Acum șase ani lucram ca ospătăriță, pe timpul vacanței de vară, la o terasă din orașul meu natal. Eram la liceu. Munceam împinsă de dorința adolescentină pentru independența financiară care să mă elibereze, cât de puțin, de obligația de a cere voie să fac orice. Detestam controlul, sub orice formă. Încă îl detest. Mi se pare că nu e decât o manifestare a nesiguranțelor celor care-l practică; nimic mai mult. 

Ca ospătăriță, am ajuns să cunosc oamenii destul de bine. Mă simțeam norocoasă că-i pot vedea cum se relaxează la amiază, cum se animă cu fiecare înghițitură de cafea dimineața, cum se reîntâlnesc cu familiile sau prietenii pe înserat și se distrează în toiul nopții. Mă holbam la ei și-mi imaginam cu ce se ocupau, despre ce vorbeau, ce fel de relații construiau. Nu prea mai rămânea, în mintea mea, loc să mă organizez pentru schimbat scrumiere, strâns farfurii sau pahare goale, întrebat dacă mai doresc ceva. Norocul meu este c-am avut parte de clienți foarte toleranți și răbdători. Și-apoi, c-am avut-o lângă mine pe Andra*, colega mea. După prima noastră tură, mi-a zis: „Ești lentă și pur și simplu nu te interesează”. Așa c-a început ea să-mi arate ce și cum să fac.

Andra era o tipă subțirică și mică de statură. Arăta mai tânără decât vârsta din buletin și nu i se terminau niciodată bateriile. Era, pur și simplu, lipsită de inhibiții. Spunea mereu că nu-i pasă cum o privește lumea, lucru pentru care o admiram. Mie îmi păsa. Mă gândeam că exersase mult până să ajungă aici. Mă fascina felul în care reușea să empatizeze cu interlocutorul ei și să se arate mereu interesată, pe măsura a ceea ce auzea. Pe mine mă asculta cu orele. Mă proteja și o simțeam adesea stând ca pe ace, hiper vigilentă. Părea că vede pericolul de la distanță, mai ales atunci când venea din partea unui bărbat. Intervenea să mă scoată din absolut orice discuție aprinsă, să mă smulgă de lângă oricine îmi provoca o grimasă de teamă sau dezgust. Știa exact cine putea fi lăsat să se apropie de noi și cine nu. Când o enerva ceva, o cuprindea o furie greu de controlat, ca atunci când ești în pericol de moarte și sari la luptă. Se manifesta atât de intens, încât puteam să-i văd pe chip toată durerea din spatele furiei. 

De multe ori nu-i înțelegeam reacțiile. O rugam să se calmeze, dar nu funcționa. Îi spuneam că pot să-mi port singură de grijă, dar îmi arunca în față că sunt naivă și visătoare. Într-o zi am vorbit mai mult despre trecutul nostru. Eu am dat startul, povestindu-i despre mine. Apoi, am întrebat-o despre prima ei iubire, liceu, părinți, frați, ocupațiile de până atunci. Venea dintr-o familie căreia nu simțea că-i aparține, în care nu simțea niciun strop de acceptare. Mi-a răspuns chinuit că intrase la liceul de chimie la insistențele mamei. „Eu visam să fac balet. Îmi plăcea să dansez, aveam înclinație. Poate eram altundeva acum dacă m-ar fi ascultat și pe mine familia. Dar nu, trebuia să fac ce voiau. Altfel, eram o proastă.” N-a vrut să dea examenul de bacalaureat. A fost modul ei de a protesta împotriva alegerilor pe care le făcuse cu forța. 

La 18 ani se căsătorise cu un tip de care se îndrăgostise în cartier. Lângă el găsise refugiu și înțelegere. În timpul liber, soțul Andrei era principalul dealer de droguri din cartier. Avându-le la îndemână, alături de el, Andra le încercase pe toate: iarbă, legale, prafuri, pastile, heroină. Nu s-au lipit de ea. Tot cu el a ieșit și prima dată din țară. Italia, Austria, Germania, Elveția – toate i-au fost casă. Am întrebat-o ce făcuse acolo și mi-a spus că ceva prin baruri. Privea în pământ. Toată rușinea din lume se strânsese și se făcuse ghemotoc în corpul ei. O durea să vorbească despre asta. I-am scurtat chinul, i-am spus că înțeleg și am abandonat subiectul o vreme. Un singur lucru mi-a mai zis: „Să știi că nu m-a obligat nimeni. Aveam nevoie de bani și așa am considerat eu că pot să-i fac.”

