În vara anului în care Timișoara este Capitală Europeană a Culturii am luat la pas două cartiere emblematice ale urbei de pe Bega, cu scopul de a recupera o parte din identitatea culturală, memoria colectivă a orașului și poveștile de viață (încă) nescrise, toate trecute prin filtrul seniorilor Timișoarei. Am căutat să surprindem printr-o plimbare, ca exercițiu estetic, dimensiunile mai puțin cunoscute ale cotidianului ultimilor cincizeci de ani, pe care seniorii noștri l-au trăit intens. De asemenea, demersul nostru urmărește surprinderea unor secvențe specifice antropologiei îmbătrânirii, mai exact a felului în care îmbătrânim în contexte culturale. Suntem apatici sau ne revoltăm în fața schimbărilor de mentalitate a noilor generații? Manifestăm, odată cu înaintarea în vârstă, nostalgie sau indiferență față de clădirile istorice lăsate în paragină?

Cu doamna Maria Hirțe (72 de ani) am luat la pas Piața Victoriei/Operei, una dintre piețele emblematice ale Timișoarei, evocând amintirea vieții sociale și culturale a orașului, dar și evenimentele din decembrie 1989, care evoluau în jurul balconului Operei. Este un spațiu al întâlnirilor, un spațiu ticsit cu cinematografe, teatre de stat în trei limbi (română, maghiară și germană), librării și cafenele, un spațiu de promenadă eclectic delimitat de Operă și Catedrala Mitropolitană: 

„În centru sunt trei repere importante: Catedrala, Opera și Fântâna cu pești – locul în care îndrăgostiții își dădeau întâlnire (…) Veneam la Catedrală cu prietenele mele și într-o vreme mă duceam la Biserica Greco-Catolică, fosta biserică a popilor negri – cum se numea atunci – retrocedată după 1990 greco-catolicilor. Am frecventat-o mult mai mult decât Catedrala. Acolo m-am simțit bine, m-am regăsit, era mai mică și intimă.” 

Pe domnul Fidelio Tiberiu Iancu (63 de ani) l-am întâlnit în cartierul Ciarda Roșie, un soi de zonă-tampon în care grădinile gospodarilor vechiului sat aproape că se întrepătrundeau cu platforma industrială socialistă. Mai nou, acestea se contopesc cu proiectele imobiliare de succes; un soi de antecameră în care noii veniți (din Moldova sau de aiurea) își croiesc orizonturi profesionale și continuă să viseze la acel mai bine.

Cartierul Ciarda Roșie a fost un sat locuit preponderent de maghiari și s-a format în perioada interbelică în jurul hanului Vörös Csárda (n.n. – Hanul Roșu), fiind alipit orașului Timișoara la începutul anilor 1950. Domnul Fidelio a cumpărat aici un teren și a ridicat o casă pentru trei generații, asumându-și rolul de pater familias. Copiii își doreau însă independența, iar părinții tânjeau la tihna vechii locuințe, astfel încât obiectivul de a-i aduna pe toți sub același acoperiș a reușit doar parțial. Ce l-a atras aici? Liniștea zonei, grădinile pline de pomi roditori, apa bună a locului și amintirea drumurilor lungi din copilărie, pe care le străbătea pe bicicletă alături de tatăl său, ori împreună cu prietenii, la pescuit, pe canalele de irigare din apropiere sau la lacul de acumulare de la Dumbrăvița: 

„Am învățat să pescuiesc pe baltă la Dumbrăvița. Tatăl prietenului meu cel mai bun din copilărie a fost și el lovit de boala asta a pescuitului și ne ducea, numai că pe vremea aia era o plăcere să mergi. Dacă erau 25 de oameni pe baltă, neapărat era 1 Mai sau 23 August, zile libere date de la stat. Dar și oamenii erau civilizați, erau respectuoși. Mai târziu, criza alimentară a determinat ca pescuitul să se transforme în vânătoare (…) Este păcat că toate lucrurile astea s-au degradat.” 

Astăzi, locul bucuriilor din copilărie – canalul odată plin de pești – a rămas un firicel de apă dezolant, rătăcit pe șantierul (veșnic) în lucru al centurii municipiului:

„Mă uit cu nostalgie … Mi-aș fi dorit ca totuși, la timpurile pe care le trăim și la pretențiile de protecție a mediului pe care le avem, să fie un alt aspect pentru canalele astea. Pe de-o parte. Pe de altă parte e păcat, pentru că exista o rezervă de apă care chiar și pentru irigatul grădinilor ar fi fost utilă”.

