiță»”, revendicându-și dreptul la o relație directă cu alimentele pe care le cumpără, neintermediată de lanțurile de distribuție.

Carbonul este „motorul vieții”, deși în multe discursuri din jurul schimbărilor climatice are o conotație negativă – dar asta fiindcă este vorba despre dioxidul de carbon din atmosferă. Plantele îl absorb în procesul fotosintezei. Atunci când plantele și animalele mor, bacteriile și ciupercile le descompun, eliberând carbon și alți nutrienți. Bio-sechestrarea este procesul prin care organismele vii din sol captează și stochează carbonul. Așadar, în agricultură, carbonul este o resursă valoroasă. Andrei atrage atenția asupra rolului agriculturii în schimbările climatice: 

„Nu e acceptat la nivel de mainstream, dar după mine agricultura, așa cum o facem acum, expunând solul, este un contributor mai mare decât combustibilii fosili la încălzirea globală. Câte miliarde de hectare sunt expuse în fiecare an?”.

În contextul schimbărilor climatice, cercetarea antropologică despre diversitatea vieții ar putea să fie mai relevantă ca oricând. Recunoscând relațiile de co-dependență dintre entitățile umane și non-umane, societățile pot dezvolta abordări mai nuanțate în gestionarea mediului, încurajând eforturi de colaborare și bunăstare colectivă în detrimentul practicilor extractive. O viziune integrată asupra lumii poate inspira soluții inovatoare la provocările în materie de mediu și poate deschide calea către o co-existență armonioasă și durabilă.

În Antropocen, percepția solului ca entitate inertă a condus la abordări agricole care privilegiază exploatarea și dominarea acestuia. Agricultura contribuie în mod semnificativ la schimbările climatice prin emisiile directe de dioxid de carbon și metan. 

„De obicei, în agricultură, tu hrănești planta, nu solul – iar solul moare” (Alex).  

PCC Special Report on Climate Change and Land (2019) spune că: 

„Între 21-37% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră pot fi atribuite sistemului alimentar. Acestea provin din practicile de cultivare, depozitare, transport, ambalare, prelucrare, vânzare cu amănuntul și consum”.

În schimb, agricultura în sistem regenerativ se angajează să reducă poluarea prin tehnici care prioritizează conservarea biodiversității și îmbunătățirea calității solului. Solul este văzut ca un ecosistem în sine, pe care activitățile oamenilor îl susțin și de care aceștia sunt dependenți. Astfel, această formă de agricultură alternativă se îndepărtează de practicile tradiționale de prelucrare mecanică intensă și intervenție chimică de sinteză, care afectează viața subterană. Solul sănătos și bogat în humus absoarbe apa și carbonul, pe când solul distrus prin agricultura intensivă eliberează carbon și se deșertifică. Altfel spus, un sol bogat în microorganisme ameliorează schimbările climatice și dezastrele naturale rezultante, fiind expresia ultimă a cooperării dintre specii în menținerea durabilă a vieții pe Pământ.

La ferma Sol și Suflet am putut observa cum deciziile, practicile, discursurile, politicile de vânzare și comunicare sunt determinate de relațiile dintre agenții participanți la ecosistem – deci cum relațiile dintre aceștia construiesc peisajul fermei. Deciziile se iau în funcție de barometrul indicat de culturi, chiar dacă există și un plan anual pentru ce și când se va planta. Planul este un fel de cadru teoretic, ideal, care se înfăptuiește însă doar cu colaborarea plantelor, a condițiilor meteorologice, a insectelor, într-un proces continuu de trial and error. 

În paradigma post-pasteuriană, microbii nu mai sunt principalii vinovați pentru boli –  echilibrul între microorganisme și corpul uman gazdă este recunoscut pentru sănătatea noastră, iar viața micro-biologică este îmbrățișată ca o parte benefică în producția mâncării. Așadar, o legumă care conține un vierme sau o pată (dată de fungi, de soare, de contactul cu pământul etc.) poate fi percepută și comercializată ca fiind mai „sănătoasă” și mai „plină de viață”. Fiindcă microbiologia solului nu este domesticită prin substanțe chimice de sinteză, nici plantele nu sunt contaminate, deci sunt „naturale”. Iar aceste atribute le conferă legumelor de la ferma Sol și Suflet o anumită valoare morală și economică.

O dată, împreună cu Alex și o voluntară din SUA, am încărcat o căruță cu varză stricată. Toată cultura fusese compromisă, iar Alex a trimis o mostră de pământ la laborator pentru a afla cauza. A constatat astfel că terenul respectiv nu este optim pentru vărzoase, fiind prea sărac în bor. Soluția imediată a fost de a cumpăra o sursă organică pentru a „hrăni solul cu mâncărică” (Matei). Soluția pe termen lung este o cultură verde (de exemplu, orz, mazăre, lucernă), care să susțină producția de bor.

Relațiile adverse între vietăți sunt folosite la fermă pentru a proteja plantele de dăunători. Paie pe care au crescut ciuperci pleurotus păstrează micelii din fungi, care au un filament ca un lasou. Atunci când viermii microscopici – nematozii își fac drum prin sol, acest filament îi agață, îi consumă și-i descompun. Nematozii sunt printre cei mai răspândiți dăunători în culturile de legume.

