Privită prin ochii seniorilor, Timișoara ni se dezvăluie într-o imagine inedită și autentică, o rememorare a unor vremuri pline de nostalgie și emoție. Cum altfel am putea interpreta magia testamentară a seniorilor care, printr-o baghetă magică ipotetică, și-ar dori să poată readuce la viață imaginea Timișoarei oglindită în amintirea lor? Prin această experiență, seniorii devin un vector al memoriei, iar prin memoria lor, trecutul Timișoarei devine prezent și recognoscibil. 

Este și cazul doamnei Ecaterina Natalia Zaim, „născută 100% în Timișoara”, în zona cartierului Cetate – inima orașului. Pentru Ecaterina Zaim, orașul copilăriei este pitoreasca Timișoară a anilor ’60-’70, când bastionul cetății austriece servea copiilor drept derdeluș, străjuind o zonă în care blocurile vor apărea abia peste 20 de ani. O Timișoară în care Parcul Pionierilor (astăzi Parcul Copiilor „Ion Creangă”) era principalul punct de atracție al copiilor din cartierul Cetate și nu numai, cu leagăne, un trenuleț și un patinoar, cu o cișmea care potolea și setea și pofta de joc ale copiilor. Aceștia veneau atât cu părinții, cât și singuri, „cu cheia la gât”, pentru că „nu era atâta frică că vine cineva și-ți fură copilul. Atunci eram mai liberi”.

Cu un avânt care ne aduce aminte de Creangă, doamna Zaim ne relatează cu multă nostalgie năzdrăvăniile copiilor, care fie păcăleau mecanicul trenulețului și nu achitau biletul, fie intrau „prin efracție” în parc, pe o alee laterală, pentru a nu achita prețul biletului de intrare de 1,50 lei. O Timișoară în care familiile, inclusiv cea a doamnei Zaim, mergeau la promenadă în Parcul Rozelor – un adevărat simbol al orașului (numit, de altfel, acum un secol Orașul Trandafirilor).

Timișoara de care și-a amintit domnul Iosif Jurcuț este una a anilor de tinerețe petrecuți în „unul din cele mai vechi cartiere ale Timişoarei – cartierul Fabric, sau Fabrikstadt, cum se numea în limbajul nemţilor care trăiau aici (…) A fost o perioadă bună, cea în care am stat aici, a fost şi perioada tinereţii, bineînţeles că fiecare consideră tinereţea şi adolescenţa perioada poate cea mai frumoasă a vieţii”. 

O perioadă în care tinerii mergeau la cinematograf, la serate muzicale și spectacole, citeau, uneori pescuiau, jucau la Loto, aveau trupe. Adulții jucau rummy sau consumau țuică pe ascuns în pivnițe, se făcea plajă pe acoperișul blocului, nu exista încălzire centrală, ci se utiliza soba pe lemne, iar pentru aprinderea focului oamenii își procurau petrol de la stațiile PECO. Piața Traian, „inima cartierului”, după cum o numește interlocutorul nostru, era centrul sociabilității, locul unde se celebrau zilele cartierului sau se adunau localnicii la berării și terase.

Suntem în anii ’70, când cartierul „prăfuit, vechi” trăiește din plin multiculturalitatea proverbială, specifică Timișoarei: „Am avut cunoștințe sârbi, am avut colegi de școală.. De fapt, ca să fiu sincer, în școala generală a fost un amalgam, deci am avut și evrei, nemți, am avut unguri, am avut sârbi, deci în spiritul multicultural, multietnic al Timișoarei”. O multiculturalitate pe care dl. Iosif o rememorează cu nostalgie și regret. În special prezența șvabilor, de care îl leagă și originile personale: „Deşi numele meu este un nume românesc, pe jumătate sunt neamț, adică mama era nemțoaică de aici, dintr-un sat de lângă Timişoara. De fapt, termenul corect este cel de şvabă, şvabi, deci ei erau nemţii din Banat, bunica era la fel”. 

