Versurile citate îi aparțin lui Louis Thomas Hardin, muzician și compozitor american, cunoscut profesional ca Moondog. În piesa de mai sus, Moondog nu pledează pentru vreo diminuare a drepturilor omului, ci pentru un grad mai ridicat de conștientizare cu privire la drepturile animalelor; pentru o justiție a animalelor, despre care voi vorbi pe parcursul acestui eseu.

Piesa amintită face parte din albumul H’art Songs, lansat în 1978, o perioadă importantă pentru istoria modernă a drepturilor animalelor. De altfel, sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 au adus un nou val de chestionare a relației dintre oameni și non-oameni printr-o serie de lucrări și concepte cheie, care au generat noi moduri de a ne raporta la lumea din jur. 

Nu încerc să reconstitui aici întreaga istorie a drepturilor animalelor, ci voi puncta câteva momente importante: în 1964, activista britanică pe drepturile animalelor, Ruth Harrison, publică Animal Machines – o carte cu un impact profund asupra ideii de agricultură și calitate a vieții a milioane de animale de fermă. Un an mai târziu, romanciera și activista britanică Brigid Brophy publică un articol în The Sunday Times în care critică relația dintre Homo Sapiens și alte specii, relație pe care o vede ca una de continuă exploatare.

Ca răspuns, în 1970, psihologul britanic Richard Ryder, împreună cu alți colegi din Grupul Oxford, prezintă conceptul de speciism (supremație umană manifestată prin discriminarea altor specii în favoarea speciei umane, în special prin exploatare sau maltratare a animalelor de către oameni). Doi ani mai târziu, Ryder devine co-autor (împreună cu John Harris și cuplul Rosalind și Stanley Godlovitch) al lucrării Animals, Men and Morals: An Inquiry into the Maltreatment of Non-humans, carte de căpătâi pentru viitoarele mișcări pentru drepturile animalelor. Iar în 1975, filosoful australian Peter Singer publică Animal Liberation: A New Ethics for Our Treatment of Animals.

A încerca să te gândești mai serios la lumea animală – chiar și atunci când beneficiezi de tot arsenalul conceptual – poate fi o provocare intelectuală la limita dintre ficțiune și realitate, dintre proiecție și realizare. La urma urmei, fiecare specie și-a dezvoltat un limbaj propriu de comunicare – până și copacii „vorbesc” între ei, dar nu chiar ca în Stăpânul Inelelor – așa că nu vom ști niciodată cu adevărat ce se petrece în (și cu) sinele animalelor din jurul nostru, întrucât dispunem doar de instrumente de comunicare umane.

Conviețuirea cu animalele a căpătat noi valențe pe măsură ce omul a pășit pragul modernității și al revoluției industriale. După cum spun cercetătorii multispecii van Dooren et al. „Sunt multe denumiri posibile pentru condiția noastră curentă – Antropocen, Capitalocen, Plantationocen, Chthulucen, White-supremacy-cen, și lista continuă –, însă oricum s-ar numi, ce pare că ne cere această realitate sunt practici detaliate ale atenției la modalitățile complexe prin care noi, cu toții, devenim în relație cu ceilalți”.

Eseul de față vorbește despre relația dintre om și șoarecele de casă (Mus musculus domesticus) prin intermediul propriei observații derulate pe parcursul a mai multe luni în satul Valea Mare din județul Vaslui, inspirându-mă din ceea ce antropoloaga Anna Tsing numește „artele observației” (the arts of noticing).

Privită simbolic, lupta pentru teritoriu care se dă între om și șoarecele de casă poate să indice cât de puțină atenție acordăm multitudinii de specii din jurul nostru. Totodată, poate să evidențieze cum prezența și acțiunile noastre (conștiente sau nu) influențează și modifică ecosisteme întregi, transformă specii și favorizează dezvoltarea unora dintre acestea în detrimentul altora. 

