Anul acesta, după cina de Crăciun în familie, am lăsat loc pentru o scurtă discuție despre sărbătorile de iarnă din comunism. Printre farfurii cu cozonac, panettone și alte bunătăți mai mult sau mai puțin „tradiționale”, au început să zboare dintr-o parte în alta a mesei zeci de impresii despre petreceri, filme, Nicolae Ceaușescu și viața de zi cu zi sub dictatură. 

Din corul de voci precipitate ale mamelor și mătușilor prezente am rămas cu câteva frânturi, aceleași fragmente despre un timp trăit indirect, prin amintirile altora: „Până în 1980 a fost bine, din 1980 a început să scârțâie”; „Niciodată nu am zis de Ceaușescu că e ok”; „Poate că nu ar fi fost atât de nebun dacă nu i s-ar fi cultivat cultul ăsta al personalității și dacă nu i-ar fi cântat toți în strună”; „Din ‘83 a început să se raționalizeze tot”; „De Revelion, asta făceam, ne uitam la televizor”; „Am văzut aseară Anul nou care n-a fost, e destul de bine făcut, suprinde exact atmosfera”; „[Filmul] a creat exact atmosfera, și casele, și cum erau îmbrăcați, doamne, eu am trăit toate alea. Și toate obiectele. Ușile, doamne, geamurile, WC-urile”; „Puloverul ăla cu care era îmbrăcată tipa, și eu am avut” [rolul Florinei, interpretat de Nicoleta Hâncu ]”.

Cu sau fără pretextul unei producții cinematografice de comentat, fiecare decembrie pe care mi-l amintesc a fost dominat de povești și imagini despre Revoluție, soții Ceaușescu și regimul comunist în fruntea căruia aceștia s-au aflat timp de aproape 25 de ani. Încă port în minte amintirea unor imagini alb-negru, publicate în ultimele numere ale ziarelor comuniste. La mine au ajuns sub formă de maculatură care proteja rafturile din cămara bunicii și borcanele ei de gem. Cerneala era aproape ștearsă, iar hârtia ziarului era îngălbenită de vreme și de pete. Distingeam doar subiectele generale ale imaginilor, mereu aceleași ipostaze: prim-planuri standardizate ale conducătorului sau cadre din întâlniri oficiale, vizite de lucru, cuvântări publice, congrese și adunări de partid. Mult timp, am crezut că Ceaușescu a fost doar un portret în serie, nu un om în carne și oase. 

Nici familia mea nu are amintiri mai bogate despre Ceaușescu sau familia sa. Nimeni nu își amintește de ei altfel decât în ipostazele repetitive ale comunicărilor și evenimentelor oficiale. Iar până la căderea regimului comunist, nimeni nu știa cum arăta sau ce făcea familia model a țării dincolo de ceea ce propaganda vremii permitea maselor să vadă și să știe. În mult-lăudatul dialog neîntrerupt dintre cel mai iubit fiu al poporului și poporul său erau suprimate orice informații despre viața cotidiană a celui dintâi.

Primele istorii orale și imagini ilustrând spațiul și viața privată a soților Ceaușescu au apărut abia după 1989. Astăzi, oricine poate trage cu ochiul oricând la o serie de fotografii personale ale Ceaușeștilor în Fototeca online a comunismului românesc. Inițiată în 2008 prin colaborarea Arhivelor Naţionale şi a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER), fototeca a fost relansată în noiembrie 2024 pe o platformă digitală actualizată. Conform descrierii proiectului, aceasta urmează să fie populată cu aproximativ 100.000 de artefacte digitale, reprezentând întregul material fotografic legat de istoria comunismului românesc deținut de Arhivele naționale. Din cele 63 de albume foto care documentează viața privată a lui Nicolae Ceaușescu între anii 1965 și 1988, o parte sunt disponibile de câțiva ani pe vechiul site al fototecii. În ultima vreme, mai multe publicații și site-uri au preluat și distribuit imagini cu familia Ceaușescu în ipostaze care contrazic memoria colectivă despre România acelor vremuri. 

Două albume sunt reprezentative pentru maniera în care colecția complică amintirea poporului despre foștii săi lideri comuniști: unul ilustrează aniversări, excursii, sesiuni de vânătoare și Revelionul din 1976, iar celălalt – imagini dintr-o vacanță din august 1976, petrecută de familia Ceaușescu în Moldova, la Poieni, județul Iași, în Delta Dunării și la bordul navei „Mihai Viteazul”.

