Ce e cert e că totul se schimbă. Totul e în continuă schimbare. Asta e tot ce trebuie să știi despre viață. Și că totul, după ce se tot schimbă, se și termină. Toate se termină. 

Am auzit de multe ori „Nu e nevoie să te miști tot timpul”, dar abia de curând am și înțeles. Oricum, și atunci când stau, ceva se mișcă-n jurul meu, ceva se mișcă-n mine, eu mișc ceva. Timpul se scurge și scurgerea asta nu poate fi evitată. 

La sfârșit de august 2024, într-o pauză de la repetițiile unui spectacol unde mă ocup de mișcarea scenică, primesc un telefon de la proprietara căreia îi virez chiria de aproape 10 ani – „Copiii mei vor să vândă!”, îmi zice. Are peste 80 de ani și crede că e timpul să ofere ceva consistent celor care îi vor purta de grijă. Are un fiu și o fiică. „Nu te speria, avem contract până-n ianuarie!” – și cu aceste replici începe un sezon nou de viață, la 40 de ani. 

Apartamentul de două camere pe care-l părăsesc are un balcon superb și a fost locuit de mine împreună cu alte persoane, dar și doar de mine. E cumva tot ce am și sunt, tot ce am fost și-am strâns. Și s-a strâns ceva! Ultimii aproape zece ani trebuie parcurși atent, arhivați și apoi renunțat la părți din ei: costume, recuzită și multe obiecte prețioase emoțional. Am foarte multe bagaje. Bagaje care stau agățate de piele, pe dinți, la inimă, bagaje ce atârnă de fiecare dintre componentele trupului meu. Corpul e o arhivă și ea caută momentan un nou acasă. 

Uit deseori că timpul trece fără milă și, odată cu asta, lucrurile se schimbă, se transformă, praful se așează și că noi îmbătrânim non-stop. Și iată-mă acum în mijlocul acestui proces conștientizându-l, observându-l și chestionându-l mai mult ca niciodată. Oare cum sunt eu pregătită să purced mai departe în această călătorie? Ce poziție iau când vine vorba de îmbătrânire? Care sunt posibilitățile pe care le pot aborda?

„we are always dancing with our ghosts
and praying for our great great grandchildren
we are always the harvest
and the future is being decided
the future is being practiced
the future is being planted
in this breath
and this breath
and this breath”
(adrienne maree brown)

Viitorul e aici, e queer, dar provoacă și anxietate. Continui să-mi agit corpul (asta e ceea ce fac cel mai bine mereu), dar și scrollez în amintiri și revăd tot felul de imagini, texte, conversații cu prietenx, câteva secvențe de film şi poeme. 

Imediat apare în memorie acel video cu Tina Turner cu umerii goi și Cher, blondă și cârlionțată, ambele în rochii negre sexy de seară, ținându-se de mână ca două adolescente în fața lui Oprah care declamă:  „61, 68! I mean, it’s just really unbelievable. How do you feel though about getting older?” și Cher răspunde: „I think it sucks!”. Tina râde isteric, Oprah zâmbește și continuă: „What about all the wisdom..?” Cher i-o taie scurt: „Fuck that shit!”.

„Corpul trebuie uns ca o mașinărie – flexat, întins, întărit – ca să nu scârțâie în timp!” – îmi țâșnește în minte replica asta dintr-o conversație cu un kinetoterapeut. Reiau prima discuție cu o doctoriță specializată pe geriatrie care povestește cum bărbații ar îmbătrâni mai greu și mai urât. Cum din cauză că sunt mai puțin flexibili, s-ar „osifica” mai repede. Cum după ce se pensionează, ar cădea într-o depresie cruntă, în timp ce femeile s-ar apuca să crească nepoți, să facă cozonaci și să stea mai mult la bârfă. E clar, dacă așa stă situația: vreau să-mbătrânesc ca o femeie!