Pe teren am observat și alte practici de menținere a biodiversității la fermă, dincolo de utilitatea economică a diversității culturilor: colțuri verzi necultivate au rămas necosite pentru a atrage insecte, au fost plantați pomi fructiferi, iar în șanțurile de drenaj săpate în lateralul solariilor se adună apa de ploaie, care a început să fie populată de broaște. Există un plan de amenajare a unui iaz de acumulare și irigații. Apa pluvială este acumulată aici, iar datorită peștilor și algelor se va menține echilibrul ecosistemic al apei. Culturile irigate din această sursă vor beneficia de un plus nutritiv provenit din deșeuri de la pești și materii vegetale descompuse, care pot acționa ca un îngrășământ natural. Peștii produc nutrienți prin excrementele lor, care se transformă în azot și fosfor, substanțe esențiale pentru creșterea plantelor acvatice care, la rândul lor, produc oxigen prin fotosinteză. Peștii ajută la controlul populației de microorganisme, consumându-le, iar algele, hrănindu-le. Acest lucru previne suprapopularea unei singure specii.

O practică eficientă și la îndemână pentru optimizarea solului este plantarea culturilor verzi. Acestea au două beneficii: rădăcinile sunt materie organică, apoi părțile aeriene sunt tocate și încorporate în sol.  Acesta este acoperit apoi cu o prelată, iar râmele și diverse microorganisme ies la suprafață și mănâncă, adică descompun planta, transformând-o în nutrienți pentru microorganisme. Astfel, ceea ce omul pierde ca producție directă și imediată se transformă în câștig pentru organismele din sol și pentru tot ecosistemul. Atunci când omul vrea să cultive fiecare metru pătrat în fiecare sezon, de fapt lipsește alte forme de viață de partea lor – culturile „neproductive” devin însă hrană pentru alte specii participante în ciclul agricol.

În cadrul șederii mele la fermă am căpătat o percepție nouă inclusiv asupra compostului ca fiind o comunitate de microbi și fungi care descompun deșeurile vegetale și hrănesc apoi solul. Este o metaforă a distrugerii și descompunerii care (re)crează viață. Așadar, avem la îndemână toate elementele pentru o grijă sporită față de sol. Bineînțeles, educația într-ale agriculturii ecologice este un proces lung și anevoios care necesită resurse, timp și energie. Nu este la îndemâna oricui, dar devine necesar să ne educăm în legătură cu aceste procese și să avem un pic de răbdare – iar solul ne va răsplăti.

La fermă, solul este un actor central și activ. Deciziile de cultivare, ofertele economice și identitatea fermei își au rădăcinile în sol, la fel ca plantele, care de aici primesc nutrienții. Formele de cunoaștere se concentrează în jurul său: prin analize de laborator și interacțiuni multisenzoriale directe, prin experimentare cu diverse forme de îngrășământ verde și compost, prin rotația culturilor, prin observarea atentă și îndelungată a relațiilor din ecosistem, fermierii se formează fizic, intelectual și psihologic în interacțiunile cu solul. Atitudinea lor față de acesta este una de cooperare și grijă.

Îl observ pe George (voluntar la fermă) cu o pompă de stropit roșiile din solarii și mă țin după el să-mi povestească ce face. Îmi explică despre afidele care atacă roșiile, că sunt „ca o turmă de oi, mânate de furnici, așa cum noi, oamenii, creștem animale în beneficiul nostru”. Afidele sunt alungate cu ajutorul unui macerat dintr-o plantă numită quassia amara. Există niște termene fixate în avans pentru intervenția cu insecticide organice, însă George îmi spune și că „plantele vorbesc cu tine. Îți spun ce vor și când vor. Trebuie doar să le vezi, să le asculți, să le testezi”. 

Plantele sunt, așadar, percepute ca agenți care comunică și dau semnale de feedback, pe care fermierii le integrează în procesele decizionale. Relaționarea cu plantele și cu viața din sol condiționează fizic oamenii, din experiențele lui Alex: „nu te mai iriți când bagi mâna în dovlecei, nu te mai doare spatele după aplecări repetate, te adaptezi inclusiv hormonal – ți se schimbă apetitul”. Astfel are loc cunoașterea amplă și continuă a locului, prin relaționarea directă cu speciile care îl populează și prin experimentarea intermediată de toate simțurile. 

Recunoașterea legăturii noastre înrădăcinate cu solul poate repoziționa, în cele din urmă, activitatea umană astfel încât să formăm o relație simbiotică – și nu parazitară – cu ciclurile ecosistemului din jur. Așa cum spune antropoloaga Anna Tsing, „oamenii nu pot supraviețui călcând unii peste ceilalți”. Este vital să învățăm să trăim împreună, în comunități multispecii bazate pe reciprocitate și colaborare, mai ales (sau măcar) acum, în ceasul al doisprezecelea, după cum ne amintește comunitatea științifică – suntem la 89 de secunde metaforice până la miezul nopții – adică colapsul ecologic al planetei. Solul se va regenera și fără noi, dar noi nu putem continua cu aceleași practici extractive și speciiste dacă vrem să continuăm să existăm.