începe dintr-un foc Cătălin Striblea, moderatorul emisiunii „România în direct” de la Europa FM, o ediție din noiembrie 2023 în care își provocă ascultătorii să vorbească despre iubirea din familie. O pastilă video care a adunat peste două milioane de vizualizări pe TikTok, în care un adolescent își sună tatăl să-i spună că-l iubește – declarație la care părintele răspunde cinic și enervat – e subiectul în jurul căruia se învârte întreaga ediție. „Oare în câte familii de români se spune copiilor „te iubesc”? Și cât de mult te deschizi față de copii?C, continuă Striblea, imediat după ce se încheie difuzarea în direct a materialului de pe TikTok. 

Toți ascultătorii care intervin pe parcursul emisiunii sunt părinți. Printre ei, o mamă care doar ce și-a luat fiica de la școală și povestește că îi declară copilului aproape zilnic iubirea, ca o susținătoare a comunicării deschise în familie cum se consideră a fi. Un tată povestește că a simțit iubire din partea părinților, deși nu a fost niciodată rostită, dar că și-a dat seama de importanța exprimării ei odată ce și-a clădit propria familie. 

Subiectul manifestării afecțiunii în familie a prins tot mai mult contur în ultimii ani, lucru care m-a făcut să mă întreb dacă e neapărat nevoie ca iubirea să fie spusă cu voce tare ca să fie crezută și simțită. Ce se întâmplă când se spune „te iubesc” la noi acasă? Ce se întâmplă atunci când nu se spune?

În ultimul an am săpat în povești de familie complicate pentru a vedea cum se raportează părinții și copiii la intimitatea din relațiile lor. Am pornit la drum cu imaginea familiilor pe care le observasem în jurul meu, unde apărea mereu o stânjeneală sau o reținere când venea vorba despre a discuta cu ceilalți membri despre cum te simți sau despre cât de mult ții la ei. Asta în contrast cu noul parenting sau discuțiile deschise despre emoții care deveneau tot mai prezente în spațiul public românesc și nu numai. Diferențele de comunicare a afectivității îi făceau pe membrii unor generații diferite să-și dorească altceva unii de la alții, lucru care aducea cu sine tensiuni și conflicte. 

În ultimul meu an ca studentă la masterul de antropologie din cadrul SNSPA am scris o lucrare despre cum se manifestă afectivitatea și intimitatea în familie. M-am concentrat pe experiențele a trei cupluri părinți-copii și am apelat la tineri din generațiile Y și Z care făceau terapie sau au încercat diferite „tehnici de îmbunătățire a relațiilor” împreună cu părinții lor, parte din generația X. Toate astea ca să înțeleg cum și ce anume se schimbă în relațiile lor.

Toate poveștile de familie pe care le-am ascultat și analizat s-au construit în jurul unui nucleu de reproșuri venite din partea tinerilor (cu vârste între 23 și 36 de ani, din București) care își doresc/ și-ar fi dorit mai multă comunicare și implicare de la părinții lor (între 47 și 62 de ani, din Călărași, Zalău și Brăila), discurs pe care l-am conceptualizat drept disponibilitate afectivă insuficientă.

„Tata a fost mai mult cu finanțele în familie. Nu pot să zic că m-a sunat să mă întrebe «Ia zi, fata mea, ce ai tu pe suflet?»”, mi-a povestit Mihaela, economistă în București. Nemulțumirile în relația cu părinții veneau din faptul că nu a simțit că poate vorbi vreodată deschis cu ei, că nu petreceau destul timp împreună, că nu inițiau discuții în care să o întrebe prin ce trece sau ce planuri de viitor are. 

Consideră că ar fi avut nevoie de mai mult „sprijin emoțional” din partea lor, care să le fi închegat mai bine relația. Mai mult, la cei 36 de ani, mai multă implicare din partea părinților ar fi ajutat-o să prindă mai multă încredere în sine ca adult. Nu a fost singura mărturie în acest sens. Ceilalți doi tineri cu care am vorbit, în vârstă de 23 și 29 de ani, au semnalat același lucru în relație cu familiile lor – o insuficientă disponibilitate afectivă din partea celor care i-au crescut. 