Dar cum îmbătrânește o femeie AMAB (atribuită cu sex masculin la naștere) queer non-binară? Caut pe Internet și găsesc asta: 

„Abordările queer ale îmbătrânirii permit noi modalități de perturbare a binarității în studiile privind îmbătrânirea – succes/eșec, sănătos/patologic, singur/fericit – și, prin urmare, deconstruirea heteronormativității și a abilismului în gerontologia dominantă.” 

dar și asta:  

„Întruparea vârstei, genului și sexualității este o negociere continuă a corporalității, construcției sociale și discursului.” 

Mai scrollez un pic și găsesc conceptul de „successful aging” (îmbătrânirea cu succes). Ce-ar trebui să însemne asta? Ce e ăla succesul atunci când se vorbește despre îmbătrânire? Se poate oare pregăti înaintarea în vârstă? Avem destule resurse pentru asta? 

Revine-n gând apoi scena din „Trei Culori: Albastru” (1993) filmul lui Krzysztof Kieślowski, unde Juliette Binoche, așezată pe o bancă dintr-un parc al Parisului, se scaldă cu ochii închiși într-o baie de soare. În tot acest timp, în fața pleoapelor ei coborâte, de cealaltă parte a gardului din parc, o vârstnică cu pardesiu elegant, tocuri mici, geantă scumpă și corpul cocoșat la 90 de grade încearcă să introducă o sticlă într-un container de reciclabile. Cadrele sunt lipite între ele cu efecte luminoase și pe lângă traficul orașului auzim și sunetul unui flaut. Femeia în vârstă își întinde brațele, care devin enorme, și tot corpul ei se lungește împingând sticla, dar aceasta nu vrea să intre în container, rămânând tot pe buza lui – așa că doamna renunță, își ia geanta și pleacă mai departe. Juliette deschide ochii de parcă s-ar trezi din somn, fără să fi observat nimic din scena precedentă. Doamna în vârstă a dispărut deja. 

De ce oare societățile contemporane capitaliste și de tip Occidental încearcă să invizibilizeze persoanele înaintate în vârstă? De ce nu ne învață cum să le celebrăm potențialul și cunoașterea? De ce suntem apreciate mai ales atunci când corpurile noastre sunt apte să producă capital?

Din 2009 și până în prezent am onoarea ca, împreună cu un colectiv de artiste și artiști, să facem muncă teatrală în comunitatea rezidenților unui cămin de vârstnici din București. Luptăm cot la cot împotriva ageismului sistemic și am înființat împreună „Centrul de artă comunitară Vârsta4”. Proiectul propune un cadru de mediere între generaţii prin practici artistice care antrenează lucrul în echipă și încearcă să schimbe percepţia asupra bătrâneţii în societate. 

Pentru că am rămas fără bunici de la vârsta de 10 ani, rezidentele și rezidenții căminului au început treptat să intre în rolul acestora. Tandrețea e nelipsită, iar doamnele de aici stau la coadă pentru pupicii mei. Râdem mult, poveștile nu contenesc și simt deseori cum se produce un transfer de energie vitală.

Am ajuns aici cu experiența mea profesională în arta coregrafică și am produs împreună mai multe spectacole de dans și teatru comunitar. Povestim, scriem, concepem, repetăm și performăm corp la corp despre viața obiectelor, despre corespondența prin scrisori, despre domicilii instabile, despre cum decurg 24 de ore într-un cămin de vârstnici, despre ce a însemnat schimbarea mai multor sisteme politice de-a lungul unei singure vieți. Aflu enorm de multe lucruri neștiute și necitite. 

Spectacolele cu public revigorează pe toată lumea și, în timp, din ce în ce mai multe persoane rezidente în acest cămin își doresc expunere scenică și implicare în proiect. Deseori se întâmplă ca persoanele care la repetiții își uită replicile să fie hiperfocusate când sunt pe scenă, iar corpurile lor să uite de durere și de vârsta pe care o au. 