De Revelion, majoritatea românilor urmăreau programul special al Televiziunii române și apoi se culcau. În 1976, mama își admira bradul sărăcăcios, prins într-un echilibru precar într-o găleată plină cu tărâțe și se speria de one-man show-ul bunicului, deghizat în Iancu Jianu, conform unui obicei de Anul Nou. Tot atunci, muncitorii de la Combinatul de hârtie și celuloză Letea din Bacău începeau anul fără „niciun minut nelucrat”, în timp ce angajații de la cuptoarele de clincher și morile de ciment din Bicaz inaugurau un an nou de muncă dintr-un nou cincinal cu un prim transport de ciment trimis către șantiere din Galați și Constanța. În aceeași noapte dintre ani, Ceaușescu era fotografiat jucând biliard, iar Elena încercându-și norocul la un slot machine american marca Bally, îmbrăcată într-o rochie galben-strălucitoare. În alte imagini de la același eveniment, soții sunt imortalizați primind oaspeți, ciocnind pahare de șampanie sau așezați la mese îmbelșugate, îngropate sub aranjamente florale complicate, platouri de fructe și prăjituri.

Imaginile de la revelionul soților Ceaușescu sunt expresia perfectă a duplicității regimului. În viața publică, Ceaușescu vorbea ad nauseam despre egalitarism și despre necesitatea ca fiecare cetățean să muncească neîntrerupt pentru binele comun și pentru succesul economiei planificate. Omului de rând i se cerea să-și supună dorințele și aspirațiile voinței poporului și să se sacrifice prin muncă patriotică pentru viitorul luminos al comunismului. În acest timp, conducătorii poporului dădeau frâu liber propriilor dorințe de consum și lux, reproducând comportamentele și excesele consumeriste ale upper class-ului altor timpuri și altor locuri.

Vânatul, una din activitățile preferate ale lui Nicolae Ceaușescu, are chiar rezonanță masculin-imperialistă și colonialistă. E un gest violent de apropriere și dominare a naturii, dar și un exercițiu de putere. De altfel, celebra scriitoare americană Susan Sontag chiar stabilește o legătură directă între vânătoare și actul fotografierii, numind camera foto o „sublimare a armei”. Pornind de la vocabularul împărtășit de vânătoare și de fotografie (de exemplu,  photo shooting/to shoot pictures), aceasta descrie aparatul foto ca pe o armă neletală și o potențială supapă pentru agresiunea omului modern. La fel ca un vânător, fotograful (amator sau nu) își vede și cunoaște subiecții așa cum ei nu se vor vedea niciodată și îi transformă în imagini-obiect care pot fi posedate simbolic.

Fotografiile din vacanța de vară din același an exprimă și ele un mix de bucurii autohtone și de exces, pe care Ceaușescu însuși l-ar fi criticat drept lăcomie capitalistă. Spre exemplu, fotografii care consemnează cantități mari de vânat stau alături de imagini cu Elena Ceaușescu păzind un ceaun pe foc la ceas de seară, relaxându-se pe un șezlong lângă o vilă elegantă, dar și instantanee cu bărbații familiei Ceaușescu în haine albe, lejere de vară trăgând cu arcul. 

În anii 1970, situația socio-economică a țării părea încă stabilă. România se bucura de clauza națiunii celei mai favorizate în relațiile comerciale bilaterale cu Statele Unite ale Americii (1975) și încă primea credite ieftine de la instituții bancare și financiare vestice pentru a susține industrializarea accelerată și consumul intern. Criza datoriei externe, care avea să împingă o populație întreagă în sărăcie și lipsă de speranță s-a declanșat mai târziu, la începutul anilor 1980. Totuși, la nivel politic, lucrurile începuseră să se deterioreze încă din 1971. Așa cum menționează și autorii volumului „Viața lui Ceaușescu: Tiranul”, pe parcursul acestui deceniu, Ceaușescu a devenit din ce în ce mai obsedat de idei naționaliste, de cultul propriei persoane și de educația politică neîncetată a unui om nou, continuând de fapt, așa cum arată istoriografia contemporană, curentul început deja de Gheorghiu-Dej și inspirat de vecinul iugoslav mult mai proeminent la nivel internațional, Iosip Broz Tito. Concomitent, spațiul de libertate personală și timpul liber al populației s-au restrâns din ce în ce mai mult pe măsură ce partidul cerea mai multă dedicare. În aceeași perioadă, s-a intensificat și munca „voluntară” și patriotică, prestată recurent de elevi, studenți și soldați, mai ales în agricultură. 