Cum în România industriile de coaching, dezvoltare personală și spirituală au prins tot mai multă vizibilitate după criza economică din 2008-2009, iar treptat și parentingul a început să fie din ce în ce mai consumat, All About Parenting e doar unul din canalele care oferă conținut despre emoții și familie. „Relația dintre părinți și copii este dificilă, știm acest lucru. Părinții nu au timp să le spună copiilor cât de mult îi iubesc. Iar copiii nu știu cum să își exprime sentimentele pe care le au față de părinții lor. Între părinți și copii rămân sentimente nespuse”, e mesajul campaniei private Discuții din inimă, derulată de un mare retailer, și care îndeamnă părinții și copiii să-și comunice emoțiile și să-și exprime iubirea unii față de alții. 

Discursul despre relații sănătoase în cuplu a prins contur odată cu teoria Sound Relationship House, dezvoltată de soții Julie și John Gottman, cercetători americani în terapia de cuplu. Aceștia folosesc analogia unei case pentru a ilustra cum relațiile sunt susținute de doi pereți, încredere și angajament, și șapte etaje, corespondente câtorva principii prin care o relație poate funcționa. De pildă, primul etaj e despre a pune întrebări potrivite partenerului pentru a-i cunoaște cu adevărat „lumea interioară”, în timp ce etajul cinci este despre gestionarea conflictelor prin dialog. La etajul doi se menționează că dragostea și admirația ar trebui împărtășite cât mai des. 

Odată cu popularizarea la scară largă a acestei teorii, dar și cu prezența tot mai pregnantă a discursului de dezvoltare personală în spațiul public, relațiile ajung să fie descrise ca sănătoase, bazate pe comunicare, încredere, angajament, limite și respect reciproc, sau nesănătoase/toxice – care trebuie evitate sau reparate. În urma supracomunicării acestui tip de discurs, emoțiile devin „expuse, dezbătute și analizate, asemeni unor obiecte publice”, după cum punctează socioloaga Eva Illouz, autoarea unor volume care se uită la legăturile dintre emoții, intimitate romantică și capitalism. 

Îmbunătățirea relațiilor începe să fie un subiect amplu dezbătut, adus în discuție tot mai mult și în familiile din România. „Cum să rezist să stau în casă cu niște părinți care nu mă înțeleg?” e întrebarea de la care pleacă un articol semnat In a relationship, cel mai recent studiu care s-a uitat la felul în care se manifestă iubirea și abuzul la adolescenții români (parte din Generația Z și Alpha). „Cu cât există o comunicare mai bună între oameni, cu atât conflictele sunt mai rare și mai mici” – vine imediat și răspunsul.

Tensiunile intergeneraționale nu se bucură mereu de comunicarea „ca la carte” pe care o menționează frecvent aceste resurse de parenting și dezvoltare personală. Alegerile prezidențiale din noiembrie 2024, de exemplu, au făcut din preferințele politice o sursă de conflict în familii, scenariu viralizat și prin reel-uri de tipul „de Crăciun, după ce ne-am certat cu toate neamurile la alegeri”. Lungmetrajul românesc Trei kilometri până la capătul lumii portretizează la fel de bine conflicte între membri prin povestea lui Adi, un adolescent care se întoarce în vacanța de vară din Tulcea – orașul în care urma să-și termine liceul, în satul din Delta Dunării în care a copilărit. Cu toate că relația cu părinții era bună, dinamica se schimbă când cei doi află că Adi e atras de băieți. Comunicarea dintre ei e înlocuită cu abuz și violență din partea părinților care nu au răbdare să-și asculte copilul, dorințele lor pentru ce ar fi vrut ca Adi să fie la 17 ani fiind departe de cele ale adolescentului.

Prin prezentarea a diferite strategii de gestionare a conflictelor, de cooperare și comunicare, tehnicile de îmbunătățire a relațiilor pe care le regăsim pe piața din România se conturează în jurul eficientizării acestora, a impactului asupra bunăstării, sănătății fizice sau emoționale. Aducerea mai aproape de noi a discursului despre emoții contribuie implicit și la destigmatizarea problemelor de sănătate mintală. Pe de altă parte însă, popularizarea acelorași narațiuni capătă un caracter comercial, tradus sub forma unor procese de vânzare-cumpărare în care emoțiile sunt comodificate, iar subiecții devin „clienți” sau, altfel spus, consumatori fideli ai industriei. Un alt tip de consumerism al sistemului capitalist, care accentuează că nu ești niciodată suficient de bun/ă și care sădește nevoia de a te îmbunătăți constant.