O dată pe lună se organizează câte-o petrecere unde persoanele născute în luna respectivă sunt sărbătorite și unde se dansează. Corpul meu are ocazia să împartă activitatea sa preferată cu alte corpuri, unele trecute de 90 de ani. Energia lor rămâne conținută în timpul acestor dansuri aniversare. Persoane în fotolii rulante se armonizează cu muzicile preferate doar mișcându-și ușor și elegant brațele și degetele. Totul vibrează și în gând apare brusc întrebarea: unde se va duce dansul atunci când corpul meu îmbătrânit nu-l va mai putea întrupa?

Viața în acest cămin de vârstnici are un aer de internat de liceu. Există mai multe găști care își petrec timpul împreună, există un salon de coafură și frizerie, se flirtează, se joacă Remi și se bârfește – mult. Uneori cineva trece printr-o criză de sănătate, trebuie să stea la pat pentru un timp, dar apoi, după o vreme, ca prin minune, se întoarce la activitățile zilnice. 

Alteori se moare, iar doliul devine parte a rutinei zilnice, ceva ce e natural să vină, ceva de la care nu poți absenta. 

Am mare nevoie în viața mea de bunicile și bunicii de la Vârsta4. Îmi dau seama cum aceste persoane îmi sădesc speranța în viitor, cum de la ele învăț că viața curge și se scurge, cum frumusețea nu a fost niciodată pe pielea noastră, ci în poveștile pe care le purtăm înăuntrul corpurilor noastre. Dar și cât de puternice sunt aceste corpuri, chiar dacă în timp energia lor se schimbă și au nevoie de tot mai multă atenție.

Mă sfătuiesc cu toate persoanele apropiate, cu familia biologică și mai ales cu cea aleasă. Din gură-n gură, ca printr-o minune, găsesc prin octombrie un nou cămin. O prietenă pleacă spre sfârșitul anului în Brazilia pentru câteva luni și la revenirea în țară nu vrea să mai trăiască în București. Spațiul ocupat de ea într-o casă cu grădină, locuită la comun, se eliberează.

De mică mi-a fost foarte clar că nu voi putea avea o familie ca cea pe care au construit-o ai mei în Pantelimon, unde au crescut patru odrasle – cu mine ultima născută. Sora și frații mei biologici nu trăiesc în țară și eu sunt progenitura care a rămas cel mai aproape de părinții noștri. Ieșim în trei o dată pe săptămână la masă și evit pe cât posibil discuțiile politice, dar mă bucur când povestim despre copilăriile noastre și despre rudele îndepărtate. 

La aniversarea celor 73 de ani ai maică-mii, cinăm într-un restaurant de cartier cu încă un cuplu, prieteni de-ai lor, cu 10 ani mai vârstnici. Tata tocmai s-a operat la un genunchi și doamna din cuplul celălalt are exact aceeași operație la ambele rotule. Vorbim despre îmbătrânire și le cer sfaturi. La început cei patru îmi spun că oricum n-o să ascult de ele/ei, că ele/ei niciodată nu s-au gândit că bătrânețea e așa, că degeaba îmi fac proiecții, dar continuă cu „festina lente” (oximoronul „mai multă grabă, mai puțină viteză”) – cu nevoia de bun simț, necesitatea compasiunii, consecvenței, voinței, luptei împotriva procrastinării, mișcării, prieteniei, bancurilor și cât de puține sunt până la urmă lucrurile esențiale. Mama zice „E bine în viață să fii nesimțitor, nu nesimțit!”. Domnul din cuplul de prieteni mă privește în ochi și-mi spune: „Să visezi la tot felul de lucruri, dar să încerci să le și faci! E incredibil ce multe putem duce!”. 