În aceste condiții, între libertatea de consum și luxul din fotografiile lui Ceaușescu vs. sobrietatea vieții cotidiene a majorității cetățenilor apare o violență a contrastului, vizibilă atât la confruntarea cu alte imagini vernaculare alb-negru din acea vreme, cât și la confruntarea cu amintirile oamenilor de rând, precum mama mea, cu imaginile mintale despre sărbători de iarnă sărăcăcioase. Deși condițiile de viață ale românilor s-au înrăutățit drastic în ultimul deceniu al regimului, confortul material, obiectele de origine vestică și abundența pe care le vedem în multe din instantaneele Ceaușeștilor erau străine de viața de zi cu zi a majorității populației și înainte de criza economică. 

Dacă la nivel de stil de viață există o discontinuitate între ce susțineau public soții Ceaușescu și ce trăiau în intimitate, relația de familie a acestora pare în linie cu valorile pe care le impuneau poporului. Pentru Nicolae Ceaușescu, omul nou era nu doar dedicat muncii și socialismului, ci și un familist convins. În multe dintre fotografii, soții Ceaușescu par niște părinți și soți fericiți – se privesc cu tandrețe și respect, deși gestica lor nu e niciodată prea intimă. Adesea, soții sunt fotografiați zâmbind alături de cei trei copii sau doar alături de mezinul Nicu, ca o familie respectabilă, decentă și armonioasă. Elena apare în multe ipostaze ca mamă și soție model, iubitoare și încurajatoare. Într-o fotografie își privește soțul cu dragoste, în timp ce acestuia îi cântă lăutarii la o aniversare, iar în alta îl ține în brațe pe un Nicu cam încruntat.

Reprezentarea unor comuniști familiști se ciocnește de niște funcții ideologice ale fotografiei de familie izvorâte din practicile fotografice ale lumii capitaliste vestice. În spațiul occidental, fotografia de familie a creat mitul familiei nucleare fericite, perfecte, fără supărări, pierderi sau necazuri. Această reprezentare pozitivă a familiei este strâns legată de întreaga istorie a fotografiei, de la începuturi și până în prezent. Nu doar că familia a fost și rămâne unul din spațiile predilecte de producție și consum fotografic. Fotografia participă, la rândul său, la construcția permanentă a familiei ca unitate de bază a societății și ca spațiu al fericirii și contribuie la păstrarea autorității acesteia. Ca produs cultural, fotografia de familie normalizează și idealizează viața de familie nucleară.

Laura Wexler, profesoară de studii de gen și specialistă în fotografie, spunea într-un volum din 1999 că fotografia privată/domestică este un mod de autoreprezentare a familiei, prin care sunt puse în scenă sentimente și sunt imaginate relații în mod continuu. Mai exact, instantaneele de familie sunt ritualuri de coeziune, care construiesc și confirmă constant constructul familiei și importanța acestuia în viețile noastre. Familia Ceaușescu a construit și ea prin fotografie același miraj al familiei nucleare unite de hobby-uri, de divertisment împreună și de reprezentări idealizate, din care provocările vieții reale sunt eliminate total. 

Fotografiile din albumele lui Nicolae Ceaușescu nu sunt doar despre o familie de dictatori aparent fericită, cu o viață îmbelșugată. Ele reușesc să umanizeze retrospectiv doi oameni ce au condus cu o mână de fier țara. Acestea înfățișează oameni vii, cu chef de viață și capabili de tandrețe. Spre deosebire de rigiditatea și repetitivitatea reprezentărilor oficiale, circulate în spațiul public la acea vreme, în aceste fotografii vedem o diversitate mai mare de sentimente și gesturi. Ba mai mult, fotografiile înregistrează și momente mai puțin măgulitoare, comice și chiar penibile, așa cum se întâmplă să găsești în orice album foto privat. Accidental sau nu, Elena apare uneori în ipostaze aproape caricaturale, ca în imaginea în care pare că privește cu oarecare poftă ceaunul de pe foc după sesiunea de vânătoare din Deltă. În altele, Ceaușescu are aerul unui bunic înstărit, care își ocupă bătrânețile cu mângâiatul cățeilor sau cu mici glumițe pe seama soției, ca în imaginea în care presară ghiduș o mână de zăpadă pe căciula de blană a Elenei, în timpul unei excursii la munte.

