Robert are 38 ani și este web designer. Nu se consideră un om pudic, lucru pe care îl atribuie expunerii timpurii la nuditate. Nu i-a fost niciodată rușine să se dezbrace în fața cuiva, în intimitate sau față de persoane cu care a împărțit spațiul de locuit. Practică nudismul ocazional la Vadu. Nu crede în cenzură.

Pentru el, îmbăierea cu părinții și sora sa a fost ceva normal. „Făceam baie fie cu mama, fie cu tata, și toată lumea era dezbrăcată.” Mama lui i-a mărturisit mai târziu că acesta a fost modul ei de a face o formă incipientă de educație sexuală implicită, subînțeleasă copiilor. „Măcar atât, să nu vă fie rușine, să înțelegeți că lucrurile astea sunt perfect normale.” Dormea într-o cameră separată de sora lui, astfel că nuditatea domestică nu a fost confundată cu lipsa granițelor legate de propria intimitate.

Robert susține că toată lumea făcea educație după ureche „pe vremea aia”, în anii ‘80. „Oamenii erau și sunt bine intenționați, doar că nu știau cum să facă toate lucrurile. Nu erau atât de preocupați de parenting ca astăzi”, afirmă el. Principiile de viață erau transmise prin puterea exemplului, nu prin discuții explicite. Robert crede că nuditatea în familie este benefică. Mama lui continuă să se dezbrace în prezența sa, doar că acum simte nevoia să precizeze, să se scuze. Lui i se pare firească această lejeritate în raporturile familiale. Nu și-a pus niciodată întrebarea dacă expunerea timpurie la nuditate i-a influențat dezvoltarea ulterioară, dar „acum, că mă întrebi, cred că da”. Continuă să umble gol prin apartamentul pe care îl împarte în prezent cu prietena lui. În relațiile intime, îi este mai ușor să treacă peste partea de început, peste eventuale sentimente de „trac”. Pentru Robert, un dezavantaj al expunerii la nuditate este faptul că un corp gol, chiar și cel al prietenei, devine desexualizat: „Cineva complet gol nu e la fel de interesant precum cineva puțin îmbrăcat”.

Sociologul australian Rob Cover publica în 2003 un articol despre raportul dintre nuditate și sexualitate, potrivit căruia asocierea celor două depinde în mare parte de context. Conform lui Cover, blamarea nudității și-ar avea rădăcinile în creștinism. Chiar în mitul Creației se vorbește despre rușine, atunci când Adam și Eva gustă din fructul oprit, ajungând astfel să-și conștientizeze organele genitale. În tradiția biblică, sexualitatea este strâns legată de expunerea organelor genitale. Acestea îndeplinesc funcția procreării, dar reprezintă și un motiv de rușine. Organele genitale trebuie păstrate intacte și ferite de privirea celorlalți.

În contemporaneitate, nuditatea fără martori este doar nuditate. Ea devine sexualitate prin privirea celuilalt: „Nuditatea, în cultura contemporană, este o chestiune de solitudine; ea devine sexuală prin prezența unei a doua instanțe care privește”. În opinia lui Cover, există anumite contexte în care nuditatea privită de ceilalți este legitimă: în vestiarele sălilor de sport, în relațiile dintre părinți și copii sau medic – pacient, în taberele de nudiști sau într-un context artistic. Însă pentru a eluda sexualitatea trebuie să se stabilească niște limite și cadre clare. Contextul este cel care activează sau anulează sexualitatea.

O observație interesantă a australianului este că actul de înregistrare foto-video a nudității îi conferă acesteia din urmă caracter erotic și o scoate din sfera nonsexuală. În SUA au existat numeroase cazuri de părinți care și-au filmat/fotografiat copiii goi și s-au ales cu acuzații de pornografie. Este binecunoscut scandalul iscat de portretele de familie ale artistei Sally Mann, care și-a fotografiat copiii dezbrăcați, dar și în ipostaze mai violente, acoperiți de sânge.