Apoi ne amintim totx de o glumă din vară, de la aniversarea alor mei de 50 de ani de căsătorie, nunta lor de aur, unde am fost totx prezentx. „Cum se numește când sărbătorești 75 de ani de la căsătorie? Parastas!”. Râdem și ne simțim ca într-o secvență a unui film serial cu nenumărate sezoane. 

Nu prea cred în căsătorie, dar cu cât trece mai mult timp, cu cât îmbătrânesc, cu atât realizez că nu vreau să locuiesc singură. În ultimii ani, atunci când mi-am imaginat viitorul în conversații delirante cu prietenx, m-am văzut la bătrânețe într-un spațiu împărțit de o mică comunitate anarho-queer-feministă interconectată de grijă. 

Viața queer e nouă și imposibilă și în mass-media pare că se oprește la o anumită vârstă. Majoritatea dintre noi creștem și îmbătrânim fără exemple queer. Puținele noastre povești sunt scrise în raport cu agendele cishet (persoane care nu fac parte din comunitatea LGBTQ+ prin criteriile de orientare sexuală sau de gen). Ne simțim învinsx atunci când rămânem doar cu întrebări. Ne bazăm pe improvizație. Luptăm pentru libertatea de a redefini întregi limbaje și nu e nicio rușine că ne tot reinventăm pe parcurs. Asta cam face de fapt toată lumea, iar dacă te confrunți cu dificultăți, inspiră-te de la persoanele queer care au fost mereu nevoite să combată presiunea socială legată de cum trebuie să-ți trăiești viața, de cum ar trebui să-mbătrânești. 

De-a lungul timpului am avut șansă să îmi construiesc o familie aleasă din prietenx apropiatx, pe care îmi doresc să o am lângă mine și mai departe la bătrânețe. „Fiica mea înaltă” îmi povestește despre cum credea la un moment dat că are energie interminabilă și cum asta s-a tot schimbat pe parcurs. „Fiul meu trans” adoptat îmi explică cum celulele stem repară țesuturile și mențin funcțiile organelor dar, cu timpul, devin mai puțin eficiente. De la 30 la 50 de ani eficiența lor scade de la 90% la 50%! 

Tot ce părea acum 10 ani realizabil dintr-o simplă piruetă, necesită parcă din ce în ce mai mult efort. Și nopțile albe se tot răresc pentru că nu mai au sens. Somnul bun devine esențial. Somnul devine politic. E primul remediu pe care-l recomand mai nou la orice. Somnul e pe gratis!

În jur multe persoane se revitalizează facial cu botox și fillere și e exact momentul în care fața mea ar putea avea nevoie de o asemenea reîmprospătare. Nu pot să cred că încă se judecă și se minte despre aceste modificări în vremurile astea, în care știm toate că am putea să ne recompunem estetic așa cum ne dorim. Putem desigur, dar bineînțeles mereu e nevoie și de-un buget pentru asta!

Filozoful, scriitorul, activistul și mai nou regizorul spaniol trans Paul B. Preciado scrie despre corp ca despre un spațiu de experimentare și de auto-construcție, modelat de biotehnologie, farmacologie și de regimurile politice ale vremii/puterii. El sugerează că îmbătrânirea este un fenomen politic și cultural, care se intersectează cu probleme de gen, de putere și de economie, și care este profund influențat de tehnologia actuală.  

Scriitura lui Preciado m-a învățat să-mi asum corpul ca pe un text în continuă rescriere – influențat de tehnologie, economie, dorință și norme care ne traversează pielea și identitatea. Intervențiile estetice sunt manevre încărcate de sens politic – forme de negociere cu puterea, cu imaginea, cu timpul. În universul lui Preciado, orice decizie asupra corpului – de la un strop de botox până la terapia hormonală – e o poziționare în lume, un gest de angajament și revendicare. Îmbătrânirea, cu toate straturile ei de rușine, rezistență și resemnare e un câmp de luptă simbolic, în care identitatea se recompune neîncetat între biologie și ficțiune – și în niciun caz ca o pierdere.