Implicațiile economice ale acestei industrii în continuă dezvoltare sunt vizibile atât în dobândirea statutului de consilier parental, trainer de dezvoltare personală, coach sau terapeut (prin formările care trebuie urmate odată cu absolvirea), cât și în frecventarea acestora ca beneficiar sau client. Fără a avea neapărat o pregătire academică în domeniu, oricine are niște bani de investit poate ajunge coach, trainer de dezvoltare personală sau consilier în parenting – industrii pseudo-științifice și cu o credibilitate îndoielnică.

Ziarul Financiar menționa în 2024 că în România sunt aproximativ 750 de persoane care se declară profesioniști în coaching și mentorat. Parentingul este „o industrie de peste 1,5 milioane de euro și multă controversă”, puncta un material din presa românească în 2019. Pe lângă diverse webinarii online despre relații, disponibile gratuit, poți ajunge să plătești și 6500 de lei pentru cele mai bine promovate cursuri de parenting. Aprofundarea acestor tehnici sau reguli de funcționare a relațiilor, atât de mediatizate și vizibile în spațiul public, se adresează, în primul rând, familiilor/părinților care își permit investiții financiare și de timp.

Pentru toți ceilalți, există Adolescence, serialul de patru episoade care a zdruncinat Internetul și care îl are în prim-plan pe Jamie, un băiat de 13 ani acuzat de uciderea unei colege. Acesta se concentrează, printre altele, pe influența rețelelor sociale în rândul tinerilor și pe prezența unor modele masculine online care instigă la violență și ură împotriva femeilor și sădesc atitudini și comportamente asemenea. Miniseria conturează, însă, și unde poate conduce lipsa totală a comunicării sau deschiderii în relațiile de familie, asta în cazul majorității părinților care nu-și permit ateliere de dezvoltare relațională sau n-au acces la discursul despre parenting și relații netoxice.

Avalanșa de conținut despre vindecarea relațiilor și a propriului sine se strecoară în cărți, pe platforme online, în filme ori muzică, sub umbrela unor resurse de tip educație sentimentală, prin intermediul cărora comportamente, atitudini și decizii individuale se modelează sau se schimbă în funcție de expunerea treptată la acestea. 

În Ungaria anilor 1990, după căderea socialismului, horoscopul a devenit un gen cultural de autotransformare individuală și un tip de conținut de care oamenii se agățau pentru a lua decizii și a trece mai ușor prin instabilitatea perioadei. În același fel, tranziția postdecembristă de la comunism la capitalism, cu toate frământările, inegalitățile, crizele politice și sociale prin care a trecut România în ultimii 30 de ani, plus recenta pandemie cu Covid-19 și un război la graniță – au determinat o teamă constantă și insecuritate la nivel de societate. Aceste evenimente pot explica parțial nevoia de căutare individuală și de vindecare. 

Misiunea individului modern devine repararea unor nemulțumiri cu privire la propriul sine prin integrarea unor metode sau „procese de creștere personală” în viața sa. Sinele modern este prezentat în discursurile psihoterapeutice ca unul alterat, în permanentă nevoie de vindecare sau reparare, iar relațiile preiau același model – de unde și nevoia de a fi îmbunătățite sau reclădite. 

În încercarea de a-și reprezenta cum ar fi arătat relația ideală cu propria familie, toți tinerii cu care am vorbit au declarat că se simt înstrăinați față de părinți. Și-ar fi dorit din partea lor discuții deschise despre emoțiile pe care le simțeau, forme de verbalizare a iubirii sau mai multe gesturi de afecțiune fizică. Expresii precum „comunicare deschisă”, „vulnerabilitate”, „sprijin emoțional”, „maturitate emoțională”, „limite” sau „relații sănătoase” au fost des menționate. Pentru toți, relația cu îngrijitorii primari avea nevoie de schimbări și îmbunătățiri.

Într-o măsură sau alta, interlocutorii mei s-ar fi așteptat ca părinții să aibă aceeași înțelegere precum psihoterapeuții, consilierii în carieră sau prietenii foarte buni. O puternică nevoie emoțională de a reclădi relația dincolo de necesitățile de ordin material se revendică acum psiho-emoțional fie din cabinetele specialiștilor cu care au lucrat, fie din resursele care le-au căzut pe mână: discuții profunde, și nu small talk-uri inutile, o mai bună ascultare, laolaltă cu o familiarizare la discursul despre emoții și exerciții de empatie.

