Periplul întâlnirilor cu seniorii Timișoarei a făcut un popas în Cartierul Soarelui, cel mai tânăr cartier al Capitalei Europene a Culturii în anul 2023. Liantul între ceea ce orașul lasă accesibil ochiului și poveștile oamenilor care „sfințesc locul” au fost intervențiile a doi seniori cu vieți și perspective diferite, care au transformat relația intervievator-intervievat într-un demers de antropologie a locuirii.

Seniorii au reflectat asupra experiențelor personale și asupra modului în care sunt conectați la contextul cultural pe care îl traversează. Punând accent pe emoții și afect, metoda etnografiei în plimbare explorează adesea dimensiunile emoționale ale experiențelor culturale, recunoscând că emoțiile pot influența în mod semnificativ modul în care indivizii interpretează și interacționează cu mediul înconjurător. 

Cartierul Soarelui ni s-a dezvăluit printre stropi de ploaie, prin vocile a doi seniori cu povești emoționante în ceea ce privește mutarea și existența lor în zonă. Este vorba, pe de-o parte, de doamna Maria Tîmbu, care locuiește în cartierul Soarelui din 1993, și care cu mândrie menționează: „mâine fac 76, 76 de ani”. Aceasta s-a născut în Vladimirescu, județul Arad, a trăit la Constanța, iar revenirea ei în Banat a fost una grea și tristă: „Am venit aici la dorința soțului meu, care a ținut neapărat să fie înmormântat lângă tatăl lui. Și asta am respectat”. Fiind cadre militare, mutarea în oraș după decesul subit al soțului a avut loc în condiții speciale: „Trebuia Ordin de Ministru să fiu mutată din Constanța în Timișoara.. am primit apartamentul ăsta de la unitate și m-am mutat aici”. În cadrul interviului, punctele cheie alese de doamna Maria au fost Piața Soarelui, piața de alimente și Parcul Pădurice, de care o leagă amintiri aparte.

Al doilea partener cu care am descoperit cartierul Soarelui este domnul Gligor Oprișan, un ardelean în vârstă de 69 de ani: „M-am născut în 1954, sunt din Ardeal și locuiesc aici din anul 1982”. Mutarea sa aici a reprezentat, de asemenea, un moment de cotitură și a avut ca obiectiv reconectarea cu frații cu care pierduse legătura: „Eu am fost la casa de copii. De la vârsta de 12 ani am rămas orfan și am fost la casa de copii în Prundul Bârgău.. L-am găsit pe fratele meu și știam că și sora mea e tot cu el. În 1977 am făcut prima vizită la el și am văzut că viața e mai frumoasă în Timișoara”.

Domnul Gligor a hotărât să se mute aici și să se angajeze la Întreprinderea Arta Textilă, unde a lucrat 11 ani: „Am cerut să mi se dea o locuință și am așteptat pe listă, că așa se făcea dacă erai membru de partid. Atunci am primit o locuință aici în zona Soarelui”. Reperele semnificative din cartier supuse traseului de interviu au fost propria adresă de pe Strada Oglinzilor, piața de alimente și Școala Gimnazială nr. 30, loc încărcat de nostalgie.

Subiectul mobilității în zona Banatului este atins direct de către doamna Tîmbu, a cărei familie este străină de aceste meleaguri: „Părinții mei au fost niște oameni refugiați din Cadrilater. Au suferit foarte mult. Au suferit pentru că au muncit acolo, au lăsat o avere și au venit aici cu un cufăr”. Venirea lor forțată în Comuna Lenauheim, o așezare germană, i-a făcut să se adapteze în acest mediu multicultural: „Inițial am stat la o familie de nemți, de șvabi”. Copilăria doamnei Maria și a surorii ei gemene a fost dominată de interacțiuni cu copii de alte etnii, lucru pozitiv și negativ în egală măsură: „Acolo, la școală și la grădiniță, era un sat mai mult șvăbesc. Și acolo știți cum sunt copiii. Mai învață să vorbească.. din păcate, am învățat să ne înjurăm”. Celelalte amintiri legate de relocări creionează legătura intervievatei cu Aradul, cu unitatea militară din Jimbolia, cu viața la Constanța și mutarea în Timișoara, unde a ieșit la pensie.