Dacă e vreo întrebare de pus în acest eseu, aceasta nu e neapărat dacă putem trăi într-un alt mod de comuniune cu animalele, fără a ne impune hegemonia. Poate că întrebarea mai potrivită ar fi cum de am ajuns să ne întrebăm așa ceva și, mai mult, ce relevanță are o astfel de întrebare în contextul interacțiunii cu șoarecii?

Aceasta este o poveste despre dominație, crimă, brutalitate și moarte, despre supraviețuire, schimbare și revendicare a unei justiții pentru animale. 

Nu știu cum să vorbesc despre animale, iar pe măsură ce descoperim că trăsătura odinioară definitorie a caracterului distinct uman – cultura – nu mai e întâlnită doar la oameni, ci și la anumite animale, mă întreb cât de departe te poți aventura dincolo de uman pentru a realiza un proiect de cercetare? Așa cum precizează antropologul John Hartigan Jr. în etnografia sa publicată în 2021, Knowing Animals, „nu omul limitează neapărat investigația antropologică atunci când vine vorba de animale, ci mai degrabă metodele centrate pe om la care etnografii se limitează în studierea non-oamenilor”.

Voi trece printr-o sită analitică și auto-reflexivă propriile observații și experiențe, dar până la formularea oricăror soluții sau idei de schimbare a unei stări de facto, trebuie să înțelegem mai bine care este problema – sau cum spune filosoafa și activista Donna Haraway: „să stăm cu problema” –, diminuând astfel excepționalismul uman în favoarea multi-specismului.

Mai mult accidental decât intenționat, șoarecele a fost companionul omului prin călătoriile sale de descoperire, cucerire și colonizare din ultimele secole. Ascuns în depozitele vapoarelor sau prin ungherele bărcilor, șoarecele a participat la expansiunea teritorială a omului, asigurând totodată și proliferarea propriei sale specii.

Primul contact pe care l-am avut cu șoarecele de casă a fost în vara anului 2021, când m-am mutat temporar în satul Valea Mare din județul Vaslui. Nu prea avusesem ocazia până atunci să observ șoareci de aproape, așa că am fost foarte surprins când, într-o noapte, singur în bucătăria de vară pe care încă nu apucasem să o renovăm, am surprins un șoarece care se plimba nestingherit pe podeaua de gresie spartă. Din câteva mișcări s-a cățărat pe aragaz. Am rămas nemișcat și am încercat să-mi țin respirația pentru a nu-l speria. Era mic, de culoare cenușie, cu o coadă lungă, pe care și-o plimba printre ochiurile de la aragaz, cu mișcări bruște și regulate. Șoarecii sunt foarte sensibili la mișcare și modificări ale intensității luminii, iar întrucât nu au vederea prea bună, orientarea lor se bazează mai mult pe miros și auz. 

Nu cred că șoarecele m-a observat, sau dacă m-a observat, nu i-am stârnit atenția. Întâlnirea a durat doar câteva secunde, însă elementul de noutate a făcut să pară minute în șir. Atunci când nu se mișca, șoarecele stătea pe picioarele din spate și inspecta, lăsându-și labele din față într-o stare inertă, asemenea unui cangur în miniatură. De pe aragaz, șoarecele a trecut la chiuvetă, apoi a coborât prin spatele unui corp de mobilă din lemn și s-a făcut nevăzut. Am așteptat nemișcat mai mult timp reapariția lui, însă nu l-am mai văzut în acea noapte. Înainte să ies din bucătărie și să intru în casă, i-am lăsat o bucată de biscuit pe podea, am stins lumina și am închis ușa. A doua zi, firește, biscuitele dispăruse. Le-am povestit cu entuziasm întâmplarea unor vecini care ne ajutau cu renovatul casei, iar unul din ei mi-a răspuns glumeț „vezi poate-ți faci crescătorie de șoareci”. Pe moment, mi s-a părut o idee amuzantă.