Pe de altă parte, deși tinerii continuau să puncteze golurile emoționale ale relațiilor, părinții s-au declarat mulțumiți cu ceea ce au construit în cadrul familiei și nu ar fi schimbat nimic semnificativ în relația cu copiii lor. Mai mult, au încercat să le ofere educația și sprijinul pe care ei înșiși nu le-au primit de la părinții lor, și să le fie mereu aproape. 

„Nu putem să stăm tot timpul să ne spunem că ne iubim. Dacă suntem unul lângă celălalt și ne ajutăm – și verbal, și material… Copilul simte că-l iubești și nu e musai să-i spui acel cuvânt.” (Laurențiu, tatăl Mihaelei, 62 ani, marinar, Brăila).

Comparativ cu generația tânără, părinții nu au avut acces la ședințe de terapie sau literatură psihoterapeutică pe subiect și nu erau la curent cu evoluția industriei. În plus, aceștia locuiesc în orașe mici din țară, spre deosebire de copiii lor, care au plecat să studieze sau să lucreze în orașe mari sau în afara țării. Astfel, cei din urmă au interacționat direct cu oferta de dezvoltare personală și discursul despre importanța exprimării emoțiilor.

De asemenea, părinții intervievați traduceau nevoia de comunicare și apropiere emoțională prin forme de afecțiune și întrajutorare materială, precum sprijinul financiar, oferirea de mâncare, plimbări, vizite, cadouri, pachete de acasă sau conversații punctuale care ocoleau apelul la sentimentele și stările emoționale ale celor tineri. 

„Mai mult faptele demonstrează iubirea. Așa poți spune oricui că îl iubești și faptele să demonstreze altceva. Nu cred că sunt importante vorbele. Pentru alții poate înseamnă mai mult.. acum se spune foarte ușor.. Când sunt ei mai micuți, da. Când sunt mai mari nu le spui neapărat că îi iubești. Trebuie să le demonstrezi.” (Mădălina, una dintre mamele intervievate, 47 ani, casnică, Călărași).

Aceste distincții despre cum erau percepute afecțiunea și intimitatea în cadrul celor trei familii m-au condus și la identificarea conceptuală a surselor de conflict: ideologiile lingvistice diferite ale celor două generații. Acestea setează tipul de limbaj pe care îl folosim și modelăm în funcție de contextul în care ne aflăm, după cum notează antropoloagele americane Susan Gal și Judith Irvine. Cum generația părinților intervievați (Gen X) și-a construit identitatea prin prisma discursului socialist al vremii, marcat de teatralizare, deghizare și ascundere, iar discuțiile despre emoții erau inexistente sau evitate, ei au preluat același tip de comportament și în căminul casei. 

Odată cu democratizarea psihoterapiei, lucrurile s-au schimbat. Afirmarea identității prin exteriorizare și vulnerabilizare a dus la trecerea spre o ideologie lingvistică transparentă, bazată pe verbalizarea sentimentelor și trăirilor. Generațiilor mai tinere le este mai ușor să internalizeze acest tip de discurs prin accesul facil la diferite resurse sau prin procesele terapeutice la care iau/au luat parte. Iar concomitent cu asimilarea acestor noi lentile de chestionare a identității și relațiilor și-au dorit și în familiile-nucleu aceeași deschidere/transparență. Deziderat emoțional pe care părinții, nefamiliarizați cu acest tip de raportare identitară, nu îl pot integra cu ușurință în viețile lor.

Tinerii cu care am povestit au aflat că au relații nesănătoase în familie în cadrul ședințelor de terapie, sau prin expunerea la discursul despre manifestarea sentimentelor, care a crescut în importanță în special prin mediatizarea conceptului de inteligență emoțională, dezvoltat de psihologii americani Peter Salovey și John Mayer în 1990, și aprofundat ulterior de Daniel Goleman și Reuven Bar-On, la rândul lor cercetători în psihologie. Astfel, generația tânără a tins să analizeze experiențele și trecutul comun în familia primară prin ochii adulților de astăzi și a nou dobânditelor lentile psihoterapeutice, generând alte așteptări de comunicare și, prin urmare, o raportare diferită la propria identitate și relaționare.