Domnul Oprișan, mutat în oraș de la Turda, unde făcuse școala profesională, și din Bistrița, unde lucrase o perioadă, declară că multiculturalitatea nu a fost niciodată o problemă în integrarea sa în cartierul Soarelui: „Unde locuiesc acum nu am avut probleme ca să plec în altă parte. Nu am avut probleme cu vecinii: am avut și maghiari, și germani. Dar eram 10 pe scară și ne înțelegeam bine, că nu eram așa mulți. Și acum locuiesc tot aici, prea puțini care au mai plecat de aici.”

Începuturile cartierului se arată, din poveștile celor doi seniori, foarte diferite de ceea ce se poate observa astăzi. Doamna Tîmbu ne vorbește de fosta pepinieră a Timișoarei: „Trebuie să vă spun că eu când m-am mutat, parcul era o pădurice. Că de-aia îi și zice Pădurice. În 1900 aici a fost o pepinieră de pomi pe care i-au crescut aici și i-au plantat în tot orașul. În timpul războiului, pepiniera s-a distrus și a fost așa.. ceva părăsit. Nu prea aveai curajul să te bagi pe alei”. Peisajul aproape dezolant este descris și de domnul Gligor, care îl numește „sărăcăcios”: „Nu erau decât niște blocuri și un magazin alimentar. Circula aici numai un mijloc de transport, era un autobuz care ducea personalul care mergea la muncă. Noi mergeam cu bicicletele la Arta Textilă”.

Discrepanța dintre ieri și azi se naște odată cu discuțiile despre evoluția cartierului, văzută de interlocutorii noștri ca fiind una fulminantă: „Acum s-a modernizat. S-au făcut școli, s-au făcut licee (Liceul Waldorf), s-au construit biserici. Oricum, e diferență mare de când m-am mutat”, spune domnul Oprișan, punctând calitatea aerului și lipsa zgomotului, lucruri care în timp au avut de suferit pentru că „s-au construit multe locuințe, multe blocuri”. 

Doamna Maria, foarte mulțumită de modernizările din ultimele decenii, revine în mod repetat asupra zonei Parcului Pădurice, atracția cartierului: „În 1999 au început să-l amenajeze. Inițial au făcut doar niște alei și au scos toți pomii ăia.. După aceea, în 2016, au continuat să amenajeze parcuri. Atunci s-au făcut aleile, s-au făcut trotuarele și după aceea s-au pus bănci, s-au pus lumini.” Dintr-un cartier nou care deservea locuirii și industriilor, cartierului Soarelui i se atribuie azi și alte veleități: „Vin miresele să se fotografieze aici, sub o cupolă de trandafiri. Foarte frumos.”.

Transportul în comun și rețelele de comunicații din zonă au evoluat de asemenea, doamna Maria lăudând din nou locul pe care îl numește „acasă”: „Trebuie să știți că în cartierul ăsta, aici așa, la mine, o să găsiți cele mai bune drumuri. Cele mai bune drumuri. Sunt nou amenajate, sunt frumoase, largi. Au lărgit străzile la patru benzi și avem și multe mijloace de transport.”. Conexiunile cele mai importante ale rețelei de transport zonal sunt Calea Girocului, Poșta Mare, Calea Buziașului și Calea Lipovei. Și domnul Oprișan, care a lucrat și ca șofer pentru Regia Autonomă de Transport Timișoara, laudă această componentă într-un stil pur ardelenesc: „De transport nu e problemă, nu ne plângem”.