O cercetare recentă în Proceedings of the National Academy of Sciences indică faptul că relația dintre om și șoarecele de casă datează de cel puțin 15.000 de ani. Cu mult înainte de apariția agriculturii, vânătorii-culegători care au început să se stabilească în Orientul Mijlociu și-au construit case permanente, modificând astfel echilibrul ecologic într-o manieră care a favorizat dezvoltarea acestuia. Studiul arată că vânătorii-culegători au fost primii oameni care au transformat relațiile de mediu cu mamiferele mici, influențând relațiile competitive dintre două specii: șoarecele de casă (Mus musculus domesticus) și șoarecele de câmp cu coadă scurtă (M. macedonicus). Oferind acces stabil la adăpost și hrană, oamenii au condus șoarecii de casă către comensualism, o fază timpurie a domesticirii, în care o specie învață cum să beneficieze de interacțiunea umană, dar nu oferă nimic în schimb. Prin domesticire, șoarecele de casă a devenit produsul și extensia intențiilor și intereselor omului. 

Triumful șoarecelui vine și din marea sa adaptabilitate. Poate supraviețui fără apă mai mult timp decât alte mamifere, poate trăi și se poate reproduce chiar și în depozite frigorifice la -30 de grade Celsius, sau în mine, la adâncimi de până la 600 de metri. Șoarecele e foarte ager. În general, se deplasează prin alergări scurte și rapide, e capabil să urce cărămizi verticale, să sară peste 30 cm în sus și 2,5 m în jos, sau să înoate. Poate alerga cu ușurință de-a lungul sârmelor și frânghiilor, se poate strecura cu abilitate prin fisuri înguste și, în general, e foarte adaptabil la condiții noi de viață. Diferențele genetice care apar în mod natural între șoareci sunt revendicate în comportamente, inclusiv agresivitate și teritorialitate, în special atunci când își construiesc locuințele.

În secolul 17, cândva pe la începuturile iluminismului francez, filosoful René Descartes scria că incapacitatea animalelor de a vorbi sau de a gândi reflexiv, ca oamenii, se poate explica prin faptul că acestea nu au suflet, ci sunt pur și simplu niște mașini fizice. 

Prin a doua jumătate a secolului 20, ideea drepturilor animalelor începe să prindă contur în discursul public, invocând faptul că majoritatea animalelor au valoare morală intrinsecă, independentă de utilitatea lor pentru oameni, și nu mai trebuie privite ca proprietate sau folosite ca hrană, îmbrăcăminte, unelte de vânătoare, pentru divertisment sau ca subiecte de cercetare. La acest ultim capitol șoarecii sunt specia preferată, iar unele descoperiri științifice făcute cu ajutorul lor au dus și la premii Nobel. Un studiu din 2013 insistă pe faptul că șoarecii de laborator sunt modele ideale pentru cercetarea biomedicală și studiile de medicină comparativă, deoarece au multe asemănări cu oamenii în ceea ce privește anatomia și fiziologia – șobolanii, șoarecii și oamenii împărtășesc aproximativ 95% din cele 30.000 de gene ale fiecărei specii. Pe de altă parte, în 2018, Comitetul Național pentru Etica Cercetării în Știință și Tehnologie (NENT) din Norvegia a publicat un nou ghid cu orientări etice în privința utilizării animalelor în cercetare.