Rămâne, totuși, mulțimea de amintiri frumoase: opririle de alimentare cu apă bună și rece de la Uzina de Apă (transformată azi în Muzeul Apei, de care domnul Fidelio este extrem de mândru). Apoi, amintirea primei biciclete, marca Pionier, de culoare gri bordeaux, primită în dar la vârsta de 7-8 ani. Au urmat apoi altele: Tohan și Ukraina:

„Comparativ cu ceea ce trăim astăzi în trafic, era mult mai confortabil, mai liniștit. Poate că și oamenii erau mai puțin stresați și mai grijulii cu participanții la trafic. Acuma am constatat că sunt foarte mulți șoferi care nici nu bagă de seamă că exiști”.

În mod curios, apa, sub diferitele ei forme – a lacului în care se pescuiește, a canalului de irigație, a robinetului care potolește setea, sau apa fântânii arteziene la care își dau întâlnire tinerii îndrăgostiți, pare să primească valențe culturale aparte în istorisirile seniorilor noștri, fenomen cu analogii și în alte părți ale lumii.

Ambii seniori cu care am vorbit au trăit experiența interculturalității Banatului, atât în context urban, cât și rural. Domnul Fidelio – care își auto-atribuie eticheta de „copil de asfalt de Timișoara” – s-a născut în cartierul Mehala și a copilărit în Elisabetin, un alt cartier al cărui renume a fost edificat pe temelia melanjului interetnic: 

„Ceea ce era caracteristic pentru Timișoara anilor ’60, chiar și înainte sau după (…) a fost această multietnicitate, multiculturalitate care se datora populației de origine germană, maghiară și sârbă. Ne cunoșteam vecinii și îi salutam pe fiecare pe limba lui (…) Știam când sunt sărbătorile și dacă mergeam la stropit de Paștele catolic primeam o serie de mici atenții: dulciuri, prăjituri etc. (…) Oamenii se respectau și constat cu îndurerare că acest lucru nu se mai întâmplă în ziua de astăzi.” 

Acest mediu intercultural i-a modelat domnului Fidelio întreaga personalitate și atitudine față de alteritate (ceea ce este diferit) și l-a transformat într-un cetățean cu abilități plurilingvistice – vorbește cinci limbi, dintre care patru sunt utilizate în contexte de comunicare cotidiană locală: româna, maghiara, sârba și germana. Spune despre sine: „Sunt fele [magh.: jumătate] apă, fele viz [magh.: apă], adică mama e unguroaică, iar tatăl e oltean”, iar el a învățat să vorbească mai întâi ungurește și apoi românește.

Doamna Maria Hirțe are rădăcini bihorene. Părinții ei s-au stabilit în Banat după cel de-al Doilea Război Mondial, în anul 1945, cu ocazia reformei agrare a lui Petru Groza, prin care au fost împroprietăriți cu 5 hectare de teren agricol. Familia ei se numără printre primele generații de coloniști români sosiți la Variaș, o comună a cărei populație era compusă, la acea vreme, preponderent din germani (șvabi) și sârbi. Alături de aceștia, familia doamnei Maria a trăit intens transformările politice și economice care au marcat Banatul după preluarea puterii de către comuniști. Cele 5 hectare cu care au fost împroprietăriți au trecut, volens-nolens, în proprietatea comună a CAP-ului local, iar autoritățile comuniste n-au fost tocmai binevoitoare: 

„În anii ’60 a intrat tata la CAP [Cooperativa Agricolă de Producție – n.a.], după ce l-au plimbat cu duba o grămadă de timp, pentru că n-avea de gând să intre în CAP. Eu nu mă duceam la grădiniță, n-aveam voie pentru că tata era particular. Tânjeam după un dărab [reg. bucată] de pită neagră, că aveau vecinii angajați la stat cartele și primeau pâine neagră și, Doamne, ce bună era!” 

În anul 1982 ajunge, printr-un schimb de locuințe, în inima Timișoarei, în Piața Operei, într-o bijuterie arhitecturală istorică: Palatul Neuhausz, care și astăzi strălucește la fel ca în prima zi. Întâlnește aici același suflu intercultural, poate și mai intens: 

„Erau germani, maghiari, cum de altfel și la Variaș am stat între sârbi, germani, unguri. Toată lumea s-a înțeles extraordinar de bine (…) Timișoara e un oraș multicultural, începând cu românii, poate cu mai mulți sârbi într-o anumită perioadă, nemți și evrei. Erau cartiere întregi de evrei, Fabricul era cartier evreiesc, Cetatea la fel, dar în Fabric erau negustorii cei mai mulți, cu un puternic caracter economic și financiar.”

