În urma a peste cincisprezece ani de interacțiune cu universul dansului contemporan, propun o chestionare ideologică a fenomenelor socio-politice legate de dezvoltarea inteligenței artificiale, în relație cu perspectiva inovatoare asupra subiectului pe care o aduce dansul. Dezbaterea critică din etica IA și Tech denunță o cultură dominată de cadre ideologice problematice ce sunt promovate de elitele și corporațiile Big Tech, precum concentrarea puterii economice și politice în mâinile unor oligarhi tehnologici și cultura libertariană a industriei. 

Dincolo de  înțelegerea teoretică a status quo-ului dominant, introduc un studiu de caz auto-teoretic și experiențial: participarea mea la atelierul Not Your Chicory (Nu cicoarea ta), condus de coregrafa italiană Lucia di Pietro. Este o privire din interior asupra inovației alternative care are loc în dans și care pune sub semnul întrebării perspectiva asupra conceptului de „inteligență” promovată de fenomenul Big Tech. Adesea aliniată cu ideologii dualiste precum „minte versus corp” și „om versus natură”, filosofia IA își arată limitele în procesul cultural de construire a sensului. 

Am luat contact cu lumea eticii Inteligenței Artificiale și a filosofiei științei prin activitatea desfășurată în cadrul Consciousness Quotient Institute, unde, împreună cu cercetătorul Ovidiu Brăzdău, am analizat cadrele ideologice eugeniste ce caracterizează  industria Big Tech (respectiv cele mai prospere și influente companii din industria IT), laolaltă cu entuziasmul global generat de lansarea în noiembrie 2022 a primului model ChatGPT.

Am vrut să înțelegem cât de justificate sunt discursurile alarmante ce avansau ideea că IA ar fi un „risc existențial pentru umanitate”. De asemenea, ne-au intrigat interesele politice ce transpar din entuziasmul ce înconjoară dezvoltarea tehnologiei Large Language Models (LLMs), orchestrate de mari corporații precum OpenAI, Meta sau Anthropic, și de oligarhi ai tehnologiei precum Elon Musk, Jeff Bezos, sau Peter Thiel.

Astfel, am descoperit vocile critice ale dezbaterii pe marginea dezvoltării IA și că pericolul real îl constituie mai degrabă viziunile politice și ideologice problematice din lumea Tech aflată acum în cursa pentru avansul către Inteligența Generală Artificială (IAG, un termen paradoxal, încă vag) dar descris de OpenAI ca „sisteme extrem de autonome care depășesc performanțele umane în majoritatea activităților cu valoare economică”.  

Majoritatea sistemelor actuale de inteligență artificială, în special cele generative precum ChatGPT, se bazează pe extinderea modelelor lingvistice de mari dimensiuni (LLMs), iar IAG, deși pe buzele tuturor, ar fi momentan un proiect îndepărtat. Gary Marcus, cercetător în domeniul IA, face o critică dură a manipulării practicate de giganții tech care promovează tehnologia Large Language Models LLMs. El denunță speculația conform căreia publicul și mediul politic sunt influențate, prin algoritmi și campanii de comunicare, în a crede că această inovație are o valoare mult mai mare decât în realitate, fiind de fapt doar un instrument de automatizare care nu va avansa către IGA, așa cum susțin giganții Tech. 

De asemenea, Marcus avertizează că ne aflăm pe un drum distopic, în care este promovată frica de alteritate tehnologică de către companii interesate doar de acumularea de capital și fixate pe modele de inginerie algoritmică nereglementate public – și care limitează perspectivele de cercetare din domeniul IA. Cercetătorul enunță și o viziune incompletă asupra a ceea ce înseamnă „inteligență” în acest domeniu – o privire oarbă la complexitatea experiențelor umane, pe care totuși industria Big Tech pretinde că vrea să le replice prin tehnologii precum LLM și deep learning, pentru a avansa spre IGA. Este, în opinia lui, un drum închis, dar care atrage deopotrivă capital și fascinație. 