Perioada comunistă este înfățișată cu nostalgie de către domnul Gligor: „Atunci era parcă altcumva viața, până în 1990, până la Revoluție. Era mai frumoasă, ne înțelegeam toți vecinii, eram mai uniți. Acum ne-am modernizat și nu mai știm care-cum… Adică nu ne mai cunoaștem, nu ne mai respectăm”. Acest element al individualismului este vag semnalat și de cuvintele ad-hoc adresate de doamna Tîmbu unei vecine în timp ce eram împreună pe stradă: „Ceau, dragă! Nu m-ai văzut? Vecina mea!”. Mileniul al III-lea li se pare seniorilor noștri mai lipsit de siguranță: „era bine că aveai o protecție, erai mai bine păzit, cum se zice. Acum nu mai știi, vine unu’, îți dă în cap și nici nu știi cine o fost, dar atunci… cam îți era frică. Așa era sistemul Ceaușescu.”, afirmă domnul Oprișan.

Perioada evenimentelor din Decembrie 1989 este rememorată de Maria Tîmbu de la malul mării: „La Revoluție eram cu familia întreagă în Constanța. A fost foarte greu, că soțul meu s-a dus să apere vila lui Ceaușescu de la Neptun”. Ea și copiii au rămas singuri în casa din Constanța, timp în care „se trăgea din port, se trăgea de peste tot”. Impactul evenimentelor a fost enorm pentru fiica de 10 ani, citată cu emoție: „Mama, mama, o să murim. Dă-mi, te rog, o carte în mână. Dacă mor, să mor cu o carte”. Soțul doamnei Maria a rămas detașat la reședința ceaușistă din Neptun o lună, timp în care ea nu știa ce se întâmplă. La o vizită ulterioară, aceasta spune că a văzut „milioane de găuri în clădirea aia de acolo, milioane.. găurică lângă găurică”.

Domnul Gligor se afla în decembrie 1989 în inima Timișoarei: „În timpul Revoluției eram aici… era rău, totul era păzit de teroriști, presupuși teroriști. Dar trebuia să stăm în apartament, să ne uităm, să tragem obloanele”. Parcul a găzduit un episod controversat în acele zile, o capturare înscenată a unui terorist de către un tanc, măsură luată de armată pentru a valida mesajul transmis publicului de către dictatorul de la București: 

„O venit și un tanc și a trecut prin.. dărâmau pomii. Până la urmă ne-am dus și noi să vedem teroristul. Era ascuns într-un tufiș de mure, l-au prins, era într-un combinezon negru și.. l-au săltat și l-au pus în tanc. Și atunci ne-am bucurat, am strigat felicitări, dar în schimb, erau falși. Da, asta era Revoluția noastră.” 

Chiar dacă domnul Gligor a participat și la manifestațiile din centrul Timișoarei strigând „Jos Ceaușescu!” alături cu ceilalți, astăzi are un mic sentiment de regret după perioada de dinainte: „Era, poate, mai bine atunci, dar.. dacă era mâncare și libertate, atunci era excelent, nu mai aveam noi democrația care.. e acum”.

În același sentiment, și doamna Maria a vorbit despre înțelegerea eronată a democrației: „Degeaba au murit atâția tineri. Că democrația asta prost înțeleasă.. nu așa am văzut-o noi. Dar tot cum trăiește românul cu speranța că va fi mai bine, așa și eu sper că nepoții mei or să aibă o viață mai bună și mai frumoasă.”

Perioada capitalistă este catalogată de seniorii cu care am vorbit ca una înfloritoare. Accesul la produse alimentare, la spații de relaxare, la medicamente și la îmbrăcăminte sunt, în opinia lor, punctele forte ale noii ere. Plimbându-se prin cartier, doamna Tîmbu remarcă diversitatea: „Ia uitați-vă câte… farmacie am două aici, Profi am, legume am, flori am. Și să nu vă mai spun că în spate, acum pe unde trecem, este și o piață de legume, de produse. Ați văzut că sunt de toate, și pâine și brânză și carne. Iarăși sunt magazine, așa că… Aici sunt și foarte multe parcări..”.

