În amintirile seniorilor, Timișoara apare ca un oraș ideal, plin de semnificații, o urbe miraculoasă și nostalgică, în care purtătorii amintirilor vii legate de viața locului au propria Timișoară. Cartierul în care am depănat amintiri împreună cu doi dintre seniori a fost Cetate, pe strada Gheorghe Lazăr, spre străzile Circumvalațiunii și Vasile Alecsandri, apoi spre Piața Libertății. 

Pe domnul Sergiu Arald Palcău l-am întâlnit la o cafenea, în Piața Unirii din Timișoara. Este de profesie inginer, actualmente pensionar, timișorean care se declară „copilul cartierului”. Împreună am colindat distanța dintre Piața Unirii până la strada Gheorghe Lazăr. Acesta este cartierul copilăriei sale.

Domnul Gheorghe Vinge, de profesie inginer chimist, actualmente pensionar, nu s-a născut în Timișoara, dar a absolvit Institutul Politehnic aici. După încheierea studiilor universitare a rămas în oraș, fiind angajat ca inginer chimist la IAEM (Institutul de Aparate Electrice de Măsurare) până în anul 1990. Pentru domnul Vinge, Timișoara reprezintă acasă, chiar dacă s-a stabilit aici abia după absolvirea studiilor.

Locurile prezentate de domnul Palcău reînvie amintirile copilăriei văzute prin ochii seniorului de-acum. Domnul Palcău ne povestește că Piața Unirii era inițial o piață agroalimentară, iar pe străzile care intrau și ieșeau din acest perimetru veneau în fiecare dimineață căruțele de aprovizionare:

 „Pe locul unde stăm acum era locul de parcare a căruțelor. Piața era inițial o piață agroalimentară. Toate străzile care intră și ies în piață erau circulabile. Partea centrală a pieții de la străzi era coborâtă cam cu un metru și jumătate. Spre clădirea liceului Lenau, clasele I-IV, erau tarabele de vânzare, tarabe din ciment, cum era pe vremea aceea și cum mai sunt și astăzi.”

Pentru orașul de pe Bega, Piața Unirii are o semnificație aparte. La 1740, printre primele clădiri construite sunt Catedrala Ortodoxă Sârbă și Episcopia Ortodoxă Sârbă. Domul Catolic este finalizat în anul 1770. Inițial, Piața Unirii a avut alte denumiri, după cum ne spune domnul Palcău:

„S-a numit inițial Piața Centrală, după construirea Domului Catolic s-a numit Piața Domului, iar la 1920, când trupele românești au intrat în Timișoara și au fost primite în această piață, (…) a primit denumirea de Piața Unirii”

Renovarea majorității clădirilor din Piața Unirii s-a realizat recent, în ultimii 10 ani:

„Clădirile arătau mult mai jalnic în perioada aceea, exceptând Palatul Baroc, care astăzi este Muzeul de Artă, și care pe vremea aceea era Rectoratul Universității de Științe Agricole a Banatului. Era întreținută ca monument istoric într-o condiție relativ bună, dar restul clădirilor erau într-o stare deplorabilă.”

În opinia sociologului Henri Lefebvre, orașul este perceput ca „o proiecție a societății pe pământ”. Tot ce ține de amenajarea clădirilor, a străzilor, este o materializare fizică a viziunilor, valorilor și normelor sociale. Prioritățile urbane vorbesc astfel despre contexte politice și socio-cultuale complexe.

Pentru domnul Palcău, strada Gheorghe Lazăr reprezintă o stradă cu multe amintiri – „spiritul orașului de frățietate multietnică”. Aici găsim clădiri istorice precum Banca de Scont, Clădirea Episcopiei Sârbe, Clădirea Liceului Teoretic „Nikolaus Lenau”, sau Palatul Comunității Israelite. Unele clădiri adăpostesc astăzi de la restaurante și cafenele, la sedii ale partidelor politice:

„Clădirea în care astăzi este sediul Partidului Liberal a fost înainte Banca de Scont, bancă specializată în valorificarea falimentelor. În clădirea Episcopiei sârbe, (…) astăzi sunt o sumedenie de restaurante și cafenele. Lângă Spitalul Militar este Sinagoga Neologă.”

Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau”, este o clădire emblematică din Piața Unirii. Este o clădire istorică cu tradiție, doi dintre absolvenții instituției fiind laureați ai Premiului Nobel: Herta Müller – Premiul Nobel pentru literatură și Ștefan Hell – Premiu Nobel pentru fizică.

„Am multe amintiri chiar de pe această stradă [Gheorghe Lazăr – n.a.] (…) Clasele I-III le-am absolvit la Liceul Lenau. Clădirea era într-o stare atât de jalnică, încât porecla care se dăduse în toate limbile era de „păducherniță”. Clădirea era veche și neîngrijită. Astăzi este un loc de joacă foarte bun, este o școală modernă refăcută pe fonduri europene, care oferă toate condițiile ca micii copii să aibă o educație optimă.”

Chiar dacă, după Revoluția din 1989, populația germană din Timișoara s-a împuținat din cauza emigrării, Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” a avut mereu o populație școlară numeroasă, fiind unul dintre liceele de renume din Timișoara:

„(…) populația germană din Banat, inclusiv din Timișoara, s-a redus drastic după Revoluție, când aproape că nu au mai rămas decât familiile mixte, restul emigrând în Germania. Școala a continuat totuși să aibă un aflux mare de elevi: români, maghiari, sârbi – de toate etniile, care doresc să beneficieze de învățământ în limba germană, nu numai din dorința de a se perfecționa într-o limbă, (…) nu pot să-i spun străină, pentru că e și limba locului, dar pentru faptul că școala are un renume foarte bun.”