Același argument vine și de la Emily M. Bender, cercetătoare în domeniul lingvisticii computaționale la Washington University, care avertizează la rândul ei asupra limitelor epistemice ale acestor tehnologii, refuzând radical denumirea de „Inteligență Artificială” atribuită sistemelor lingvistice de mari dimensiuni. În lucrarea „THE AI CON – How to Fight Big Tech’s Hype and Create the Future We Want” („Înșelătoria IA. Cum să combatem propaganda Big Tech și să creăm viitorul pe care ni-l dorim”), scrisă împreună cu socioloaga Alex Hanna, Bender avertizează publicul că tehnologiile de automatizare LLM sunt de-a dreptul  „o adunătură rasistă de algebră lineară“. Mai mult, în articolul  „On the Dangers of Stochastic Parrots: Can Language Models Be Too Big?”(„Despre pericolele papagalilor stocastici: Pot fi modelele de limbaj prea mari?”) autoarele folosesc metafora «papagali stocastici» pentru modelele lingvistice de mari dimensiuni, explicând că acestea generează text prin imitarea statistică a tiparelor din date, fără o înțelegere autentică sau o ancorare în semantică, și că această tehnologie este în mod oportunist denumită „inteligență artificială”.

Astfel, riscul major nu este reprezentat de tehnologiile de automatizare machine learning, nici de ambițiile științifice sau atracția către inovație, ci de ideologiile dominante din interiorul Big Tech, interesele și concentrarea puterii politice în jurul marilor jucători ai industriei. Aceștia, prin însăși misiunea asumată, promovează viziuni limitative asupra construcției de sens și înțelegere a realității, deținând deja influențe culturale și politice semnificative. Literatura critică de specialitate arată că multe dintre aceste companii se aliniază cu ideologii problematice, inclusiv cu tendințe eugeniste. 

Discuția despre eugenie în contextul Inteligenței Artificiale nu este, așa cum ar putea părea, un artificiu retoric. Merită amintit că înainte de al Doilea Război Mondial, dar și mai târziu, eugenia se bucura de legitimitatea oricărui alt domeniu științific, cu catedre de eugenie (Galton Laboratory a funcționat între 1911 și 2013 în cadrul University College London), și jurnale academice dedicate („The Annals of Human Genetics” a funcționat ca Annals of Eugenics între 1925 și 1954). Acestea au fost ocupate și populate dpdv publicistic de intelectuali albi anglo-saxoni care rămân și astăzi referințe fundamentale în discipline computaționale, Karl Pearson și R.A Fischer fiind matematicieni influenți după care au fost numite metode fundamentale în analiza statistică, și mai recent, machine learning și dezvoltări în Inteligența Artificială. 

Între timp, caracterul pseudo-științific al disciplinei a început să fie recunoscut în cercurile critice ale științei – ca urmare a evenimentelor istorice ale secolului trecut (Holocaustul și recunoașterea lui în Europa, „Mișcarea pentru Drepturi Civile” în SUA) – ulterior fiindu-i atribuită eticheta de „rasism științific”. Pentru o lungă perioadă teoria eugenistă a dispărut, dar „reflexele de măsurare, ierarhizare și clasificare, în special a oamenilor, în special după inteligență, gen, sau rasă, au rămas încorporate (chiar dacă aparent tacit) în anumite cercuri ale științelor și tehnologiei” – explică cercetătoarea română Alexandra Florea, doctorandă într-un proiect interdisciplinar la intersecția dintre societate și Inteligența Artificială, și afiliată la catedra de Tehnologie și Diversitate din cadrul Universității din Paderborn, Germania. 

Ipoteza unei legături între eugenie și tehnologiile actuale este susținută și de studiile lui Timnit Gebru, cercetătoare, eticiană IA și activistă pentru drepturile omului. Lucrările ei au fost printre primele care s-au uitat la bias-urile rasiste implicite în noile tehnologii, chiar prin prisma lipsei de interes a marilor giganți Tech în a adresa aceste problematici. Poziționarea critică i-a adus concedierea de la Google, un gest care a stârnit controverse internaționale și a evidențiat tensiunile dintre etica de cercetare și interesele corporatiste. „Pericolul evident este că această presupusă «inteligență» se bazează pe seturi de date uriașe care «suprareprezintă punctele de vedere hegemonice și codifică prejudecăți potențial dăunătoare pentru populațiile marginalizate»”, explică jurnalistul John Harris într-un interviu cu Timnit Gebru pentru The Guardian.