Pentru Mann, nu a existat o demarcație între artă și statutul de mamă, între sfera publică și cea privată. Totuși, fotografiile ei au stârnit controverse și acuzații de pornografie infantilă printre clericii și politicienii din SUA în anii ´90. Vizată a fost expoziția ei din galeria new-yorkeză Houk Friedman, din primăvara lui 1992. Wall Street Journal a plasat bare negre peste ochii, pieptul și organele genitale ale micuței Virginia, fiica fotografei, în vârstă de 4 ani.

La Mann, corpul nud este plasat într-un context mai larg, într-un peisaj adeseori eteric din sudul Americii, sugerând fragilitate. Ea folosește procedee fotografice din secolul al XIX-lea, adeseori cu timpi de expunere de câteva ore. Imaginile ei au ceva nostalgic, dar și proaspăt, un aer nepământean, supranatural. Cu toate astea, ea a fost acuzată de exploatarea propriilor copii. Chris Hayes, autorul unui text despre fotografia lui Mann pentru publicația Dazed concluziona: „Cenzura nu înlătură lucrurile sau nu le ascunde, ci expune tabuuri culturale și întrebări dificile”.

Rob Cover propune o reconsiderare a nudității și o disociere a ei de senzualitate și sexualitate: „Prin regândirea sexualității departe de organele genitale, acestea sunt desexualizate, iar restul corpului – eroticizat, astfel încât goliciunea și faptul de a o privi pot fi considerate separate de codurile care au caracterizat-o drept obscenă, fără a fi nevoiți să inversăm acuzația de obscenitate”. Cu alte cuvinte, trebuie să scoatem organele genitale din focusul nudității. Corpul nud nu este un obiect, ci un subiect cultural, iar privirea contemporană este îmbibată de erotism, de senzualitate. Erotismul este rezultatul interacțiunii performative dintre corpuri-subiect și alte corpuri. Corpul individual, de sine stătător, nu are conotații erotice.

Nuditatea nu se manifestă doar în spațiul privat, ci și în cel public, confruntându-se cu aceeași dilemă a legitimității. Sociologul Jean-Claude Kaufmann vorbește, în Trupuri de femei – Priviri de bărbat. Sociologia sânilor goi, despre atitudinea față de Soare, care a fost dintotdeauna ambivalentă. Coastele italiene erau discreditate, iar Soarele era văzut ca un astru „care produce emanații nocive, amoniacale, bituminoase, clorhidrice…”. Codul burghez impunea, până în secolul al XIX-lea, pielea albă ca semn al nobleții. După 1945 însă, expunerea la soare capătă efecte benefice asupra moralului și valențe curative, anticicatrizante asupra corpului. Plaja devine un spațiu al libertății, „fără presiuni normative, creând iluzia robinsonadei, singurătate a corpului în fața elementelor.”

Amalia are peste 50 ani, este pictoriță cu studii de chimie și a practicat mulți ani nudismul la 2 Mai și Vama Veche. A făcut chiar parte din grupul lui Gregorian Bivolaru la un moment dat, fiindcă o interesa yoga, însă nu a luat parte la ritualuri „avansate”. Amalia nu are copii, doar un soț cu care s-a măritat la șase zile după ce s-au cunoscut. Amândurora le plăcea muzica electronică, ceea ce era o raritate pe vremea lui Ceaușescu. L-au luat drept semn și s-au căsătorit imediat.