Istoria naturală modernă pledează pentru un nou tip de gândire. În 2019, Bruno David, președintele Muzeului Național de Istorie Naturală din Paris, a realizat, împreună cu un comitet format din mai mulți antropologi, etologi, doctori veterinari, filosofi, profesori, psihologi și alți specialiști, un manifest intitulat Humans and Other Animals (Oameni și alte animale), care sugerează „posibilitatea conectării cu ceva care este altceva decât uman și în afara sferei limbajului”. Ca un ecou la A Cyborg Manifesto al Donnei Harraway, David et al. subliniază că ideea non-umanului „nu se mai găsește în sălbăticia animalității, ci împreună cu robotul, în vreme ce a fi pe deplin uman implică a fi în contact cu emoțiile, corpul și senzațiile cuiva, precum și cu natura animală”. În accepțiunea filosoafei americane, acest robot simbolizează respingerea granițelor rigide care separă umanul atât de animal, cât și de mașină, și care „nu ar recunoaște Grădina Edenului; [pentru că] nu e făcut din noroi și nu poate visa să se întoarcă în praf.” Figura cyborg-ului e folosită de Harraway totodată și pentru a împinge feminismul în postumanism, dincolo de limitările tradiționale ale genului și politicii.

Noile studii cu privire la conviețuirea multispecii încearcă să dezvăluie o nouă modalitate de a privi lumea animală și mediul înconjurător, dincolo de antropomorfism – concept ce presupune proiectarea pe animale a ceea ce se consideră a fi caracteristici, emoții sau comportamente umane. Dacă antropomorfismul e o practică problematică, noțiunea de antropomorfism inversat propusă de manifestul lui David et al. vine cu o soluționare prin „recunoașterea în noi a pieselor din mozaicul evolutiv pe care le-am moștenit de la unii sau alții dintre strămoșii pe care-i împărțim cu animalele”, redefinind astfel ceea ce constituie propria noastră umanitate.

Premiza de la care se pornește în studiile multispecii este aceea că totul e interconectat în natură, astfel că viețile umane nu (mai) pot fi văzute și descrise în mod izolat, ci trebuie acordată o atenție deosebită nenumăratelor încrengături care s-au creat între specii. Prin prisma observării acestui amalgam de relații, putem descifra mai multe despre natura umană și, în ultimă instanță, putem deduce ce schimbări trebuie să realizeze omul pentru a acomoda natura. Aflați în pragul unui colaps ecologic, putem reimagina natura umană, așa cum spune și Anna Tsing, „(în nenumăratele ei forme) ca pe o relație interspecie”.

Nu știu dacă vehemența împărțirii între uman și animal avea la bază nevoia oamenilor de a înțelege mai bine lumea înconjurătoare. Dacă e așa, atunci reversul medaliei a constat în faptul că această împărțire a fost creată ca un act inerent de putere, atrăgând inevitabil atașamente conceptuale binare, de tipul superior/inferior, civilizat/sălbatic, dominant/dominat, vânător/vânat, îmblânzitor/îmblânzit. 

De altfel, această împărțire pare că a fost făcută pe o logică similară clasicei dihotomii dintre natură și cultură (sau natură și societate), un concept care încă bântuie holurile facultăților de științe sociale. Dar și aici avem soluții. Dacă aruncăm o privire la post-umanismul lui Bruno Latour, lucrarea We have never been modern pune la îndoială întreaga idee a modernității, subliniind că separarea strictă a lumii în natură și societate e o iluzie care nu a putut fi realizată niciodată decât la nivel discursiv – toate obiectele realității fiind hibride, motiv pentru care nu am fost niciodată moderni.

O altă soluție a dihotomiei natură-cultură e oferită și de antropologul francez Philippe Descola, care argumentează în cartea Beyond Nature and Culture din 2005 că această împărțire nu e doar o noțiune specific occidentală, vestică, ci și una foarte recentă. Bazându-se pe exemple etnografice din întreaga lume, Descola introduce „patru ontologii” prin care argumentează că ne raportăm la natură: animismul, totemismul, naturalismul și analogismul, fiecare din ele fiind dezvoltată dintr-o cercetare a identităților și diferențelor dintre oameni și celelalte ființe și lucruri.