Un fost partener, devenit acum parte a familiei alese, îmi vorbește despre cum lifting-ul ar putea fi soluția cea mai eficace de întinerire a feței. Mă interesez de prețuri și realizez că n-o să-mi pot permite prea curând o asemenea intervenție. În schimb, am mers de două ori la o prietenă care face acasă masaj facial de drenaj limfatic, încerc face yoga aproape zilnic și uneori fac cure de câteva luni cu colagen. Realizez că indiferent de bugete, ar fi sănătos să fac oricum un pact cu gravitația și să mă las să cad duios în voia ei, să mă uit în oglindă și să-mi pup ridurile cu care-am devenit cea care sunt acum: o muncă intensă de zi cu zi, la fiecare întâlnire cu privirea în oglinzi sau pe poze fără filtre! Surâd amar când persoane de 20 de ani îmi vorbesc cu dumneavoastră, dar mă și umflu-n pene un pic și în tot timpul ăsta nu opresc dansul, mișcarea. E activitatea care mă stabilizează cel mai bine. Las trecutul să se înnoade cu viitorul în timp ce vreau să-mi simt corpul (în) prezent.

E decembrie 2024 deja și, în timp ce împachetez lucrurile din apartamentul pe care trebuie să-l părăsesc, găsesc un număr din Siegessäeule – o revistă cu evenimente și programe LGBTQIA+ din Berlin. Pe una dintre paginile ei apare poza unei persoane vârstnice în drag care promite ceva eveniment într-un bar la aniversarea vârstei de 80 de ani. Apoi mi-aduc aminte de un documentar american c-o drag queen-eriță de 70 de ani care trăiește din performance-uri din viața de noapte. Și bineînțeles există superba scriitoare, teoreticiană și profesoară australiană McKenzie Wark, născută în 1961, care și-a făcut coming out-ul ca femeie trans la vârsta de 56 de ani. În cartea ei autobiografică, compusă din scrisori, „Love and Money, Sex and Death” (2023), ea îi scrie surorii sale: 

„Există o memă despre cum se deplasează haitele de lupi. Adulții puternici, ultimii, în spate, copiii în mijloc, cei bătrâni în față. Pentru a nu rămâne în urmă, dar și pentru a cerceta primii noile teritorii, folosindu-și experiența ca să-și protejeze haita. Asta sunt eu acum.” 

Și tot ea mai scrie: 

„Ca femeie în vârstă, nimănui nu-i pasă cu adevărat de prezența mea fizică în lume, indiferent de gen. Iau hormoni, mă îmbrac ca o femeie, dau din șolduri când merg. Din când în când sunt întrebată, într-un mod amenințător: «Ești bărbat sau femeie?» Cum nu prea pot fugi, de obicei răspund doar cu «Da».”

Am cunoscut mai multe persoane din comunitatea queer locală când, la sfârșit de 2011, lucram cu Mihaela Michailov la documentarea spectacolului „După Traian și Decebal [din filele istoriei gay în România]” și ne întrebam unde reușeau queer-șii locali să își procure dragostea pe vremea când era încă ilegală. Îmi imaginasem că o să cunosc niște zâne mature sclipind de fericire și în sfârșit libere. Proiectasem intens înainte de-a le întâlni că aceste persoane ajunse independente, la o vârstă adultă, nu vor mai avea nimic care să se opună asumării orientării lor. Că vor fi libere în sfârșit! N-a fost chiar așa. 

Majoritatea persoanelor intervievate au vrut să rămână în anonimat. Deși trecuseră zece ani de la legalizare, teroarea era încă zdravănă, mecanismele de ascundere încă se foloseau maxim. În același timp, poveștile și amintirile savuroase și secrete din tinerețea persoanelor intervievate au fost multe și de-abia așteptau să fie scoase la lumină. Am creat împreună un spațiu aproape sigur în care s-a renunțat la perdele și măști și am aflat cum se iubea în/pe ascuns. Rămase anonime, mărturiile astea m-au ajutat de-a lungul vieții și sunt o parte din istoria locală mai puțin cunoscută pe care o transport cu mine și o dau mai departe.