Mai mult, lucrările filosofului Émile P. Torres dedicate analizei și deconspirării ideologiilor fasciste care structurează industria Big Tech, au clarificat și mai mult acest peisaj ideologic. Conform teoriilor lui Torres, domeniul în sine ar fi dominat de un model cartezian masculin de înțelegere a „inteligenței” ca diviziune clară între „rațional” și „emoțional”, „minte” și „corp”, „uman” și „non-uman” – o viziune transumanistă și eugenistă, profund ierarhică și antropocentrică. 

Doctrina transumanistă presupune „o amplificare radicală a capacităților umane prin știință și tehnologie”, formulare care reflectă aspirațiile elitiste nedisimulate ale industriei. Émile P. Torres arată în eseul Digital Eugenics and the Extinction of Humanity („Eugenia digitală și extincția umanității”) cum viziunea unor oligarhi Tech (precum Peter Thiel) este aceea a unui viitor dominat de oameni superiori, radical transformați de tehnologie – un viitor transumanist, al unor creaturi nemuritoare. Într-un interviu pentru The New York Times, Thiel a răspuns cu o ezitare lungă sugerând că idealul său nu este neapărat supraviețuirea umanității aşa cum o definim astăzi, ci mai degrabă crearea unor noi oameni augmentați prin intermediul tehnologiei, în sens transumanist. 

„Compară această viziune radicală cu obiectivele eugeniștilor din secolul XX. Aceștia urmăreau ca anumite grupuri din specia umană (persoanele albe, rasa ariană etc.) să devină dominante în raport cu alte categorii demografice. Transumaniști precum Thiel par să își dorească crearea unei specii complet noi, menite să preia controlul și să conducă lumea.” (Émile P. Torres)

Aya Jaff, IT-istă celebră și antreprenoare devenită voce critică a industriei Tech, notează în preambulul lucrării „ Broligarchy”: „Capitalul, ideologia și codul s-au contopit într-o nouă formă de putere – una în care CEO-ii din Tech nu doar influențează națiunile, ci le rivalizează.” Conform declarațiilor CEO-ului Sam Altman, OpenAI intenționează să extindă gama de conținut accesibil prin ChatGPT incluzând și materiale erotice. Decizie care, consideră Aya Jaff, este o dovadă clară, nesurprinzătoare că Big Tech urmărește exclusiv profitul, într-o logică nereglementată legislativ pe care o denumește „cyber-libertarianism”. „După ce te-ai antrenat cu arta tuturor, poveștile, muzica și chipurile lor (n.r. toate fără consimțământ), următorul pas logic este… corpul femeilor,”, scrie Aya Jaff pe conturile ei de social media, „dezgustată, dar nu surprinsă”. 

Astfel, adevărata amenințare generată de expansiunea Inteligenței Artificiale nu este o „inteligență” autonomă care ar pune în pericol existența umanității, ci mai curând cadrele ideologice eugeniste și perspectivele transumaniste promovate de elitele și corporațiile Big Tech. Concentrarea puterii economice și politice în mâinile unor oligarhi tehnologici, împreună cu libertarianismul specific industriei, reproduc prejudecăți, inegalități și forme antidemocratice de guvernanță tehnologică. Drepturile, vizibilitatea și siguranța grupurilor marginalizate sunt subminate, iar cercetarea și politicile sunt direcționate către interese conduse de profit, în detrimentul echității și responsabilității sociale.

Teoreticiana postumanistă Rosi Braidotti se alătură criticilor la adresa Big Tech prin încadrarea post-antropocentrismului ca ideologie neo-materialistă radicală. Respinge ideile ierarhice de construcție a sensului și relațiile interumane de tip eugenist, precum și raporturile de putere oameni – tehnologie și alte specii (natura în general), care domină astăzi societatea. Autoarea face o distincție esențială între conceptele de „Postumanism” și „Transumanism”. Viziunea postumanistă definește o ruptură radicală față de antropocentrism (respectiv „omul ca măsură a tuturor lucrurilor”), respingând „ideologia excepționalismului uman” și orice formă de ierarhizare sau reproducere a relațiilor de putere practicate de umanitate de-a lungul secolelor și susținute astăzi de interese patriarhale și capitaliste.