Arhiva online nu consemnează scopul pentru care au fost create aceste fotografii, nici cine avea acces la ele. Dar unele momente surprinse în ele alcătuiesc imaginea unui cotidian nefiresc de firesc pentru viața unui dictator ca Ceaușescu. Fotografiile sunt cu atât mai ciudate cu cât exprimă afecte și sentimente comune, cu care se poate identifica aproape oricine. Aici, fotografia funcționează și ca instrument al cotidianului, al banalului – un instrument care creează un teren afectiv comun chiar și între oameni cu realități diferite, între privitorii de azi ai fotografiei și un dictator din trecut. 

Aceeași senzație ciudată de normalitate aproape nefirească a fost experimentată recent de cetățenii altei țări, în legătură cu fotografiile personale ale unui dictator de dată mai recentă. În luna decembrie a acestui an, președintele-dictator al Siriei din ultimii 24 de ani, Bashar al-Assad, a fugit în Rusia după ce o facțiune rebelă a preluat controlul capitalei Damasc. În urma lui, Assad a lăsat o țară distrusă, dar și reședințe de familie pline de obiecte de designer și mașini de lux și chiar o serie de albume foto de familie. 

Imaginile cu sirieni care pătrund în casa lui Assad după fuga acestuia mi-au amintit instant de filmul realizat de revoluționari români, tot într-o lună de decembrie, în 1989, când aceștia intră pentru prima oară în casa familiei Ceaușescu din cartierul Primăverii, în București. Ambele grupuri își filmează propriul șoc la descoperirea bogățiilor din interiorul acestor reședințe, în total contrast cu situațiile economice ale celor două populații. Oameni obișnuiți din ambele țări filmează decorațiuni, obiecte scumpe și de artă, dar și mâncare. Un român arată la cameră un „pepene de decembrie” capturat din reședința Ceaușescu, în timp ce sirienii filmează frigiderul plin cu carne al lui Assad, într-o țară devastată de 13 ani de război civil și de foamete. Și sirienii și românii se opresc asupra fotografiilor pe care le găsesc în casele foștilor dictatori. Un român indică un portret al Elenei Ceaușescu, încadrat de o ramă aurie, și spune „Doi criminali, ia uitați!”. Alții arată la cameră un portret de familie și o poză turistică, cu soții Ceaușescu în fața monumentului Taj Mahal din India. 

Similar, în Siria, un bărbat se filmează răsfoind un album de familie al lui Bashar al-Assad. În album, dar și în alte imagini personale găsite de sirieni și făcute publice aici, aici și aici, apare același mix de afecte și sentimente specifice cotidianului, bogăție, intimitate și o doză de penibil, la fel ca în fotografiile Ceaușeștilor. Assad apare în ipostaze care contrastează puternic cu realitatea personajului istoric, vinovat de crime brutale împotriva propriului popor. În aceste imagini el este, rând pe rând, un tânăr glumeț care poartă fete pe umeri, mire proaspăt căsătorit, tată grijuliu cu un nou-născut în brațe și adult în ipostaze jenante, la bustul gol pe scuter sau ținându-și respirația sub apă.

Pe de-o parte, aceste imagini reconfirmă puterea fotografiei de familie de a ascunde realități dureroase și de a umaniza chiar și dictatori care se fac vinovați de multe atrocități. Cotidianul și banalul alcătuiesc structura de bază a vieții moderne, comună tuturor, iar fotografiile de familie pot determina identificări cu personaje problematice. Pe de altă parte, tot fotografiile de acest fel pot răsturna impresii și imagini publice atent curatoriate de propaganda politică. Prin spectacolul retrospectiv pe care ni-l oferă despre două familii cândva atotputernice, fotografiile ne dau șansa să ne „luăm revanșa”, să demolăm coloși, să invadăm intimități atent apărate în trecut, să cercetăm în detaliu și, de ce nu, să râdem de ceea ce vedem.