Întoarcerea la origini ne prilejuiește reîntâlnirea cu un episod din istoria Banatului – colonizarea, realizată de administrația Imperiului Austro-Ungar după Pacea de la Passarowitz, din anul 1718, inclusiv cu francezi proveniți din zona Alsacia și Lorena (strămoşii din partea bunicii dlui. Iosif au venit de fapt din Franţa, zona Lorena), care au contribuit din plin la asanarea zonei mlăștinoase a Banatului și la prosperitatea zonei.

Dintre toate minoritățile care au populat orașul, și în mod special cartierul Fabric, plecarea șvabilor – fie ca urmare a emigrării în Statele Unite ale Americii, fie datorită repatrierii în Germania – este de departe cea mai regretată: „A fost deosebit. Ce să vă spun… E marea pierdere. Erau oameni destoinici, erau buni meseriaşi toţi, erau harnici”. Se confirmă astfel rezultatele cercetărilor etno-psihologice realizate în zona Banatului, conform cărora germanii constituie pentru românii bănățeni un grup etnic referențial.

Oltenii apar ca grup etnic și într-o relatare a doamnei Zaim, de data aceasta despre evenimentele din decembrie 1989, la care nu a participat, dar în legătură cu care știe că „de la noi a plecat războiul. De la noi a plecat… Cum să-i spun? Revoluție. Lovitură de stat. Ce să-i spun? Că nu știm”. Puternic afectată de rememorarea acestui moment, doamna Zaim ne povestește printre lacrimi: 

„Între timp s-au auzit în Oltenia, la Gara de Sud au venit din Oltenia, că suntem atacați de teroriști, și au venit o grămadă de mineri de pe Valea Oltului și care.. nu știu ce au vrut, dar în orice caz, tinerii din Timișoara au fost în genunchi la gara mică să-i roage pe ăia să nu declanșeze război, să nu facă.. să nu.. Aveau puști, aveau mitraliere, aveau.. Deci vă spun că eu și acum pot să plâng de ceea ce am văzut. Toată gara mică a fost plină de tineri. Între 16 și 22 de ani au fost în genunchi și se rugau de olteni să plece înapoi acasă. Pe urmă s-or aplanat, s-au dat jos, s-au discutat. Acolo a fost un reprezentant al tinerilor care le-a spus că nu este nicio problemă”. 

Multe din informațiile deținute de doamna Zaim despre acele zile sunt indirecte: „S-o auzit la un moment dat că or cărat morți până la București, la crematoriu, că le-a dat foc acolo. S-o auzit că i-o băgat în groapă comună, că nu s-au mai găsit, că nu se știe, dar au dispărut oameni mulți”. Însă doamna Zaim a mers în Piața Operei în data de 17, pentru ca în 18 decembrie să meargă în Cimitirul Săracilor (actualmente Cimitirul Eroilor), unde „nu vreți să știți ce am văzut acolo. Mama cu copilul scoasă din burta ei nou-născut, legată cu sârmă, și nou-născutu’ pus pe burtă, dar o grămadă de alți oameni spintecați și cusuți cu sârmă (…) Amintiri urâte”.

Pentru domnul Jurcuț, plimbarea prin Parcul Poporului este scânteia rememorării experienței personale din timpul Revoluției de la 1989, întrucât este unul dintre locurile-simbol, unde s-a tras în acele zile, unde au căzut mulți martiri, unde s-au incendiat tramvaie. A fost martor al luptelor din zona Circumvalațiunii, Piața 700 și mai ales Piața Alexandru Mocioni (cunoscută timișorenilor ca Piața Küttel), locul de unde a pornit de fapt întreaga mișcare – „Într-adevăr era linia frontului, ca să zic așa, pe-acolo nu se mai putea trece, tancuri în flăcări, se trăgea în draci”. Ca angajat al întreprinderii Electromotor, împreună cu ceilalți colegi, a participat la manifestațiile de stradă din Piața Victoriei, pe care și le amintește cu o undă de tristețe și chiar regret: 