Mai mult, pentru teoria feminismului postuman, așa cum arată Braidotti și alți teoreticieni care se raliază Postumanismului, „ceilalți” pot fi femei, persoane de culoare, persoane cu dizabilități, indivizi marginalizați și diverse entități non-umane, definite în mod tradițional şi opresiv ca elemente de „alteritate”. Pe scurt, Braidotti propune o renunțare radicală la ierarhiile dualiste care au caracterizat societățile umane de-a lungul secolelor. Ea pledează pentru o viziune colectivă a incluziunii radicale între oameni și non-oameni, și care recunoaște existența unui macro-sistem unitar. În această viziune, granițele impuse cultural prin relații de putere între indivizi, natură, societate și tehnologie trebuie dizolvate. 

„A exista în lume” e un concept care trebuie rescris pentru fiecare ființă vie. Majoritatea  conceptelor și diviziunilor pe care le aplicăm pentru a descrie (lumea) și sunt bazate pe relații de putere, trebuie rescrise.”(Emanuele Coccia, în lucrarea „The Life of Plants. A Metaphisycs of Mixture”/ „Viața Plantelor. O metafizică a amestecului”)

Futurista Monika Bielskyte dezvăluie la rândul ei viziunile distopice, eugeniste și ignorante față de inechitățile sociale, natură și schimbările climatice – la care continuă să se raliaze domeniul Big Tech. Din moment ce interesul acestora este crearea unei specii superioare, criza ecologică sau injustiția socială devin doar „sacrificii colaterale” pentru proiectul transumanist mai amplu pe care îl avansează acești „Turbo-Capitaliști”, explică Bielskyte în aparițiile ei publice. 

Într-un amplu studiu cercetătorii Émile P. Torres și Timnit Gebru analizează cele mai periculoase sisteme de idei alimentate de Big Tech, iar pentru a le descrie au propus termenul-umbrelă TESCREAL, dintre care cel mai cunoscut în cultura populară este, așa cum am arătat deja, Transumanismul. TESCREAL este un acronim care desemnează un set de ideologii tehnologice interconectate, precum sunt Transumanismul, Extropianismul, Singularitarianismul și Altruismul Eficient, criticate de Gebru și Torres deoarece promovează o viziune elitistă, distopică și periculoasă asupra viitorului umanității:

„Scopul declarat al multor organizații din domeniul Inteligenței Artificiale este dezvoltarea unei Inteligențe Generale Artificiale (AGI), un sistem imaginar cu o inteligență superioară oricărei forme cunoscute până acum. (…) Cadrele normative care motivează acest obiectiv sunt înrădăcinate în tradiția eugenistă anglo-americană a secolului XX. Drept urmare, multe dintre aceleași atitudini discriminatorii care i-au animat pe eugeniști în trecut (ex. rasism, xenofobie, clasism, abilism și sexism) rămân larg răspândite în mișcarea de construire a AGI-ului, rezultând în sisteme care produc prejudicii grupurilor marginalizate și centralizează puterea, folosind în același timp limbajul ‘siguranței’ și al ‘binelui umanității’ pentru a evita responsabilitatea.” (Émile P. Torres & Timnit Gebru, 2024) 

Nu frica de roboți ne va nimici, ci ideologiile care croiesc oameni „mai buni” și rețelele de putere care transformă democrația în produs dispensabil. În acest context, poate fi privită experiența dansului contemporan ca o alternativă reală, o formă de integrare corporală, emoțională și mentală, în opoziție cu proiectul tehnocratic și eugenist al Inteligenței Artificiale promovat de Big Tech?

