Cu un an înainte de începutul pandemiei de Covid-19, am fost curioasă să aflu care este legătura dintre percepțiile despre gustul și siguranța apei, și sursele din care ea provine. Pe scurt, ce căutăm să bem când bem apă? Consumul de apă este un teren fertil pentru analiza perspectivelor despre puritate, anxietate, risc și contaminare, precum și a modurilor de manifestare a încrederii în știință și autoritățile Statului. Citiți prima parte aici.

Am vorbit cu douăzeci de persoane cu vârste cuprinse între 24 și 37 ani, care trăiau în București de cel puțin doi ani, cu studii superioare și posibilități materiale de ordin mediu, și am descoperit atitudini plurivalente față de consumul de apă de la robinet. Astfel, doar 25% dintre respondenți obișnuiesc să bea apă direct de la robinet și susțin că nu se tem că aceasta ar putea fi contaminată. Pentru restul de 75%, deși rar s-a exprimat o preferință radicală, am putut discerne câteva variante de consum mai prudent – 50% filtrează apa din sistemul public de alimentare, 20% preferă apa îmbuteliată, iar 5% beau apă de la robinet fiartă și răcită.

Trăim un prezent al reacțiilor foarte puternice față de ideea de contaminare, cu consecințe psiho-socio-culturale foarte puternice. Teama obsesivă de infectare cu virusul SARS‐CoV‐2, precum și teama de o presupusă alterare a proceselor biologice ca urmare a vaccinării, constituie fundalul a numeroase cercetări. Cum putem explica mai bine presiunea acestor forțe de sens opus în alegerea celei mai potrivite căi de menținere a integrității fizice și psihice proprii, dar și a celor din jur? 

Nevoia de purificare a apei prin diferite ritualuri mediate tehnologic (în special prin filtrare) își are rădăcinile într-o trăire anxioasă difuză, cauzată de ritmul accelerat al vieții în societatea contemporană de consum și de tehno-știința care o străbate. După cum spune și Douglas: „recunoașterea inițială a anomaliei duce la anxietate și, de acolo, la suprimare și la evitare”. Dacă prin această anomalie înțelegem transformările locuirii, a aranjamentelor și relațiilor familiale, deconectarea de mediul natural, “divorțul”  producției de consum sau încredințarea expertizei asupra sănătății noastre organelor de reglementare, atunci acțiunile de control asupra apei pe care o consumăm constituie minimul de acțiune posibilă în sensul autoguvernării. 

Cercetătorul Peter Jackson a abordat acest fenomen al anxietății consumatorului, axându-și cercetarea pe consumul de carne de pui din Marea Britanie. Jackson prezintă viziunea istoricului Joanna Bourke, care argumentează că declinul gândirii magice, relativa afluență și siguranță a accesului la alimente, împreună cu răspândirea științei și a gândirii raționale, ar fi trebuit să reducă această spaimă difuză. Autorul comentează: „Frica a fost strămutată în alte situri ale anxietății, care pot fi la fel de tulburătoare ca fricile pe care le-au înlocuit. Microbii și bacteriile sunt la fel de capabile de a evoca frica precum spiritele rele pe care le-au substituit, în timp ce oamenii de știință sunt, posibil, la fel de periculoși ca vrăjitorii.” 

Jackson privește anxietatea ca fenomen social, deși recunoaște că distincția dintre social și individual poate fi neclară, ceea ce oglindește și concepția lui Mary Douglas despre corp ca simbol al societății. Anxietatea legată de diversele substanțe cu potențial de contaminare din apa de la robinet – așadar apa controlată de organe tehno-științifice ale statului – poate fi privită ca o problematică socială, însă e încorporată de către consumatori prin perspectiva unor frământări personale. Am delegat responsabilitatea pentru garantarea purității apei, însă ce oferă Statul intră în contradicție cu ce percem individual prin gust și miros, dar și cu ce auzim că ar putea constitui pericole – metale grele, bacterii, impurități etc.