„Bineînțeles, am ieșit cu toții afară miercurea atuncea, când au ieșit toate întreprinderile, toate fabricile de pe Calea Buziașului.. am ieșit deodată cu ei, am fost în Piața Victoriei, care a fost plină ochi. Ce mi s-a părut interesant, mi se pare interesant și acuma, e că – doar ne cunoșteam colegii între noi – cei care au plecat ultimii din fabrică au ajuns primii în balcon. Poate și asta explică ce se întâmplă acuma. Deci asta e ceea ce îmi aduc aminte din Revoluție. Bineînțeles s-a tras, mi-au șuierat gloanțele pe la ureche, ne-am bucurat când a picat regimul. Dar probabil că puțină lume ar mai face din nou ce au făcut atuncea, știind ce a urmat”.

Domnul Iosif își cunoaște cartierul tinereții nu doar din experiența subiectivă, ci și din perspectiva pasionatului de lectură: „Înainte vreme într-adevăr erau cărțile pe care le citeai, dar pe care le mai am și acuma. Am o bibliotecă de aproximativ 4.000 de titluri adunate în perioada în care cărțile se dădeau pe sub mână”. Ca un autentic ghid turistic, Iosif Jurcuț ne prezintă clădirile cartierului, realizate în stilul Art Nouveau/Secession, de la Piața Badea Cârțan spre Piața Romanilor, trecând prin Piața Traian. Aflăm astfel din relatarea dumnealui despre lucrările de reconstrucție din anul 1989 de la Podul Dacilor (puntea de legătură dintre Piața Badea Cârțan și Piața Traian, separate de canalul Bega), pod construit în anul 1908, folosit deopotrivă pentru circulația pietonală și a tramvaielor: 

„Podul fiind atât de vechi a trebuit refăcut, reparat. Și atuncea mi-aduc aminte, deci podul s-a închis și circulației pietonale. Și am trecut vreo doi ani de zile pe partea cealaltă, aproximativ cât a durat construcția podului.. cred că se mai văd și acuma treptele de beton, se cobora până la nivelul apei și era o.. cum să zic, un fel de pod din ăsta ca de pontoane, cum făceau militarii când treceau câte un vad de apă”. 

Denumirile clădirilor, ca și anul în care au fost construite sau numele proprietarilor, nu sunt nici ele niște necunoscute, laolaltă cu secrete arhitecturale: 

„Clădirea aceea, după cea renovată, se cheamă Miksa Róna, deci așa se cheamă proprietarul ei de pe vremuri, construită tot în 1900 și ceva. Aia avea o caracteristică deosebită pe care acuma n-o mai are. Ea, așa cum o vedeți acuma, pe partea aceasta, o s-o vedeți și pe partea cealaltă identică, fațada, în Piața Romanilor care urmează după aceea. Și într-o vreme, până în anii ’80 deci, era o legătură, deci intrai pe partea aceea pe ușă și ieșeai pe partea astalaltă pe ușă, deci era deschisă curtea, se putea trece fără nici un fel de problemă, puteai să faci legătura între Piața Romanilor și strada Ștefan cel Mare. Se putea trece pur și simplu. Acuma nu se mai poate trece. Au pus un zid sau un gard ceva, nu se mai poate trece”.

Vremurile acelea și-au pus amprenta puternic asupra localnicului pentru care cartierul Fabric, așa după cum îi spune și numele, era înainte de toate un cartier industrial, al cărui specific și renume era asigurat de întreprinderile și fabricile care îl împânzeau, și care, în majoritate, au dispărut după anul 1989: 

„Pe locul fostei Fabrici de Ciorapi a fost ridicat un magazin Kaufland. Unde se vede clădirea aceea veche a fost iar o întreprindere. Se chema 1 iunie, era cu tricotaje pentru copii. Mai nou, a fost dezafectată complet. Nu știu ce se va face acolo. Probabil iară vreo zonă rezidențială, ca peste tot unde s-a scăpat de întreprinderi și de fabrici”.