Amalia mi-a vorbit despre demarcația foarte fină dintre nuditate și sexualitate. Referitor la experiența Bivolaru, relatează: „Ne-au anunțat instructorii de yoga că se face tabăra de la Costinești, cu spirale de meditații etc. Ca să ne «înscriem», a trebuit să trimitem poze în costum de baie, ca să ne vadă Bivolaru. Bineînțeles, voia să ne vadă chakrele. Eu n-am stat cu ei în tabăra lor. Tabăra era de fapt în câteva curți cu case, corturi, mâncare la comun – chestii ca grâu înmuiat cu măr ras și cu nucă. Ceea ce se vedea era o atmosferă plăcută, oameni relaxați, muzică frumoasă și multe prietenii. Ceea ce nu se vedea era sex la greu. Meditațiile principale erau la Golful Francezului, primul golf de la Costinești spre sud, unde se așezau în spirală și meditau. Am fost o singură dată să casc gura și l-am văzut pe Bivolaru înconjurat de femei tinere, faine și, în general, goale. Când venea câte una nouă să se înscrie, își dădea jos costumul, prosopul, ce avea pe ea și îi arăta «chakrele». Femeile îi sărutau mâinile cu adulație. N-am stat la meditații, îți zic numai ce era vizibil când te opreai acolo pentru câteva minute. Nu îmi aduc aminte dacă erau goi în timpul meditației în spirală, care era oricum seara. Ziua însă făceau sigur nudism în golful lor. Și acum Golful Francezului e zonă de nudiști obișnuiți, nu yoghini. Acum vreo doi ani erau atât de mulți că nu aveau loc pe plaja aia mică. Sus, pe delușor, își lăsau mașinile; erau zeci. Jos, nudiștii cu bijuterii și gadget-uri în miros de alge împuțite. Eu asociam nudismul cu natura, nu cu mașinile, așa că mi s-a părut cam ciudat, mai puțin despre libertate și mai mult despre împerechere“.

În gândirea europeană, trupul gol a născut reacții ambivalente. Pe de-o parte, nuditatea a fost asociată cu natura umană, pe de alta, ea a fost privită ca o formă de transgresiune, de anormalitate, de încălcare a decenței. În modernitate, veșmântul devine factor civilizator, expresie a culturii. Nuditatea la femei are statut special, fiind adeseori asociată cu delincvența, cu prostituția și pornografia. Sau cu exploatarea femeii ca obiect al dorinței în publicitate.

În Introducere în sociologia corpului: Teme, perspective, experiențe, volum coordonat de Laura Grünberg, Irina Costache vorbește despre începuturile culturii corpului gol din Germania începutului de secolul XX ca o întoarcere la natură. Modelul german este ulterior preluat în perioada interbelică de țări precum Marea Britanie, Franța, Elveția și Italia.

În Germania, nudismul făcea parte din programul de Lebensreform – îmbunătățire a vieții cotidiene ca replică la industrializare. După Primul Război Mondial a avut loc o mișcare de masă cu peste 100.000 de adepți și practicanți. De menționat că trupul gol într-un cadru natural era complet desexualizat și avea mai degrabă valențe spirituale, de comuniune cu natura.

Nudismul mai era asociat ideilor eugeniste și rasiste, precursoare ale mișcării naziste. Conform unor autori de la dreapta spectrului politic ca Heinrich Pudor, Richard Ungewitter și Hans Suren, un corp german este un corp sănătos, puternic și solar, în armonie cu natura. Corpul gol era înțeles ca terapie holistă a trupului și a sufletului și de către socialiști. Majoritatea practicanților nudismului în Germania erau socialiști, iar eliberarea corpului făcea parte dintr-un program mai larg de emancipare a proletariatului. Costache mai aduce în discuție raportul dintre nuditate și reforma morală. Mișcarea radicală de stânga Anfang din Germania privea nudismul ca formă de protest la adresa moralității și așa-zisei respectabilități, dar și ca bază a unor prietenii autentice și de demistificare a sexualității.

În Germania postbelică se luau măsuri de represiune împotriva plajelor de nudiști, ca parte dintr-un program mai larg de denazificare. Însă în anii ‘60 nudismul revenea la modă. În Vest, mișcarea căpăta amploare în anii ‘60-’70, odată cu diferitele mișcări sociale de emancipare ale tinerilor, precum cultura hippie. Nuditatea devenea o armă ideologică, un mijloc de afirmare a libertății personale și a eliberării de constrângerile sociale. De asemenea, nudismul însemna egalitate de genuri și o formă de protest la adresa consumerismului și a moralei burgheze. Dimensiunea ideologică, socială și politică făcea diferența dintre mișcările din Vest și cele din Est, acestea din urmă fiind preponderent estetice. În orice caz, nudismul a dus, spune Costache, la o „normalizare” a corpului gol.