Caut acum în arhive primele transcrieri ale interviurilor și încerc să găsesc în bucățile de text care n-au ajuns (încă) pe scenă sfaturi despre îmbătrânire. Cu 14 ani în urmă nu mi-ar fi trecut prin cap să le fi cerut express, dar vreau acum să dibuiesc printre rânduri indiciile care să vorbească despre asta, care să-mi ofere mici perspective despre a rămâne compusă trecând prin diferite vârste. De la N. găsesc așa:  

„Nu putem să învinovățim pe nimeni că nu rezistă la presiunile psihice. Vezi și detinuții politici, vezi ce s-a întâmplat cu oameni la care nu te așteptai. Nu toți suntem construiți, putem să fim mari și tari cum nu se poate, pe toate planurile, dar la un moment dat clachezi. E greu să-ți porți mereu stigmatul că ești altfel decât linia generală.”

În timp devine din ce în ce mai dificil să schimbi mental sisteme de apărare care-au funcționat îndelung pentru protecția proprie. E greu să renunți la lucrurile care te-au ținut în siguranță zeci de ani. Și de la F. găsesc pasajul următor, plin de nostalgia atât de specifică queer-șilor din anii ‘90:  

„Totuși e o diferență uriașă între spiritul comunității din trecut și spiritul de acum. Noi eram foarte uniți. Petreceam weekend-urile împreună. leșeam vinerea în Sherlock și sâmbăta-duminica ne organizam pe la câte unul dintre noi cu experimente culinare, cu seară de film, cu muzică, cu discuții mișto. Noi chiar făceam lucruri mișto. Am ajuns să vorbesc ca babele: «Pe vremea noastră..», dar chiar era mișto pe vremea noastră, cu toate că nu era umbrela legislativă, cu toate că era articolul 200 – noi am trăit niște vremuri foarte mișto. Cel puțin ca și spirit așa, ca și identitate de grup.” 

O nostalgie care vine dintr-o identitate care s-a format pe margine, între interdicții și între prietenx, secrete și ritualuri comune. 

Am învățat de la persoanele intervievate pentru „După Traian și Decebal” că e important să-ți porți trecutul ca pe o nestemată fragilă și ascuțită la vârfuri, plină de emoții și de mândrie pentru tot ce ai reușit să creezi. Am învățat că face bine să știi să-ți duci mai departe povestea cu recunoștință pentru tot ce ai trăit și împărtășit cu celelaltx.

În ianuarie ajung în noua mea casă după ce-am revizitat, împachetat și renunțat la o parte din bagajele acumulate în mai bine de 10 ani. Le povestesc noilor mei co-locatarx că scriu un text despre îmbătrânire și ne aducem aminte de Statler și Waldorf – cei doi moșnegi nemulțumiți, care au mereu critici sarcastice rostite dintr-o lojă de teatru în The Muppet Show, desființând cu orice prilej toată distribuția show-ului. Au renunțat de mult la politețe și nu se mai străduiesc să fie agreabili. 

Cineva zice: „De-abia aștept să fiu baba aia nesuferită care-aruncă cu apă peste copiii gălăgioși din fața blocului!”. Râdem tare și apăsat și în fața ochilor revăd arhetipul „The Crone” de care-mi povestește o prietenă care brodează. Primesc de la ea pe Whatsapp următorul text scris de scriitoarea și eseista americană Sophie Strand :

„«Bunica» pare să fie singurul rol pe care îl lăsăm femeilor în vârstă să îl joace, dar este inadecvat chiar și pentru bunicile pe care le cunosc – ale mele și ale altora – cu conotațiile sale reductive de docilitate și bunătate fadă, care nici măcar nu încep să atingă adevărata bogăție pe care o femeie în vârstă o poate împărtăși cu cei mai tineri decât ea. Există un alt rol pentru femeile în vârstă – unul pe care tindem să nu-l menționăm în societatea civilizată: cel de vrăjitoare. Mai precis: cotoroanța (the crone). O «babă» de care toată lumea se teme, pentru că nu mai posedă frumusețea fermecătoare a fecioarei sau sucurile reproductive fertile ale mamei. A trecut prin toate fazele de inițiere ca femeie și deține putere pură.”