De departe cea mai importantă întreprindere din cartier, cel puțin pentru Domnul Iosif, rămâne ILSA – Industria Lânii, Societate pe Acţiuni, una din cele mai mari întreprinderi din Timişoara. ILSA aproviziona unul din magazinele de stofe din Piața Traian, „stofe de bună calitate”.

După cum consemnează și istoria, trecutul industrial al cartierului se împletește cu trecutul canalizării râului Bega – principala sursă de apă a orașului, ale cărei brațe alimentau și puneau în funcțiune morile și micile ateliere ale producătorilor locali, și care traversau cartierul Fabric. Domnului Jurcuț ne povestește că în anii ’70-’80, unul dintre aceste brațe era încă prezent și funcțional în zona Parcului Poporului: 

„Pe vremea tinereții mele am mai prins încă ultima bucată din unul din brațele Begăi, care trecea prin fața parcului pe unde am venit, pe lângă Sinagogă, venea pe aici prin parc și se oprea în partea cealaltă. Probabil în trecut se vărsa în canalul care era. La vremea respectivă, era locul de scaldă a mare parte din copiii din cartier. Bineînțeles, el nu mai e, este astupat tot. Înc-o paranteză, ca să zic așa, cartierul a fost străbătut multă vreme de o grămadă din brațele Begăi, lăsate în mod intenționat, pentru că erau multe mori care își desfășurau activitatea aici, multe firme, mai mici sau mai mari, care foloseau puterea apei pentru a pune în mișcare mașinile care deserveau producția”. 

Și pentru doamna Zaim, Bega ocupă un loc în raftul cu amintiri, pentru că în vremea copilăriei „era canalul asanat și scos din el tot mâlu’ și era adâncit. Acuma, cred că îmi vine până aici și-i plin de noroi (…) Acum, pe Bega merge un vaporaș. Înainte mergeau patru”. 

Amintirile din perioada regimului comunist se împletesc cu istoria clădirilor și a cartierului. Neajunsurile alimentare din perioada comunistă, dar și unele delicatese locale cu iz de tinerețe, sunt rememorate prin cozile interminabile, cartelele, rația de carne, „atotputernicia” lui Mișu măcelarul, pâinea de la Cuptorul de Aur, delicioasele napolitane Dănuț, înghețata cu rom și stafide Punch, prăjiturile de la cofetăriile din cartier – „prăjituri bune, zic eu, pe vremile alea, nu făcute cu margarină, ci cu unt, și cu materie primă deosebită”.

Perioada comunismului a însemnat pentru Ecaterina Zaim experiența copilei-pionier care i-a oferit flori lui Nicolae Ceaușescu, aflat în vizită în oraș, ocazie cu care acesta locuia la vila sa de protocol de pe Blvd. C. D. Loga, aflată în imediata vecinătate a școlii unde aceasta învăța: 

„Eh, când eram eu copil, trebuia să fi fost prin clasa a șasea, ne-am adunat o grămadă de fetițe frumoase, așa aici. Eram vreo zece cu flori în mână și îmbrăcate în hăinuțe de pionieri. Avem bluziță albă, scrobită, cravată, fustiță plisată, albastră, bleumaren. Și Ceaușescu a ieșit pe poartă, pe acolo pe undeva, împreună cu bodigarzii lui. Și noi numai am trecut strada, l-am înconjurat și i-am dat toate florile care le-am avut în mână. Apoi nu au fost așa multe, că am fost numai zece fetițe. Dar nu s-o temut de noi și ne-o spus și «Mulțumesc». Deci țin minte că o fost destul de drăguț. Acum, din păcate, hotelul lui nu mai este nimic. E, uite, o ruină”. 