Școala, studiul susținut și educația primită acasă au o importanță covârșitoare și sunt deosebit de vii în memoria interlocutorilor noștri. Doamna Maria își aduce aminte cu bucurie de anii de școală petrecuți în Variașul copilăriei, apoi de perioada anilor de liceu de la Periam: „Dascălii ne-au învățat multă, multă carte, să fim disciplinați, să fim respectuoși, să ne vedem de muncă, toate lucrurile bune”.

N-a intrat la facultate, dar a stat doi ani la București și a obținut o calificare ca montator de aparate electrice de măsură și control, ceea ce i-a deschis orizonturi profesionale în Capitală, apoi acasă în Timișoara, la FAEM (Fabrica de Aparate Electrice de Măsură) și IRET (Întreprinderea de Rețele Electrice Timișoara), unde a lucrat până la pensionare.

Domnul Fidelio și-a petrecut primii 12 ani de școală în Elisabetin, în arealul pieței Lahovari/Bălcescu. Timișoara era diferită atunci, susține el. Se punea mai mult accent pe cumsecădenie, pe educația primită în familie, iar spiritul civic era mai treaz: „Când eram copil, dacă aruncai o hârtie pe stradă, automat se găsea cineva care să te tragă de urechi: «Tinere, ce faci? Așa te-a învățat mama ta acasă? Așa înveți la școală?»” Viața în oraș era mai tihnită, nu exista agitația de azi, iar oamenii se simțeau mai în siguranță: „Când eram copii nu aveam nicio teamă să ieșim afară din curte. Acuma părinții își duc copiii la școală”. Și nici educația nu o duce prea bine. Astăzi, „cei foarte buni se izolează, fug, iar restul, turma, merge înainte și devine o masă foarte ușor de manipulat, o masă care devine critică la un moment dat, într-un proces electoral care poate fi distorsionat foarte ușor în felul ăsta”. 

Dincolo de toate însă, îi sunt vii amintirile despre colegi, despre profesori, despre spiritul cosmopolit al Timișoarei, despre trupele Phoenix și Pro Musica, dar și despre interminabilele manifestații la care erau constrânși să participe tinerii la începuturile anilor ’70: 

„Eram chemați pe stadion pentru că Ceaușescu venise din periplul China-Vietnam-Coreea și a fost deosebit de impresionat. (…) Stăteam în căldură, nu primeam apă, eram scoși la defilare de 1 Mai, 23 August. La vizitele oficiale, când trecea coloana, eram fugăriți dintr-o parte în alta ca să o întâmpinăm.” 

După finalizarea studiilor superioare – Electrotehnică la Politehnica Timișoara – este repartizat la secția de aparate electrice a întreprinderii Elba, filiala din comuna Liebling, întrucât Timișoara era declarat oraș închis și nu se făceau angajări. Abia mai târziu va reuși să se transfere în oraș, unde urmează o carieră profesională strălucită.

Poate cel mai important eveniment istoric trăit, care și-a pus amprenta asupra ambilor noștri interlocutori, a fost Revoluția din Decembrie 1989. Ni se deschid două povești extraordinare de viață, din două puncte fierbinți ale Revoluției din 1989: Baricada de pe Calea Girocului și Piața Operei. Pe domnul Fidelio, Revoluția l-a surprins acasă, la bloc, în sânul familiei și prietenilor, la o aniversare în Calea Girocului, apoi la locul de muncă – la întreprinderea Elba: 

„Ajunși la fabrică, am fost solicitați să ne facem datoria de gărzi patriotice – am primit echipament, am primit armament, ni s-a dat liber să ne ducem acasă și peste noapte să păzim «mărețele realizări ale socialismului». Și asta am făcut. Am stat în fabrică, călare pe muniție, pe armament, pe toate alea, pentru că dacă încăpeau pe mâna cui nu trebuie, putea să fie cu totul altceva decât s-a dorit (…) Oamenii au ieșit în curtea fabricii Elba și au început să protesteze. Erau foarte mulți care aveau un membru sau altul din familie arestat, dispărut fără urmă, (…) oameni pașnici ridicați de pe stradă. (…) La început se striga: «Vrem pâine! Vrem căldură!» Și din aproape în aproape toate aceste cereri s-au agregat în «Vrem libertate!» Și de acolo s-a format coloana care a început să mărșăluiască.”