Piața de alimente nu este văzută la fel de bine de către domnul Gligor, care acum preferă mâncarea ecologică și hipermarketurile: „Nu fac eu cumpărăturile aici pentru că e mai scump și nu sunt ecologice. Merg la stadion, acolo este piața ecologică”. Acesta identifică, totodată, și dezavantaje ale capitalismului: „Buticurile au dat faliment și au apărut magazinele..”, menționând că dincolo de diversitate, marile lanțuri comerciale, precum Profi, Kaufland, Lidl sau Carrefour, au distrus producătorii locali și afacerile de familie din zonă.

Dezindustrializarea a lăsat spațiu multor clădiri de locuințe și spații de relaxare în Cartierul Soarelui, ele reprezentând schimbarea cea mai vizibilă și pozitivă: „După cum vedeți, ăsta este înalt și are foarte multe locuințe. Da, foarte frumos. Și acolo este parcul elevilor, al copiilor. Fiecare primar nou care a venit și-a lăsat amprenta și a mai construit câte ceva”, ne spune doamna Tîmbu. Vizitarea școlii unde au învățat nepoții l-a surprins pe domnul Oprișan, care a găsit locul în plină schimbare: „Văd că s-a făcut o construcție nouă aici, asta nu exista”. Acesta observă cu interes metodele prin care, în situații speciale sau în lipsă de spații didactice, autoritățile din educație au apelat la containere de metal ca săli de clasă improvizate.

Autoreflecția implică inevitabil emoție. Viața de familie, foarte prezentă în declarațiile seniorilor intervievați, reprezintă filtrul prin care trec toate întâmplările relatate și prin care sunt evaluate toate punctele semnificative ale cartierului.

Maria Tîmbu se gândește și acum cu mult dor la părinții ei, iubirea de mamă fiind atât de vie încât a transformat interviul într-o experiență poetică: „Și pentru că fiecare dintre noi avem o mamă, pe pământ sau în gând, am să vă recit o poezie dedicată mamei..”. A urmat un moment care ne-a transportat în timp, cu doamna Maria recitând versuri pline de sensibilitate în amfiteatrul din parcul Pădurice. 

Amintirile frumoase ale copilăriei în satul natal, când cele două surori gemene ajutau la construirea propriei case, sunt prezente în memorie până la cel mai mic detaliu: 

„Așa cât eram, de șase, șapte ani, ne băgam cu piciorușele în pământ cu pleavă și făceam chirpici pentru casă. Îl băteam acolo cu picioarele, așa, după aceea puneam în niște forme, așa, ca și o cărămidă, și așa făceam văiugă pentru casă. După aceea, când a început construcția, cu o targă așa, puneam și noi niște.. cărămizi acolo, niște.. și duceam, căram cu targa acolo unde se construia.”

Pentru domnul Oprișan, cele mai frumoase amintiri se învârt în jurul momentului cunoașterii soției, după mutarea în Timișoara: „Arta Textilă, acolo am cunoscut-o pe soția mea, eram la un cămin de nefamiliști și am stat acolo. Până la urmă ne-am căsătorit, am făcut o fetiță”. Iubirea nestăvilită față de partener apare și în vorbele doamnei Maria – rememorând relația curmată brusc de moartea partenerului, a ales să recite: „Nu-i limbă în stare să-nșire/Din ochi câte ne spunem noi”.

Viața la pensie este liniștită, nepoții fiind principalele surse ale bucuriei seniorilor. Cartierul este martorul zilelor în care aceștia își animau sufletele cu activitățile copiilor în parcuri, în special Parcul Pădurice: „Acolo mă plimbam eu în pas cu nepoțeii mei, alergam după porumbei, ne jucam de-ascunsa, ne ascundeam după pom, mergeam cu bicicleta”, își amintește doamna Maria. Despre străduțele străbătute în drum spre școala nepoților ne povestește și domnul Gligor: „Aici era drumul meu și mă duceam după nepoții mei în fiecare zi! Nu stăteau nici ei departe, dar când era ploaie, când era timp urât, atunci îi luam cu mașina”.