Până s-o întâlnesc pe Andra, lumea lucrătorilor sexuali îmi era complet necunoscută.  Mama spunea că ce fac ei e imoral și spărgător de căsnicii. Teoretic, trebuia să cred despre prietena mea că era păcătoasă, imorală și periculoasă pentru relațiile de cuplu. 

Practic, trei lucruri mi-au influențat fundamental modul de a gândi. 

Din creștinism, am rămas cu ideea că toți oamenii sunt buni și merită să fie iubiți. Am învățat asta chiar de la preotul cu care am crescut și din atitudinea lui față de mine, complet lipsită de critică și judecată, indiferent ce îi povesteam. 

Apoi, făcând terapie, am aflat despre nevoia mea de validare și despre tiparul salvatorului, care-mi influențează acțiunile și astăzi. Mă apropiam de persoane pe care le vedeam în dificultate și marginalizate pentru că îmi acceptau sfaturile, îmi recunoșteau maturitatea și mă lăsau să îmi exersez talentul de ascultător, indiferent cât de discutabile erau comportamentele lor din punct de vedere social sau moral. 

A treia influență majoră a fost faptul că am suferit foarte mult ca martoră a dezumanizării. În jurul meu se recurgea la strategia asta pentru ieșirea din orice conflict. Oamenii căpătau nume de animale și tot felul de caracteristici ne-omenești ca justificare a tratamentului incorect sau crud care li se aplica. Am început să supracompensez și să mă concentrez mai ales pe partea pozitivă a oricărei caracteristici a celor din jurul meu. Și acum, când aud „Marș!”, mă uit să văd unde e cățelul. Animalul lipsește. Și primul meu impuls e să îmbrățișez omul căruia i-a fost adresat apelativul.

Prin urmare, relația mea cu Andra a continuat fără să mă frământ prea mult în legătură cu munca ei. Eram, mai degrabă, curioasă. Așa că, după prima noapte de confidențe, au urmat și altele. Andra mi-a povestit despre abuz: sexual, fizic, verbal – de toate felurile. Despre droguri, despre moarte prin supradoză, despre infracțiuni și despre multă durere. Mă surescitau poveștile ei, care veneau tot timpul cu multă adrenalină și pericol. Erau grele. Mă provocau să văd lumea într-un mod în care mie nu mi se dezvăluise încă. Nu puteam nici măcar să-mi imaginez scenele pe care mi le povestea, dar puteam să empatizez cu suferința pe care o manifesta aducându-și aminte. I-am promis că voi scrie despre asta.

Anii au trecut. M-am familiarizat cu subiectul sexului comercial, care nu mi se mai părea nimic ieșit din comun. Mi-am scris lucrarea de licență în psihologie pe această temă și am început să fac voluntariat la Asociația Carusel, care oferă servicii sociale persoanelor din grupurile vulnerabile, inclusiv lucrătorilor sexuali. Am înțeles, astfel, că nu sunt în măsură să decid ce e bine și ce e rău și că lucrurile nu se întâmplă în alb și negru. Pentru licență, am strâns datele pentru cercetare pe stradă și am stat de vorbă cu mai mult de douăzeci de femei care practică sexul comercial outdoor. M-am atașat de fiecare poveste în parte. Ajungeam acasă și plângeam. Plângeam cu furie și revoltă, pentru că nu înțelegeam de unde vine atâta ură a celor din jur față de ele. 

Numărul celor care practicau sexul comercial în România anului 2003 a fost estimat de către Organizația Mondială a Sănătății între 23.000 și 47.000 de persoane, femei și bărbați. În prezent, nu avem o statistică exactă a acestui fenomen.