„Nu beau apa de la robinet pentru că e murdară. Țevile sunt foarte, foarte vechi, conține pietricele și bacterii. Am un filtru Brita și îi schimb rezervele periodic. Când le schimb, rezerva e grea și se văd pietricele prin ea.” F, 30 de ani

„Nu beau apă de la robinet, pentru că are gustul, textura și aparența unei materii care nu e H2O. Uneori, apa de la robinetul meu e complet albă, alteori maro, niciodată complet transparentă. Ocazional rămân fără apă îmbuteliată și sunt super obosit sau mahmur și nu am putere să cobor să cumpăr. Atunci beau apă de la robinet și are gust de metal. Deci nu îmi place să nu știu ce intră în corpul meu.” B, 29 de ani

Amplul discurs despre anxietate se învârte în jurul noțiunii de risc. În volumul colectiv The Politics of Food, antropoloaga Haldis Haukanes explică riscul în concepția sociologului german Ulrich Beck: „Riscurile nu se referă la daune suferite. Riscul este o stare particulară între securitate și distrucție, o perioadă în care ce e mai rău se poate întâmpla, dar încă nu a avut loc”. Așadar, riscul devine o zonă liminală, teren fertil în care anxietatea poate înflori. În cazul apei de la robinet, dar nu numai, consecințele anticipate din clasificarea lui Rozin acționează în lumea virtuală a riscului.

Chimistul Louis Pasteur a realizat o revoluție în medicină la sfârșitul secolului al XIX-lea prin descoperirile sale în domeniul microbiologiei. Considerat părintele imunologiei moderne, studiile sale au pus bazele teoriei germenilor patogeni – ideea că bolile sunt cauzate de microbii din afara organismului. Teoria lui Pasteur a avut impact atât în domeniul medical (dezvoltarea de vaccinuri prin folosirea patogenilor în stare atenuată), cât și în cel alimentar (tehnici de pasteurizare menite să omoare germenii prezenți în produse alimentele brute). 

În mod natural, o mișcare contrară culturii de pasteurizare (post-) a luat naștere în ultimele decade, care se concentrează pe acțiunea probiotică a anumitor alimente, pornind de la premisa că nu toți microbii sunt dăunători. Biologul evoluționist Lynn Margulis este în avangarda oamenilor de știință care propun o perspectivă simbiotică asupra relației dintre toate organismele vii. Margulis argumentează că simbiogeneza este procesul care stă la baza evoluției tuturor formelor de viață – procesul prin care organisme diferite au evoluat și au mutat împreună pentru a crea forme noi de viață. Îndepărtarea de natură pe care o implică traiul și structurile vieții post-moderne determină cronicizarea anxietății cauzate de conflictul dintre intuițiile naturale și prescriptele politico-economice.

Astăzi, într-o epocă a hiper-comunicării, riscul este propagat pe toate canalele. La câteva zile de la efectuarea interviurilor care au făcut obiectul acestei cercetări, în presa românească a apărut o știre despre poluarea cu amoniu a râului Argeș, care alimentează cu apă sectoarele 5 și 6 ale Capitalei. Știrea a apărut în urma sesizărilor din partea consumatorilor în legătură cu gustul și mirosul puternic de clor din apa municipală, aceasta fiind modalitatea chimică de anulare a amoniacului. Ministerului Sănătății, prin Institutul Național de Sănătate Publică, a sfătuit populația să nu consume apa de la robinet pentru băut, prepararea hranei, sau în igiena personală, asigurând populația, în același timp, că nivelul de clor nu depășește limita legal admisă. Reprezentanții ApaNova au comunicat, în schimb, că consumul de apă hiperclorinată (în limitele admise) nu reprezintă niciun pericol pentru sănătate, ci doar un disconfort organoleptic. Populația avea să aleagă varianta corectă.  

Peste acestea se adaugă și clasica tensiune politică dintre actorii publici și cei privați, care deseori emit informații contradictorii. Avem cazul incidentului cu apa din 2019, pe fondul cultural al epopeelor istorice de otrăvire a fântânilor sau, mai recent, isteria otrăvirii apei de către ”teroriști” în timpul Revoluției din 1989. Calitatea aerului este încă o chestiune în care Statul și organizațiile non-guvernamentale se contrazic în măsurători. Din nou, calitatea apei și a aerului sunt monitorizate de instituții care, aparent, garantează prin cunoașterea științifică, însă tot consumatorul rămâne cel care evaluează riscul într-un proces de „încorporare a tensiunilor sociale la nivelul individului”.