Corina este pictoriță, stabilită de puțin timp în București. Este minionă și agilă, cu o voce subțire, ca de copil. În opinia ei, corpul sexului opus trebuie demistificat. Dintre interlocutorii mei, ea este singura care a făcut referire în mod explicit și direct la sexualitate: „Când copilul începe să-și descopere propria sexualitate și să și-o exprime, i se pot explica motivele pentru care nuditatea din cadrul familiei îmbracă sfera intimității și apar limitele. Sunt copii care încep să-și manifeste sexualitatea de la 9-10 ani, vârsta depinde de copil și de capacitatea lui de înțelegere a fenomenelor psihologice și hormonale premergătoare adolescenței, și de părinți, care au datoria să le explice structurat această schimbare”. Corina consideră nuditatea domestică benefică pentru adultul de mai târziu: „Cred că nuditatea în cadrul familiei ajută copilul să-și recunoască trupul ca fiind propriu, să-i înțeleagă funcțiile, să vadă pilozitatea sau celulita corporală ca o normalitate și să nu aibă așteptări de Photoshop sau showbiz atunci când se maturizează sexual și începe să cunoască astfel diverși parteneri. În concluzie, nuditatea are un impact pozitiv asupra psihicului adultului în devenire”.Pe lângă concepte recurente ca sexualitate și intimitate, Corina a mai adus în discuție, voalat, noțiunea de „rușine” la copii.

Psihoterapeuta Fanita English trasează, în „Shame and Social Control Revisited”, un articol publicat în Transactional Analysis Journal în anul 1975, diferența dintre rușine și vinovăție, susținând că aptitudinea pentru rușine se dezvoltă la vârsta de 2-3 ani, iar cea pentru sentimentul de vinovăție, câțiva ani mai târziu, când copilul este singur capabil să facă distincția dintre bine și rău, chiar și cu inadvertențe. Rușinea este nonverbală, fiindcă la vârsta de 2-3 ani procesele mentale sunt preverbale și confuze. Prin contrast, vinovăția ține de verbal și de procese cognitive mai complexe. English mai aduce în discuție noțiunea de „control social”.

Teza ei este că mecanismele de control social se bazează pe înclinația spre rușine dezvoltată în copilăria timpurie. Rușinea poate fi declanșată printr-un eveniment sau alte persoane, prin intermediul sarcasmului, ridiculizării sau criticii. Sau prin situații-limită de supraviețuire. Ea are manifestări somatice, precum roșeața, transpirația, respirația tăiată etc. Înclinația spre rușine este condiționată prin evoluția naturală. Charles Darwin a fost primul care a observat fenomenul rușinii ca specific oamenilor, animalele fiind incapabile de acest sentiment.

Pentru Sigmund Freud, rușinea este declanșată de conștientizarea organelor genitale și strâns legată de mecanismele de supraviețuire și de protejare a acestor zone. Rușinea este un dezgust internalizat față de sine. În cheie freudiană, acest dezgust ar fi indus de părinți, ca reacție la exhibiționismul și voyeurismul infantil. Dezgustul este, așadar, indus de agenți de putere – părinții, și, mai apoi, societatea care sancționează aceste comportamente, sau, în cuvintele lui English: „Indivizii se simt rușinați doar în legătură cu chestiuni la care sunt receptivi, fie datorită unei programări prealabile sau a identificării cu o normă anume”. De-a lungul timpului, copilul acumulează concluzii și strategii care întăresc aceste dictate ale unor autorități, dar nu își va aminti mai târziu de unde provin aceste interdicții sau motive de rușine. Această afirmație s-a regăsit inclusiv în intuițiile interlocutorilor mei. Sandra, 31 de ani, spunea: „Copiii sunt învățați de mici să fie rușinoși”.