Majoritatea celor cu care am vorbit mi-au spus că pendulează între două vieți, cu prețul sănătății și chiar al existenței fizice, practicând o muncă aflată, încă, sub ștampila infracționalității. O dată cu dezincriminarea prostituției, în anul 2014, Legea 61/ 1991, Art.2, pct. (6) consideră contravenție, penalizată cu amendă între 500 și 1500 RON, „atragerea de persoane, sub orice formă, săvârșită în localuri, parcuri, pe străzi sau în alte locuri publice, în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea spre a obține foloase materiale, precum și îndemnul sau determinarea, în același scop, a unei persoane la săvârșirea unei astfel de fapte.” Cu alte cuvinte, această activitate nu mai este pedepsită cu închisoarea, ci „doar” penalizată cu amendă. Această schimbare de regim juridic nu ușurează, însă, cu mult, viața lucrătorilor sexuali, care ajung să acumuleze datorii uriașe din cauza amenzilor primite și să se adâncească, și mai mult, într-o stare de precaritate financiară.

Acasă, Andra este fiica mamei ei, sora Ilincăi, viitoarea soție a lui Bogdan. Afară, ea muncește pentru îndeplinirea nevoilor de bază – pentru casă, hrană și îmbrăcăminte. Muncește ca să le ajute pe mama și pe sora ei. Acum, o face cu gândul la nuntă și la aducerea pe lume a unui copil. Cam la fel stă situația și pentru restul femeilor cu care am vorbit: muncesc pentru a asigura lapte și scutece copiilor lor, pentru a-i putea trimite la școală, pentru plata chiriei, pentru investigațiile medicale ale părinților sau pentru rețete medicale.

Granița dintre viețile lor paralele se construiește sau se dărâmă o dată cu drumul parcurs la muncă și înapoi. Înfățișarea lor este complet diferită. Machiajul și îmbrăcămintea le apără de a fi recunoscute, a doua zi, de vânzătoarea de la magazin, de taximetristul care le duce acasă, de profesorul copiilor, de funcționarul public de la ghișeu, de medicul de familie sau de polițistul de la rutieră. Clienții sunt peste tot. Stigma este peste tot.

În România, cei care se ghidează după credințele Bisericii tind să dezaprobe homosexualitatea, prostituția, avortul și divorțul. Prostituția este pusă sub semnul imoralului în raport cu învățăturile biblice și regulile Bisericii. Mai simplu spus, lucrătoarele sexuale trăiesc în umbra păcatului și a desfrâului.  

Una dintre ipotezele cercetării mele pentru licență a fost aceea a comparării nivelului declarat de moralitate al lucrătoarelor sexuale cu cel al femeilor care nu practică sexul comercial. Pentru determinarea profilului moral al respondentelor, am aplicat un chestionar care măsura dimensiuni de tipul: achitarea obligațiilor fiscale, urmarea regulilor, respectul față de ceilalți, onestitatea comportamentelor sociale etc. În ciuda percepției generale, femeile angajate în sexul comercial aderă la aceleași valori morale ca cele declarate de femeile cu ocupații conforme cu standardele de acceptabilitate socială. Constatările mele le reiau, la nivel micro, pe cele ale cercetătorilor preocupați de problema moralității în contextul sexului comercial.

Cercetătoarea Kesia Reeve notează că lucrătoarele sexuale recunosc natura deviantă a muncii lor, dar că operează o separare mentală a valorilor personale de cele care guvernează munca prestată. În acest sens, munca sexuală este văzută ca o simplă sursă de venituri pentru supraviețuire. Discuțiile născute de ideea legalizării prostituției nasc dezbateri foarte complexe legate de aplicarea criteriului moral în procesul legislativ sau de crearea de politici publice și, în cele din urmă, de măsura în care Statul poate lua orice măsuri restrictive în numele binelui comun. Psiholoaga de orientare feministă Melissa Farley pledează în favoarea tezei că sexul comercial nu poate să fie considerat decât o formă de exploatare a corpului femeilor, un abuz, un atac la integritatea lor fizică și umană. Farley susține, chiar, că sexul comercial ar trebui inclus în aria de acoperire a umbrelei mișcării #MeToo. Pe de altă parte, sociologul Ronald Weitzer abordează problema prin prisma contextelor culturale care determină demonizarea absolută a sexului comercial și identifică, chiar, condițiile necesare de-stigmatizării acestei activități. 