„Cand merg în altă țară beau apă de la chiuvetă. Mereu am presupus că apa aici e mai proastă. Mergi pe premisa că la noi totul e făcut mai prost, și atunci e valabil și pentru filtrarea apei.” B, 24 de ani

 „Nu e ca și cum cred că oamenii care monitorizează alimentarea cu apa sunt diabolici. Doar că nu mă aștept să garanteze puritate 100%, it’s a big job.” B, 29 de ani

Revenind la discursul (post-)pasteurian, avem de-a face cu un aparent paradox. Concentrând discuția pe consumatorul pasteurian (75% dintre interlocutori), el caută „hiper-igienizarea ordinii sociale”, concept indus prin chiar evoluția discursului și a cunoașterii științifice. Cum știința acționează la nivel instituțional, omul a predat, întrucâtva, avizul biologic în ceea ce-l privește experților reprezentanți, după cum ne spune tot antropoloaga Heather Paxson: „Înțelegerea mecanică a lui Pasteur asupra bolii a preluat puterea de a o preveni de la individ, și a plasat mandatul de a vindeca strict în mâinile profesioniștilor medicali”. Însă chiar dacă dorințele consumatorului sunt pasteuriene, încrederea în reprezentanții tehno-științei care ar trebui să garanteze calitatea apei este minată în continuare de risc și anxietate. Consumatorul pasteurizează, de-acum, singur.

Am ales studiul apei de la robinet pentru a oglindi practicile și atitudinile contemporane legate de contaminare și purificare, deopotrivă naturale și simbolice. În Bucureștiul anului 2019, într-o eră a anxietății mondiale pre-pandemice, consumatorul de apă din eșantionul acestei mici cercetări tindea să revină la înțelepciunea corpului, o reîntoarcere la ‘natură’, mediată însă de cultură (tehnologia filtrării și/sau consumul apei îmbuteliate). Consumatorul de apă ia decizia să se încreadă în anumite organe tehno-științifice, și nu în altele, ghidat de simțurile proprii, încercând să minimizeze amplitudinea unei anxietăți difuze – sau, în cuvintele unei respondente:

„Dacă stau bine să mă gândesc, e mai mult o chestie psihologică, de confort personal: gen nu stau degeaba, uite, am pus un filtru, am făcut ceva, o să fie OK.” F, 35 de ani

Cum ne raportăm la aceste idei în anul pandemic 2021? Putem contura câteva paralele. Virusul SARS‐CoV‐2 este patogenul care caută să pătrundă dincolo de barierele naturale ale corpului uman. Este o violare atât a ordinii biologice, cât și a celei simbolice. Dacă până acum medicina putea face față “unei simple răceli”, așa cum a fost privită boala COVID-19 inițial, acum suntem în fața unui virus care dă peste cap multe din asumpțiile anterioare – este o dezordine biologică care ne pune în pericol de anihilare. 

Vaccinul poate fi privit în mod similar – o variantă atenuată a virusului, respectiv replicarea de proteină spike din componența acestuia, ne sunt străine – atât intuitiv, cât și epistemic. Faptul că vaccinul se administrează intramuscular, și nu oral, este încă o oportunitate ca intuițiile noastre legate de ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să ne pătrundă să se supraactiveze. Iar dimensiunea socio-politică, adică încrederea în autorități și instituții – deci în experți –, este lucrul care poate face diferența între tragedie colectivă și coalizarea pe timp de criză. Dezordinea simbolică a societății moderne, afluxul de informație despre risc și siguranță, și psiho-biologia umană interacționează în feluri împletite care afectează alegerile pe care le facem, individual sau ca organism colectiv, și modul în care existăm în ecosistemul social. Această tensiune persistentă între neștiință, neîncredere, și aparenta alegere între binele individual și binele colectiv este ceea ce ne ține într-o stare de liminalitate anxiogenă definitorie, până la urmă, pentru timpurile pe care le trăim.