Trecuseră câteva zile de la primul contact cu șoarecele. Îmi amintesc că în perioada aceea citeam Walden de Henry David Thoreau, o lucrare cu tentă naturalistă din 1854, care descrie cum și-a construit autorul o cabană în pădure, lângă Walden Pond, în apropiere de Concord, Massachusetts, pe terenul deținut de prietenul și mentorul său, Ralph Emerson. Eram pe la jumătatea cărții, chiar când autorul povestea cum în timpul șederii sale solitare a început să fie vizitat de un șoarece sălbatic, cu care în timp s-a împrietenit până în punctul în care șoarecele ajunsese să-i mănânce din palmă: „Probabil că nu văzuse niciodată un om; iar curând a început să devină familiar, alergând printre papucii mei și cățărându-se pe haine”.

Când am realizat că de fapt în bucătărie nu e doar un șoarece, ci sunt probabil mai mulți, ceva în mintea și percepția mea s-a schimbat. Imaginea romanticizată a șoarecelui care se plimba pe aragaz (preluată probabil de la Thoreau), a fost încet și sigur înlocuită cu imaginea prezenței în spațiul meu a unei specii invazive, o idee nouă care venea cu frica de stricăciune, boală sau contagiune. Ce-ar fi crezut Thoreau despre asta? 

Am încercat să înțeleg cum și când anume s-a transformat în mintea mea imaginea șoarecelui din vizitator în invadator. În primele zile în care mă mutasem la țară, șoarecele era doar o prezență nouă, curioasă, la fel ca și broaștele sau greierii. Dar pe măsură ce timpul trecea, în minte începea să încolțească simțul proprietății, iar eu începeam să mă consider în sat mai degrabă un localnic decât un turist. Astfel, poate că nu șoarecele s-a transformat din vizitator în invadator, ci mai degrabă s-a schimbat percepția mea asupra spațiului în care am început să locuiesc – dintr-un vizitator, am început să mă transform într-un proprietar. Iar acest proces de metamorfoză a stimulat apariția unor noi sentimente de posesie și control asupra teritoriului deținut. Nu știu dacă există un șablon al modului în care relația dintre om și șoarece se transformă în timp, trecând de la romantizare naturalistă la invazie, dar cred că puterea (manifestată prin dreptul la proprietate privată, care trebuie păzită de invazii) devine un factor de decizie în povestea asta. 

Deși este considerată un fenomen natural, invazia are la bază un caracter etnocentrist; ideea de invazie capătă formă în mintea omului cel mai adesea atunci când acestuia îi sunt amenințate posesiile și proprietățile de către un altul perceput ca inferior. Astfel, o invazie de șoareci nu e pur și simplu o invazie, un fapt natural, ci devine o invazie în funcție de sentimentul îndreptățirii asupra a ceea ce este invadat. 

La fel ca șoarecele de casă, și omul poate fi considerat o specie invazivă – el invadează teritorii în baza unor revendicări de drepturi asupra proprietății private, modificându-le după propriul interes. Într-un mod similar, șoarecele invadează spații pe care le consideră potrivite pentru a se dezvolta și înmulți. Omul își justifică invazia prin contracte, legi sociale, drepturi umane. Dar un contract care să-i garanteze omului dreptul la proprietate privată, dreptul de ședere și modificare a unui spațiu este, la urma urmei, doar o bucată de hârtie, care nu poate fi folosită decât în lumea umană.

Niciun tribunal uman nu poate convinge un șoarece să elibereze de bunăvoie teritoriul pe care l-a invadat, pentru că dacă privim problema dintr-o perspectivă a istoriei naturale, atât omul, cât și șoarecele, au drepturi egale de folosință asupra acelui teritoriu. Iar cele două specii, aflate în concurență pentru revendicarea unui spațiu ales pentru locuit, nu își pot rezolva problema în mod legal, din cauza lipsei unui tribunal transcendental care să-i asigure câte-un dram de justiție fiecărei specii. Competiția nu e singurul tip de relații interspecii, dar e probabil cel mai des întâlnit în relația dintre specia umană și altele. 