Stigma afectează condițiile de muncă, sănătatea și viața personală a lucrătorilor sexuali. Într-un studiu publicat în anul 2018, cercetătoarea Cecilia Benoit et al. analizează efectul stigmei asupra lucrătorilor sexuali și discută, printre altele, despre sistemul de justiție și de sănătate, arătând cum percepțiile negative/prejudecățile asociate sexului comercial întăresc predispoziția spre abuz, limitând accesul lucrătorilor sexuali la servicii medicale sau la protecție din partea autorităților. 

Strada este locul unde lucrătoarele sexuale sunt supuse riscului de a fi abuzate fizic, psihic sau sexual. Deși au dreptul la un tratament uman din partea clienților, trecătorilor sau a autorităților, acestea au parte, deseori, de o abordare obiectificatoare. Unii clienți ajung să creadă că orice acțiune a lor este justificată din moment ce plătesc pentru serviciile sexuale oferite. Iată o bună explicație pentru hipervigilența Andrei, care nu a fost scutită de astfel de abuzuri.

Andra se afla într-o cameră de hotel când clientul ei a încercat să o stranguleze, în timp ce îi spunea că „ambalajele sunt de unică folosință” și că nu vede pentru ce o femeie ca ea mai trăiește. Sunt documentate numeroase situații în care cei aflați în proximitatea lucrătoarele sexuale ajung să creadă că ele merită să pățească tot ce e mai rău și mai dureros, fapt care le pune pe acestea în imposibilitatea de a cere sprijin sau de a le fi respectate drepturile în situații de abuz. Cercetătorii care s-au aplecat asupra problemei consecințelor acestui tip de stigmatizare au constatat, chiar, influența devastatoare a percepției personalului medical despre comportamentul de risc al lucrătoarelor sexuale, care influențează accesul acestora la servicii medicale de bază. 

Toate aceste situații se situează sub teribila umbrelă a dezumanizării, definită, ca proces psihologic, drept o „demonizare a inamicului, prin care el devine sub-uman, și deci, nedemn de un tratament uman”. Cercetătoarea Michelle Maiese remarcă faptul că acest proces este mai ușor când oponenții adoptă poziții de superioritate unul față de celălalt. Simplu spus, dezumanizarea devine o armă facilă pentru nimicirea adversarului, pentru că te ajută să câștigi bătălii prin recursul la suprasimplificare. În plus, așa cum explică filosoful David Livingstone Smith în cartea sa, „Less than human”, „prin dezumanizare sunt subminate inhibițiile naturale care ne împiedică să facem rău, să ucidem sau să torturăm”.

Stigma este principala cauză a problemelor de sănătate mintală cu care se confruntă lucrătorii sexuali, după cum arată cel mai recent raport al asociației European Sex Workers Right Alliance. Viața celor care practică sexul comercial este, în permanență, minată de incertitudine și pericol, fapt care aduce, de asemenea, mari prejudicii sănătății lor mintale. După cum mi-a mărturisit și Andra: „În meseria asta nu știi ce niciodată ce se întâmplă. Știi doar când te urci în mașină, apoi nu mai știi nimic.” 

 Cele mai întâlnite afecțiuni mintale în rândul lucrătoarelor sexuale sunt depresia majoră, tulburările de anxietate și tulburarea de stres post-traumatic. Apariția acestor tulburări este strâns legată de amenințarea pregnantă a violenței și de percepția subiectivă a muncii ca fiind copleșitoare. Rezultatele cercetării mele merg în aceeași direcție. Am vrut să văd dacă există diferențe semnificative între nivelul de depresie și anxietate al femeilor care practică și al celor care nu practică o formă de sex comercial. Pentru aceasta, am măsurat predispoziția interlocutoarelor mele către depresie și anxietate folosind scalele corespunzătoare din Setul Internațional de Itemi de Personalitate IPIP- RO. Cu cât aceste laturi ale personalității sunt mai accentuate, cu atât mai mari sunt șansele ca persoana respectivă să dezvolte simptomele clinice ale tulburării în cauză. Astfel, am constat că, în cazul lucrătoarelor sexuale, depresia și anxietatea sunt de două ori mai prezente decât în cazul femeilor care nu practică sexul comercial.