Doamna Zaim își mai amintește și de cercul de toboșari de la Palatul Pionierilor, și de defilările de 23 August și 1 Mai, parade la care ia parte și ca adult, angajată fiind la întreprinderea AEM. Însă toate celebrările cu fast nu făceau să dispară lipsurile din perioada aceea: 

„În ’70 cred că o oprit căldura și apa și lumina, ni le-o dat cu porția. Cred că în ’70 o început toată… El s-o înscăunat în ’65 și în ’70 deja o pus șaua pe noi. Cam așa o fost. Că țin minte, fiică-mea s-o născut în ’84 și socru’ meu se scula la ora 4 dimineața să prindă la alimentară doi litri de lapte. Pentru că era copilul mic, avea 7-8 luni”.

Anii de școală sunt foarte prezenți în amintirile doamnei Zaim, care a urmat studiile gimnaziale la Liceul Eftimie Murgu, actualul Colegiu Național Pedagogic „Carmen Sylva”. Prind viață, sub ochii noștri, cantina de la parterul clădirii, atelierele unde copiii învățau diverse activități practice – „lucru manual: învățam să facem traforaj, să croșetăm, să tricotăm, croitorie. Deci am învățat de toate să facem” –, clasele de la etaj, „clase mari, largi, în care am stat în bancă doi câte doi”, cabinetul medical de la intrarea în școală, unde copiii făceau vaccinuri, sala de sport „imensă, cu saltele, cu toate aparatele care trebuiau să fie. Super frumoasă”, laboratoarele de chimie și de fizică. Și poarta. Poarta care pe vremuri era maro și lângă care părinții îi așteptau pe elevii din clasa I să iasă de la ore. O rememorare plină de emoție a doamnei Ecaterina, incomparabilă cu anii liceului, despre care ne spune doar că „Liceul l-am făcut acolo în centru, la școala de meserii. Eu am un liceu de 13 clase, că l-am făcut la Seral. Și am făcut pentru aparate electrice de măsură, ce era meseria mea”.

Locurile reînvie amintiri în care trecutul și prezentul se amalgamează, iar temporalitatea se pierde. Este și cazul Parcului Rozelor, unul dintre personajele centrale din povestea doamnei Ecaterina Zaim, alături de Parcul Pionierilor.

„Parcul Rozelor este parcul copilăriei mele, alături de celălalt. Este un parc în care avem un teatru de vară, iar în luna iulie se ține festivalul operei și operetei, vreo săptămână, și intrarea-i liberă. Acolo sunt o grămadă de scaune și poți să te așezi și poți să te uiți. Când eu eram tânără, era plin, toate astea albe care le vedeți aici, erau pline de roze. Și acuma sunt roze, da’ nu multe. Sunt roze, da nu așa ca pe vremea copilăriei mele. Pe vremea copilăriei mele nu existau chestiile astea de lemn. Erau din fier făcute și erau rotunde așa și erau pline, pline de roze de toate culorile și de toate neamurile (…) Am fost și cu mama aici, am fost și cu tata. Am fost cu toată familia. Pe atuncea se țineau și festivaluri aici – Festivalul Rozelor, Festivalul Berii, festivalul.. tot felul de festivaluri se țineau aici.”

Timișoara memoriei este Timișoara ideală, o imagine a paradisului pierdut, foarte diferit de realitatea de azi, cu oameni mai buni, mai apropiați, mai săritori, unde cultura era la ordinea zilei și individualismul nu putea să prindă rădăcini. Pentru domnul Jurcuț, un paradis cu șvabi și palate minunate, pe care dacă ar putea, le-ar readuce înapoi. Pentru doamna Zaim, un paradis numit Parcul Rozelor, cu trandafiri multicolori, iubire și siguranță părintească.