Ca practicantă a dansului contemporan, analiza paradigmelor dominante din tehnologie prin prisma vocilor critice mi-a provocat un sentiment de inadecvare și chiar teamă în fața unui viitor tot mai distopic, modelat de Big Tech prin proiectele sale, discursurile liderilor și implicarea politică recentă în Mișcarea MAGA din SUA. Este un contrast straniu față de trăirile mele extatice de speranță și conștientizare corporală și colectivă experimentate în cadrul atelierelor de dans contemporan, și devenite adevărate spații politice de opoziție față de cultura Tech. 

Această intersecție de perspective m-a condus la o realizare surprinzătoare: atât dansul contemporan, cât și lumea tehnologiei sunt, în moduri diferite, obsedate de explorarea „inteligenței”. Însă doar tehnologia se bucură de recunoaștere publică, pentru că servește unui proiect capitalist utilitarist, așa cum a teoretizat Jürgen Habermas încă din 1970, în lucrarea „Tehnologie și știință ca ideologie”. Habermas argumentează că tehnologia reprezintă un „proiect social istoric”, o proiecție a „ceea ce o societate și interesele sale dominante intenționează să facă cu oamenii și cu lucrurile”. 

Știința și tehnologia devin astfel teritorii ale Puterii, integrate în sistemele economice și administrative, și în care problemele societale sunt reduse la simple chestiuni tehnice. Această ideologie, susține Habermas, legitimează status quo-ul dominant și abandonează ideea conform căreia tehnologia ar contribui la o „viață mai bună”. Mai mult, sunt prioritizate obiective pur tehnice și utile acumulării de profit, fiind sacrificate interesele emancipatorii ale indivizilor – așa cum au arătat și gânditorii menționați anterior – în analiza avansului tehnologic actual.

În acest context, dansul contemporan devine relevant nu doar ca formă de explorare a cunoașterii, ci și ca spațiu de inovație și rezistență. Construind pe baza moștenirii teoretice a unor cercetători precum Randy Martin, care în lucrarea „Critical Moves. Dance Studies in Theory and Politics” („Mișcări critice. Studii despre dans în teorie și politică”) a subliniat legătura dintre dans, politică și teoria culturală, putem observa dansul ca o practică ce oferă un răspuns politic la hegemonia capitalistă a giganților Tech și la ideologiile fasciste cu care aceasta cochetează. 

Studierea dansului și a practicilor corporale se află astfel în opoziție directă cu narațiunile dominante ale unei realități aservite imperiilor tehnologice, care influențează structurile culturale și impune o viziune generală despre cum ar trebui să fie organizate nu doar societatea de azi, ci  și viitorul tuturor.  

Aceasta este cheia de interpretare prin care experiențele marginale de dans contemporan, în special cele similare atelierului Not Your Chicory (Nu cicoarea ta), devin politice: spații în care se pot explora și practica alte forme de inteligență și inovație, nu din perspectiva carteziană, antropocentrică a „omului vitruvian” și a „rațiunii fără simțire”, ci prin intermediul conexiunii, empatiei și apartenenței la comunitate.

În iunie 2024 am participat la Not Your Chicory (Nu cicoarea ta), o cercetare artistică coordonată de coregrafa italiană Lucia di Pietro și prezentată în programul festivalului „Giornate del Respiro 4” („Zilele Respirației 4”), găzduit de Sardegna Teatro în Cagliari, Italia. Cadrul de dans propus de Lucia di Pietro pe parcursul a două seri în Parcul Bonaria rămâne una dintre cele mai puternice și revelatoare experiențe pe care le-am avut ca dansatoare. 

Orele petrecute alături de persoane dispuse să-și extindă percepția realității și să exploreze, prin corp și conștiință, alte feluri de a fi împreună în societate – le-am asemuit mai degrabă cu o intrare într-un univers paralel, o lume science fiction mai apropiată de conceptul de postumanism, decât de transumanismul aclamat de entuziaștii Big Tech. Mica bulă socială de dans contemporan creată prin efort curatorial, viziune artistică și participare publică, a generat un contrast intens cu modul funcționalist care domină actualele societățile capitaliste.