Parte din ei au avut intenția să-și repare, într-o măsură sau alta, relațiile afective din familie. Fie prin comunicare deschisă și o ascultare mai bună, pentru care a fost nevoie de exercițiu, fie prin aducerea emoțiilor în conversații. Unii dintre ei au spus de la început că aceste tehnici ar fi inutile la ei acasă, iar alții, în urma unor încercări eșuate, au refuzat să le mai aplice. Cu toate astea, relațiile continuau prin pârghiile uzuale: vizite, discuții la telefon, gătit împreună, plimbări, cadouri sau pachete. „Ce să repar acum în relația asta?”, mi-a mai spus Mihaela. „Nu e ca și cum e stricată, dar nu e atât de solidă. Și nu aș avea cum…”.

Părinții abordați continuă să-și arate în mod stângaci afecțiunea și sunt greu adaptabili discursului despre vulnerabilitate și emoții. Nici copiii lor nu reușesc să le declare iubirea și îi învinuiesc că nu pot face asta în propriile familii întemeiate ori cu persoane din exteriorul lor. Conform aceluiași tip de abordare terapeutică, se consideră a fi decisiv mediul familial de dezvoltare emoțională, cu precădere în perioada copilăriei. Să ai certitudinea că ești apreciat și iubit în primul rând acasă devine proverbiala sabie cu două tăișuri, care stă la baza valului de literatură de parenting și oferă rețete de reclădire a relațiilor din familie, în special noilor generații. 

Dar tinerii pe care i-am intervievat nu mai sunt copii, și-au clădit deja o viață dincolo de părinți, iar schimbările din relații ar fi dificile. „Simt să aud lucrurile astea. Dar trebuie să fie o chestie pe care o cunosc deja, pe care o știu și prin alte căi de comunicare”, mi-a povestit Bogdan. „Nu out of nowhere să-mi zică tata: te iubesc, te apreciez. Nu o să cred asta. Nu mi-ai zis până acum și îmi zici acum? Super, wow, copilul meu :(”

Blocajele de împărtășire a emoțiilor sunt observabile de ambele părți, însă recenta  familiarizare a tinerilor cu privire la subiect le induce faptul că ar fi o problemă de comunicare doar la ei acasă. Din datele obținute în cadrul cercetării am putut deduce că niciunul dintre membri nu contestă că ar fi iubiți de părinți, cu toate că așteptarea verbalizării afecțiunii este inferată și modelată de discursul psihoterapeutic. Însă adesea acesta mai mult accentuează problema și creionează un tablou idealizat al relațiilor de familie. 

Cu toate că, în ultimii ani, discursurile despre îmbunătățirea relațiilor au crescut în importanță și vizibilitate, tehnicile terapeutice rămân greu de integrat pentru cuplurile pe care le-am intervievat. E nevoie de implicare de ambele părți, de efort financiar sau de timp considerabile pentru ca metodele să fie aplicate și să funcționeze. În schimb, conflictele din relațiile părinți-copii sunt parțial rezolvate în cabinetele psihoterapeuților prin concentrarea pe „propria dezvoltare”, unde tinerii învăță „să se cunoască mai bine”, „să lucreze mai mult cu ei înșiși”, „să pună accentul pe propriile emoții”. 

În acest sens, terapia poate deveni și o formă de adaptare, un bun instrument de reflecție sau un sprijin în carieră, relații, ori în găsirea unui sens/scop în viață. Într-o societate capitalistă alertă și concurențială, marcată de angoase de toate tipurile, insecurități politice și economice, tinerii intervievați au găsit utilă participarea la ședințe în special pentru gestionarea altor relații sau în înțelegerea anumitor comportamente, gânduri ori emoții. Chiar dacă în cazul relațiilor de familie tehnicile nu au avut succes.

Cu gândul că cercetarea de față nu este una exhaustivă, ci mai degrabă exploratorie, intuim că aceste servicii sunt într-adevăr seducătoare, la fel cum putem deduce că industria parenting-ului semnalează o problemă pentru care tot ea ar avea rezolvarea. În spiritul argumentației și a limitelor cercetării de față – atunci când aceleași tehnici destinate analizei și vindecării ajung să perpetueze chiar problemele pe care le adresează, soluția aparent salvatoare rămâne nu doar o formă de captivitate a individului în procesul terapeutic, ci și un mijloc de a rămâne un consumator fidel aflat în căutarea vindecării.