Noua idee primejdioasă a invaziei stăruia în mintea mea. Cufundat într-un ocean de ignoranță, am considerat că situația mă depășește, așa că am pasat responsabilitatea mamei mele. Nu aveam pisică, așa că soluția întrevăzută a fost exterminarea șoarecilor, soluție asupra căreia eu nu am avut nimic de obiectat. Ideea că trebuie să scapi de șoareci atunci când îți invadează locuința este una comună și e considerată un adevăr universal valabil, mai ales în mediul rural. Vecinii și localnicii din sat cu care am vorbit despre șoareci îmi recomandau fie să folosesc otravă, fie lipici, fie capcane, fie o pisică. Orice, doar să fie eliminați, pentru că distrug bunuri și sunt purtători de boli. Astfel, am pătruns în etapa de exterminare.

La început am folosit otravă de șoareci, ce consta în bucăți mici de culoare albastră, de mărimea unui bob de orez. La câteva zile după ce au fost amplasate prin bucătărie, au început să se vadă rezultatele: în unele dimineți, deschideam ușa și eram întâmpinat de cadavrul vreunui șoarece otrăvit. Unii erau mai mari, alții mai mici. Îi priveam cum zăceau pe podea cu ochii închiși, cu burta în sus sau pe o parte, nemișcați. 

Cu toate astea, cei care fentau otrava continuau să se bucure de căminul pe care puseseră stăpânire. Iar prezența lor era atestată de excrementele pe care le lăsau prin diferite locuri ale camerei: pe (sau sub) aragaz, în cuptor, în (și sub) chiuvetă, pe podea, prin farfurii, prin oale sau tigăi, prin spatele scaunelor sau după frigider. Astfel, îmi făcusem un obicei, care a devenit aproape un ritual, ca în fiecare dimineață când intram în bucătărie, înainte de orice, să caut urme de-ale șoarecilor prin locurile cheie ale camerei. Am numit asta monitorizarea activităților șoricărești. Erau zile în care găseam mai multe excremente, de diferite culori, mărimi și texturi, și zile în care găseam mai puține.

S-a întâmplat de două ori să surprind în bucătărie un șoarece care deși era otrăvit, încă trăia și se mișca, dar mult mai lent decât în mod normal. Întrucât părea că otrava nu extermină toți șoarecii, la finalul toamnei am trecut la lipici – cea mai brutală și violentă formă de exterminare. Disponibil în tuburi similare celor pentru pastă de dinți, lipiciul se aplică pe diferite suprafețe. Atras de miros, șoarecele se apropie, adulmecă și ajunge să se lipească de respectiva suprafață fără a se mai putea desprinde. În acest spectacol furibund, șoarecele captiv nu moare pe loc, ci rămâne imobilizat în agonie. 

Așa am prins doi șoareci. Când am realizat gradul de brutalitate a acestei metode, era deja prea târziu. Șoarecii se lipiseră de suprafața de lemn a dulapului pe care aplicasem soluția. În momentul în care am desprins șoarecii de pe lipici, aceștia încă trăiau. Le-am zărit ochii mici și negri, care mă țintuiau fără să clipească; privirea unui animal prins, capturat, care poate că știe că i se apropie sfârșitul. Abia atunci am înțeles trauma pe care le-am provocat-o, și tot atunci am fost cuprins de un sentiment profund de vinovăție, furie, dezamăgire și rușine – nu doar față de propria mea persoană, ci față de întreaga specie umană care aplică șoarecilor un tratament similar. Privirea fixă a șoarecilor mi-a apărut de câteva ori și în vis.

Pe timpul iernii, după ce am renunțat la lipici, demersul de exterminare a suferit modificări. Am cumpărat niște aparate cu ultrasunete, care, băgate în priză, emiteau diferite sunete pe niște frecvențe pe care urechea umană nu le poate depista, și care aveau rolul de a alunga șoarecii fără a le produce niciun rău.