Pe doamna Maria, decembrie ‘89 a surprins-o tot acasă, alături de familie și prieteni, la o altă aniversare, cu toții fiind martorii începutului: 

„Revoluția am privit-o în prima seară de acolo [ne indică locul], din balcon, de la etajul doi, unde ne-am întrunit câțiva vecini pentru că era ziua onomastică a unuia dintre ei. Când am văzut atâta zarvă prin oraș am ieșit să vedem ce se întâmplă. Și am văzut ce s-a întâmplat. Vai și amar! Foc, hoții, vitrine sparte, numai răutăți (…) Un vecin mai în vârstă, care participase la evenimentele din 1956, atunci, cu studenții, a început să strige: «Haideți să scoatem cărțile afară din librărie [Librăria Eminescu – n.a], că ăștia ne dau foc aici». Și am scos toate cărțile afară din librărie. (…) În 17 [decembrie 1989 – n.a.], pe treptele catedralei s-a întâmplat un eveniment. Erau adunați o grămadă de tineri care scandau: «Jos Ceaușescu! Jos comunismul! Vrem libertate!» Erau o grămadă de tineri așezați pe treptele catedralei și fără nicio milă, fără justificare s-a tras în ei. I-a secerat (…) Sunt spălate treptele catedralei cu sângele tinerilor din 1989”.

Dincolo de euforia imediată a libertății dobândite, rămân până astăzi numeroase deziluzii și întrebări care încă își caută răspunsul. În cuvintele Mariei Hirțe:

„Ce-am câștigat cu Revoluția? Libertate? Da! Dar câte am pierdut? Este o libertate prost înțeleasă, o libertate fără limite. La școală nu mai e disciplină, profesorii nu mai sunt respectați, oamenii nu se respectă între ei, tinerilor – dacă le faci observație – nu-i pe placul lor. Dacă spui de ce a aruncat hârtia pe jos, face mișto de tine. Nu e în ordine ce se întâmplă. Apoi, toți strigam că nu mai vrem salam cu soia, acum îl căutăm, iar soia este valoroasă și scumpă (…) Parcă suntem un burete care absoarbe numai ce-i rău din Vest. Din Vestul acela pe care atât îl adoram și pe care îl doream să fie și la noi. Ei, acum avem ca în Vest (…) Am preluat din Occident numai părțile rele.”

Un numitor comun pentru ambii seniori este stilul de viață activ pe care îl practică. Doamna Maria s-a reîntors la Variaș pentru că mama sa a rămas singură și avea nevoie de îngrijire. Apoi și-a consolidat gospodăria. Este foarte mândră de grădina ei de zarzavaturi și în special de curtea plină de flori. Contribuie activ la educația nepoților, continuă pendulatul între sat și oraș, dar și-a asumat și rolul de educatoare pentru câteva fetițe din Variaș, ajutându-le la teme. Simte că această activitate o întinerește. Când are ocazia, citește și participă la excursiile organizate de biserică: „Am devenit practicantă la biserică pentru că așa e! De la o anumită vârstă mai pui accent și pe cele spirituale, nu doar pe material și pe alte preocupări”.

Tot de îngrijirea mamei bolnave se ocupă și domnul Fidelio, care este de asemenea foarte activ. Se implică civic și participă la evenimente culturale, iar de când s-a mutat la curte în Ciarda Roșie a devenit și un veritabil gospodar. Își petrece o mare parte a timpului liber în grădină, se îngrijește de bunăstarea celor patru pisoi, trei căței și un papagal, de pomii fructiferi pe care i-a plantat și de nenumăratele flori din grădină. Este și un meșter neobosit care și-a achiziționat o mulțime de unelte pentru diferite proiecte domestice și care, din când în când, se mai încumetă să meargă pe bicicletă la pescuit. De dragul amintirilor din trecut.

Cotidianul seniorilor intervievați prezintă caracteristicile specifice conceptului de îmbătrânire activă (active aging), întâlnit în literatura aferentă domeniului antropologiei vârstelor. Interacțiunile constante cu co-vârstnicii, dar mai ales cele intergeneraționale, cu proprii părinți longevivi, cu copiii sau cu nepoții, contribuie la sporirea calității vieții seniorilor după ieșirea din activitate (i.e. după pensionare), dar în egală măsură o face și cultivarea unor activități recreative.