Singurătatea care se așterne după ce copiii și nepoții cresc devine tovarășa seniorilor Timișoarei, aceștia mărturisind că interacționează tot mai puțin cu ei și că trec printr-o perioadă marcată de resemnare: „Cât au fost copiii mici era altfel, că aveau mai multă nevoie de mine. Acum, când copiii s-au mărit.. deja prima nepoțică merge anul ăsta la facultate. Mi-am dat seama că e foarte ocupată și nu mai am nepoței mici. Vin la bunica așa, duminica sau sâmbăta, când pot și ei”, spune doamna Maria. 

Și Gligor Oprișan simte lipsa nepoților, chiar dacă își petrece fiecare zi alături de fiul său care are nevoie de asistență. Vorbind despre nepoți, acesta realizează de cât timp nu a mai pășit în zona școlii din cartier: „De trei ani nu am fost aici, pentru că nepoții au plecat dincolo. Da, fiică-mea și nepoții au plecat acum trei ani. Soția mai trăia atunci și după un an a murit soția și.. atunci eu am rămas cu băiatul, de care am grijă”.

Viața socială la bătrânețe ia o formă distinctă pentru fiecare individ în parte, în funcție de familia pe care o are și proximitatea față de facilitățile oferite de autoritățile locale. Interlocutorii noștri nu frecventează cluburi/asociații de vârstnici, dar nici nu duc lipsă de interacțiune și sprijin din partea prietenilor. Doamna Tîmbu afirmă că are prieteni de aceeași vârstă, care i-au fost și colegi, dar că are și vecini care sunt cu mult mai tineri decât ea și care reprezintă o altfel de familie: „Când se duc la piață, mă întreabă dacă am nevoie de ceva, când se duc după pâine, mă întreabă «Aveți pâine?» Când fac câte ceva, vin și la mine cu ceva, și eu la fel, și îi iubesc ca pe copiii mei, că sunt foarte, foarte atenți. Și toată scara, ce să vă spun..”.

Și domnul Gligor are grijă să alterneze momentele de monotonie cu ieșiri și activități de relaxare, iar acestea sunt de obicei petrecute alături de fiul său: „Plecăm la iarbă verde, la spectacole, la festivaluri, dacă sunt.. Mai plecăm în stațiuni, la Băile Herculane, la Buziaș”, locuri care, dincolo de componenta turistică, servesc drept suport și pentru sănătatea fiului.

Interviurile cu seniorii timișoreni i-au indus pe ambii într-o stare contemplativă. Cei doi și-au reconstruit șirul întregii vieți și au retrăit episoadele care îi leagă puternic de cartierul Soarelui.

Puși în situația de a-și imagina ce ar schimba dacă ar avea o baghetă magică, cei doi intervievați ajung la aceeași concluzie, legată mai puțin de lucrurile lumești, și mai mult de natura firii umane: „Dacă eu aș avea o baghetă magică, aș schimba lumea. Lumea aș schimba-o. Și în cartierul ăsta, că e destul de frumos, cu atâtea spații verzi.. tot la oameni mă gândesc. Aici este problema. Oamenii trebuie să se schimbe. Oamenii. Oamenii. Cu atitudinile lor și cu comportamentul lor”, afirmă cu un glas autoritar doamna Tîmbu. Însă este conștientă și de componenta educațională – „Și învățământul. Învățământul care oricum.. Ce să vă spun? Este mult de lucrat. Mult, mult”. În același sentiment, domnul Gligor conchide: „I-aș pune la punct pe cei tineri cu bagheta. I-aș vrăji ca să fie respectuoși și să ducă un lucru la bun sfârșit”.