În casa în care m-am mutat există un pod unde se pot depozita lucruri și unde au rămas de-a lungul timpului alte obiecte ale celor care au locuit aici. Împreună cu două prietene urc acolo într-o seară, cărând în sus mai multe cutii de carton cu caiete, agende, texte dramatice, perdele și primul laptop din viață. Prietenele mele sunt super entuziasmate și începem împreună să cotrobăim atent prin pod. Una dintre ele găsește întâmplător, printre alte lucruri, un jurnal foarte vechi cu coperți din catifea mov și închizătoare metalică. Îl răsfoim și înăuntru sunt flori presate și un scris superb de mână cu emoții multe, cu entry-uri rare de destăinuiri și versuri în română și franceză datate din 3 aprilie 1915 până în 12 august 1919. Apoi descoperim coperta 2 a jurnalului, iar pe prima pagina din hârtie sub catifeaua mov scrie: „Moments et pensée de ma vie”, („Momente și gânduri din viața mea”), semnat „Paula” și apoi „Ouvre et lis tranquille” („Deschide și citește liniștit/ă”). 

Țin între degete confesiunile unei Paule pe vreme de război, de peste acum 100 de ani. Îngheț pentru câteva secunde și râdem vrăjite toate trei. Simt acut că am ajuns exact unde trebuia. Prietenele îmi spun: „Te-ai reîncarnat, iubita!”. 

Găsesc această poezie, datată 10 aprilie 1917: 

„Și calea ta, un vis, să fie
Un vis fermecător
Iubire, sete de viață
Tu ești puterea creatoare
Sub care inimile noastre
Renasc ca florile în soare
Și îmbătate de-al tău farmec
Ce peste lume se așterne
În amintirea de-o clipă
Visiază fericiri eterne
Prin tine valuri de vibrații
Trezesc în sufletele noastre
Dureri și sbuciumări secrete
Șacele nostalgii ce-adesea
Ne vin fără să știm de unde
Or fi ecouri otrăvite
Chemări din regiuni profunde.”

Am pus jurnalul Paulei din război pe un mileu la loc de cinste în altarul din camera mea, alături de o brățară roșie, cu clopoței, o cutie muzicală și o lumânare electrică albă care imită ceara, dar e de plastic. Un prieten din Franța descifrează primul entry al Paulei și așa aflu că jurnalul a fost început când ea avea 16 ani. Ultimul entry are data de 12 august 1919, e foarte scurt și începe cu : „Je suis très heureuse.” („Sunt foarte fericită”).

Nu știu de unde a apărut jurnalul ăsta și nici persoanele cu care locuiesc nu sunt sigure. Decid că voi afla în timp și continui zilnic să descifrez caligrafia Paulei.

Trecând rapid prin experiența unei mine de acum X ani, fac o listă fulger cu speranțele pe care le am de la îmbătrânire. Iată câteva: să nu-mi pierd curiozitatea, să nu-mi pierd modestia, să mă las de fumat până la vârsta de 45 de ani, să nu trăiesc în frică, să găsesc tot timpul ceva care mă motivează, să nu amân bucuriile, să nu mă simt vinovată pentru plăcere, să nu mă izolez, să nu uit să iert, să știu să pierd, să nu mă-nchid, să mai învăț o limbă străină, poate două și, mai ales, să nu mă opresc din mișcare!