În zona Banatului întâlnim un conglomerat de etnii (maghiari, germani, sârbi, evrei, bulgari etc.) care au conviețuit pașnic dintotdeauna. În spaţiul multicultural al regiunii, contactele interetnice și interculturale se manifestau în viaţa socială în toate aspectele sale, astfel că diferitele grupări etnice nu se puteau enclaviza. Comunicarea între minorităţile din Banat a fost întotdeauna remarcabilă, suportul său fiind plurilingvismul practicat în toate comunităţile etnice minoritare. Folosirea a două, trei şi chiar patru limbi în Banat este un aspect rar întâlnit în alte regiuni ale Europei. Plurilingvismul specific unei părţi însemnate a populaţiei din această zonă datează de secole, după cum ne-a spus și domnul Palcău:

„Minoritățile care compun structura acestui oraș au trăit într-o înțelegere peste vremurile pe care le-au trăit, și chiar de multe ori peste regulamentele și legile care existau în vigoare în această zonă.”

Una din atracțiile copilăriei domnului Palcău a fost un parc de distracții:

„Amintiri frumoase, în zona dinspre Domul Catolic (…) era zona mai înaltă, cam până la fântâna arteziană (…) acolo veneau tot felul de atracții: Balena Goliat, Zidul Morții, Luna Parc. Veneau copiii de la Liceul Lenau și nu numai, veneau toți copiii din oraș.”

Un alt loc interesant în care copiii din cartierul Cetate se adunau pentru a se juca era spațiul de depozit pentru materiale de încălțăminte, vizavi de Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau”:

„Pe vremuri erau depozite de furnituri, stofe și piele pentru încălțăminte. Una din distracțiile copilăriei era faptul că aveau anumite utilaje cu care transportau furniturile între Cazarma H și depozitele de aici, cu electrocare. Aici au fost niște platforme, căruțe, care erau deliciul copiilor după orele de program, (…) care luau câte o căruță din asta și o grățau după vreo mașină sau chiar pur și simplu o împingeau și se plimbau cu ele.”

Locurile unde domnul Palcău și-a efectuat practica de producție în clasele de gimnaziu și liceu se află spre capătul străzii Gheorghe Lazăr, unde putem vedea procesul de dezindustrializare în masă post-Revoluție prin amintirea fostelor fabrici: Fabrica de pâine (azi, Supermarketul Kaufland), Fabrica de lapte (azi, Supermarketul SUPECO), Fabrica de conserve „Fructus”, unde „la robinet  curgea sifon”, și Fabrica 6 Martie (Fabrica de utilaje pentru industria alimentară).

Dacă ar avea o baghetă magică, domnul Palcău ar „schimba Primăria cu oameni care iubesc orașul, pentru că, din nefericire, în ultimii ani am avut oameni care erau mai interesați să facă afaceri în oraș decât să iubească orașul.”

Revoluția din 1989 îi deschide domnului Vinge poarta spre privatizare, astfel că la 10-11 luni de la Revoluție, în 1990, acesta renunță la postul de inginer la IAEM și-și deschide propria afacere, prima hamburgerie din oraș –  „Hamburger Plus”. Afacerea a prosperat destul de repede, însă mai apoi a fost înghițită de către marile lanțuri de fast-food:

„Revoluția pe mine personal m-a făcut să plec de la IAEM și să mă privatizez, să devin propriul meu stăpân (…) Am început afacerea împreună cu soția mea și cu circa 10-15 angajați (…) În Timișoara am avut patru locații. Afacerea a prosperat treptat – am avut și 32 de angajați, până când McDonald’s a reușit să mă sufoce pentru că erau mult mai bogați decât mine (…) Peste tot au dispărut micile afaceri: era croitorie, pălărierie. Peste tot erau afaceri mici care porneau. Unele reușeau, altele nu. Era o vreme destul de dificilă. Chiar eu în primele 6 luni am fost felicitat pentru că am avut curajul sa deschid o afacere.”

Domnul Vinge ne-a povestit și cum, după 90, micii antreprenori erau deschiși către cooperare, mai degrabă decât competiție. În preajma prăvăliei sale exista o fabrică de pâine turcească, iar aceasta îi livra domnului Vinge materia primă pentru hamburgeri: 

„Pentru că era un moment așa eroic de a porni o afacere după momentele grele ale Revoluției, toată lumea a făcut front comun ajutându-se cât se putea. (…) Dimineața ne salutam, luam cafeaua împreună, pentru că toată lumea voia să se împrietenească cu toată lumea ca să punem umărul să schimbăm ceva. Cât s-a reușit și cât nu s-a reușit, nu putem să spunem.”

Pentru că nu poate sta departe de universul afacerilor, dl Vinge are și în prezent o mică antrepriză care îi întregește veniturile de pensionar: „am o mică firmă cu care pun la diferiți solicitanți niște covoare la intrare care captează murdăria, praful și ajută la curățenia din interiorul locurilor”.

Dacă ar avea o baghetă magică, domnul Vinge ar „aduce o contribuție în refacerea clădirilor istorice, să beneficiem de frumoasa imagine a Timișoarei”.