M-am întrebat de foarte multe ori cu ce sunt eu diferită față de Andra. Singurul răspuns care îmi vine în minte este trecutul. Șansa și contextul care au generat trecutul nostru.

Amândouă avem planuri de viitor, muncim pentru a ne întreține, avem activități de timp liber, prieteni și relații. Amândouă avem preocupări și responsabilități. Viețile amândurora sunt supuse riscurilor, în funcție de context. Fără îndoială, Andra e mult mai vulnerabilă decât mine și are nevoie de oameni în jurul ei care să o susțină și să o accepte. Tocmai de aceea nu voi ieși prea curând din viața ei.

Marea diferență dintre noi? Munca mea este acceptată social. Sunt apreciată și chiar mi se plânge de milă: „Vai, te încarci cu problemele tuturor!”. Munca Andrei nici măcar nu este privită ca atare. În anul 2015, Forumul decizional al Amnesty International a votat în favoarea protejării drepturilor omului ale lucrătorilor sexuali și a atras atenția, la nivel internațional, asupra  necesității ca statele să elaboreze politici care să ofere contextul necesar acestei transformări. Organizațiile non-guvernamentale trag și ele un semnal de alarmă cu privire la drepturile la muncă și cele asociate muncii pentru lucrătorii sexuali, punând accent pe decriminalizare. Ceea ce îmi atrage mie atenția, însă, sunt rezultatele cercetărilor care arată că în țările unde sexul comercial este legal, stigma întunecă, încă, viața lucrătorilor sexuali, chiar dacă comportamentul acestora nu mai este considerat în mod formal ca fiind deviant. 

La un moment dat, cineva m-a întrebat dacă eu aș face sex comercial. Am răspuns că da, dacă asta ar fi șansa mea la supraviețuire. Pentru că, la finalul zilei, despre asta este vorba: să ai o ocupație care-ți asigură supraviețuirea. 

Știu cât de grea este schimbarea perspectivei. Pentru mine nu a fost dificil să accept natura muncii sexuale, dar a fost foarte greu să-mi înfrânez revolta îndreptată spre cei care manifestă ură față de sexul comercial. În perioada în care îmi scriam licența vorbeam tuturor, cu entuziasm, despre subiectul pe care îl cercetam – care includea și lucrătoarele sexuale. Astfel am aflat ce crede o parte dintre oameni despre ele:

„Toate lucrătoarele sexuale sunt victime ale traficului de persoane.”

„Își vând corpul, ce muncă e asta?!”

„Sunt doar niște femei care nu vor să muncească.”

,,De ce nu se angajează într-un loc normal, cum fac și alți oameni fără studii?”

Credințele noastre se formează în funcție de recompensele primite la nivel intrinsec și/sau extrinsec. Intrinsec, este necesar ca acestea să genereze emoții plăcute despre noi înșine.  Extrinsec, așteptăm recompensa din exterior, validarea că noi credem ce sau în ce trebuie. Odată ce ni s-a format o anumită credință, o confirmăm acceptând doar informațiile care o probează, devenind orbi la alternative. Doar exersându-ne mușchiul gândirii critice ne putem feri de astfel de erori cognitive și iluzii optice. În ceea ce mă privește, lentilele compasiunii și ale umanității mă ajută cel mai mult să-mi calibrez vederea.

*Numele Andrei este fictiv iar personajul este compozit. El are la bază povestea prietenei mele, presărată cu elemente din poveștile altor femei cu care am vorbit pe stradă și cărora nu pot decât să le mulțumesc pentru cât de multe m-au învățat.