Judecând după numărul și mărimea excrementelor, prezența șoarecilor a început să fie din ce în ce mai discretă în următoarele săptămâni. Puteau trece și câteva zile fără să găsesc nimic. Iar când totuși mai găseam, acestea erau mult mai puține, semn că șoarecii veneau în vizită, stăteau pentru o perioadă de timp și, probabil din cauza ultrasunetelor, erau nevoiți să plece.

În eseul Why Look at Animals? (1977), scriitorul englez John Berger vorbește despre animalele care au existat dintotdeauna în jurul omului, pătrunzând inițial în imaginația noastră ca „mesageri și promisiuni”. Analizând cercetările antropologului Evans-Pritchard asupra Nuerilor, Berger scrie: „Vacile aveau funcții magice, uneori profetice, alteori de sacrificiu”, iar domesticirea lor nu a început ca o intenție pentru lapte și carne – „Alegerea ca o anumită specie să fie magică, să poată fi îmblânzită sau să servească drept aliment a fost inițial determinată de obiceiuri, proximitate și invitația animalului în cauză”. Însă această comuniune dintre om și animale a început să se erodeze în ultimele secole, prin industrializare și consumerism; capitalismul a provocat pierderea tradițiilor care altă dată mediau relația dintre om și natură. 

(Auto)poziționat deasupra tuturor celorlalte specii, omul domină teritoriul fie prin exterminare, fie prin îmblânzire. Dacă ne place o specie, o transformăm în cel mai bun caz într-un pet, sau animal de companie, pe care îl și botezăm, după cum spune Berger: „Un pet îl completează pe stăpân. El poate fi pentru pet-ul lui ceea ce nu e pentru nimeni și nimic altceva. Mai mult, pet-ul poate fi condiționat să reacționeze ca și cum ar recunoaște și el asta. Pet-ul îi oferă stăpânului său o oglindă a unei părți care altminteri nu e reflectată niciodată”. În același timp, preferăm puii în detrimentul adulților – puii sunt drăgălași, pufoși; ne place să ne jucăm cu ei, iar când cresc, le tăiem capetele sau îi ucidem cu cuțite lungi și apoi îi mâncăm. 

Iar dacă nu ne place o specie, sau nu îi găsim niciun fel de utilitate, o exterminăm indiferenți. Speciile domesticite sunt transformate în simple unelte, mașinării vii, cu o viață limitată, dar de a căror resurse te poți bucura. Speciile nerentabile pentru a fi domesticite, sau care nu aduc niciun beneficiu, sunt eliminate, marginalizate, scoase din uz. Mai ales în mediul rural, animalele domestice sunt în continuare privite dintr-o perspectivă pur utilitaristă. Caii sunt buni pentru transport, porcii sunt buni pentru hrană, câinii sunt buni ca paznici, pisicile sunt bune pentru că te scapă de șoareci, găinile, rațele și gâștele sunt bune pentru că dau ouă și carne, vaca, oaia și capra sunt bune pentru că dau lapte, blană și, din nou, carne.

Între timp, bucătăria cu șoareci a fost renovată, iar podeaua a fost fortificată cu un strat semnificativ de ciment. Astfel, șoarecii descendenți ai celor uciși, care poate că intenționau să se stabilească aici, au fost întâmpinați în călătoria lor subterană către bucătărie de un munte de ciment care le-a năruit planurile invazive. Spectacolul puterii s-a încheiat, cortinele se lasă, actorii ies din scenă, iar membrii speciei umane aplaudă și se felicită între ei, bătându-se pe umeri și strângându-și mâna pentru o treabă bine făcută. Pe aici nu se trece, pentru că aici omul a pus stăpânire pe mediul înconjurător. 

De-a lungul vieții, încercăm să descifrăm, să înțelegem și să interpretăm natura prin prisma cunoașterii, iar acest proces poate fi văzut ca un act de putere. Conform ideilor lui Michel Foucault asupra conceptului putere-cunoaștere, puterea se bazează pe cunoaștere și face uz de cunoaștere. În același timp, puterea reproduce cunoașterea, modelând-o în conformitate cu intențiile sale anonime. Deși orice cunoaștere este posibilă, ea se manifestă doar în cadrul unei rețele sau a unui sistem vast de relații de putere care-i permit să apară. În cazul de față, cimentul – o invenție rezultată din cunoașterea umană, este unealta care controlează relația de putere dintre om și șoarece. Cimentul a devenit materialul care separă natura de societate, care transformă natura în interesul societății. Cimentul condamnă la moarte orice este viu și nu dă socoteală decât inventatorului său. Simbol al eternității și puterii, cimentul se supune dorințelor și intereselor omului și va exista mult după ce acesta va fi dispărut. Totodată, cimentul nu este un agent în sine, ci rămâne doar un simbol, pentru că în timp se erodează, permițând dezvoltarea altor tipuri de relații interspecii printre ruine.

Secolul 19 a adus în Europa și în America un nou tip de individualism și a creat o nouă forță care să separe și mai mult omul de natură: familia. Prin apariția grădinilor zoologice (în Londra în 1828, în Paris în 1793, în Berlin în 1844), a jucăriilor pentru copii în formă de animale (din ce în ce mai realiste), și a imagisticii animale difuzate comercial, la scară largă (vezi universul Disney), animalele au fost fetișizate, dar și marginalizate, retrase din viața de zi cu zi și transformate în spectacol, în unelte sau în marfă. 

„Animalele sunt întotdeauna cele observate. Faptul că ele ne pot observa pe noi și-a pierdut orice însemnătate. Ele sunt obiectul cunoașterii noastre, care se extinde perpetuu. Ceea ce știm despre ele este un index al puterii noastre, și astfel, un index a ceea ce ne separă de ele. Cu cât știm mai multe despre animale, cu atât ele se îndepărtează mai mult de noi.” (John Berger)

Încă de când am pășit pragul modernității și al revoluției industriale, instituind era exploatării, propriile noastre intervenții făcute asupra mediului înconjurător au produs transformări profunde asupra relației dintre oameni și animale. Prin diferite tipuri de dinamici și manifestări ale puterii pe care specia umană o exercită asupra mediului înconjurător și a tuturor celorlalte specii, omul proiectează ideea de mediu văzut ca o mașinărie cosmetizată în permanență după bunul său plac și interes, care construiește și reproduce permanent natura. Deși justificată sub pretextul conservării și al protejării unor elemente naturale, de patrimoniu, hegemonia omului asupra naturii poate avea și efecte colaterale, accidentale. Iar acest impact poate indica faptul că îmblânzirea naturii în folosul omului se poate realiza doar cu forța, fără consimțământul tuturor părților implicate în proces, și reprezintă, în ultimă instanță, (încă) un proiect eșuat al umanității.

Renovarea bucătăriei a însemnat atât sfârșitul acestei cercetări empirice, dar mai ales sfârșitul luptei pentru teritoriu care s-a dat între om și șoarece într-o casă din Valea Mare, județul Vaslui. Trâmbițele au sunat victorios pentru om, iar șoarecele a fost nevoit să-și găsească adăpost în altă parte. Poate că unii au mai avut încercări sporadice de revendicare a teritoriului, dar lupta era pierdută de la bun început. Și totuși, cine răspunde pentru toți șoarecii uciși, căzuți la datorie în acest conflict? Ce tribunal le poate oferi șoarecilor dreptatea și justiția cuvenită? Ce cultură le poate construi șoarecilor propriile monumente care să le ateste existența, precum monumentele soldaților necunoscuți? Iar dacă Monumentul Șoarecelui Necunoscut ar exista, ar fi construit tot din ciment?