Descris de coregrafă ca fiind o serie de „interviuri utopico-tropico-erotice cu flora care nu ne hrănește”, Not Your Chicory (Nu cicoarea ta) mi-a influențat nu doar experiența corporală și emoțională, ci și modul în care mă raportez politic la lumea prezentă. Pe care o înțeleg, în termeni feminiști postumani, ca un „continuum societate-natură”, adică o rețea de interdependențe care sfidează granițele impuse de gândirea antropocentrică și patriarhală.

„Atelierul în două părți este conceput pentru a încuraja comunicarea cu flora sălbatică ce crește pe trotuarele orașului — plante care rezistă domesticirii, consumului sau controlului uman.” (via publicația locală Sardinia Post)

Așezați într-un cerc, așa cum este comun claselor de dans contemporan (pentru a suspenda orice tip de ierarhie), am fost invitați să dansăm liber, imaginându-ne ca fiind această cicoare sălbatică – pe care nu o observaserăm niciodată înainte ca formă de viață cu propria voință și capacitate de a acționa. Ne-am întins brațele, am făcut grimase și ne-am imaginat că avem ochi sau alte organe senzoriale răspândite pe tot corpul.

Prin exerciții de dans ne-a fost prezentat „cazul cicoarei sălbatice” –  formă de viață ce supraviețuiește la marginile orașelor și în zone adesea poluate, și care ne scapă percepției din perspectiva unei vieți antropocentrice. „Care sunt dorințele și tensiunile buruienilor? Cum putem avea grijă de spațiul vital dintre noi și ele?”, întreabă Lucia di Pietro prin intermediul mișcărilor propuse. 

În perechi, coregrafa ne-a invitat să practicăm consimțământul din perspectiva cicoarei sălbatice, spunând exclusiv „Nu” atunci când partenerele/ii atingeau ușor diferite părți ale corpului nostru. “Este vorba despre un exercițiu legat de consimțământ între ființe umane, preluat dintr-o practică a coregrafului Jarkko Partanen”, mi-a explicat Lucia di Pietro. Pentru atelierul Not Your Chicory, exercițiul a fost modificat pentru a se potrivi cu practica de identificare cu plantele, iar Lucia di Pietro l-a numit „No means No” („Nu înseamnă Nu”).

Am lucrat exercițiul somatic cu o femeie mai în vârstă. Atingerea ei blândă și rece, briza de seară din parc și atmosfera acelei hiper-prezențe corporale și intelectual-emoționale rămân imprimate în memoria mea, împreună cu realizarea surprinzătoare a cât de puternic, dar și cât de plin de afecțiune, a fost acel „Nu”, odată ce am performat perspectiva cicoarei, ca ființă căreia îi este refuzată decizia. 

Atelierul a inclus o serie de propuneri de practici somatice și discuții tematice care au ghidat participanții, aceștia având identități variate, printr-o schimbare de perspectivă politică post-antropocentrică menită să contrasteze cu modelul Transumanist Big Tech pe care l-am discutat anterior. Cultivând empatie și o conștientizare accentuată a naturii și a altor ființe vii, precum erau plantele din jurul nostru, momentul performativ ne-a condus către o experiență postumanistă inovatoare a capabilităților noastre corporale, emoționale și kinestezice. Așa cum am arătat, printr-o reconfigurare post-carteziană a corpului care simte, cunoaște și acționează, s-a conturat o formă de cunoaștere accesibilă nouă prin conceptul de „inteligență multiplă”. 

Trăirea consimțământului și a conștientizării alterității non-umane a cicoarei a funcționat ca o poartă de acces către ceea ce în dansul contemporan este conceptualizat drept „corp inter-subiectiv”, definit de cercetătoarea în dans Garrett Brown ca fiind „o critică adusă dualismului ‘minte/corp’ implicit în înțelegerile umaniste ale subiectivității”, și care ar trebui recunoscut drept o practică a ceea ce semnifică „inteligența multiplă”. 

Experiența m-a făcut să reflectez luni întregi după aceea. Și dacă dansul contemporan, care angrenează practicanții și publicul în cultivarea perpetuă a unor abilități holistice prin intermediul practicilor somatice, poate întruchipa forme de inteligență sistemic excluse din imaginarul tehnologic și politic actual, în special cel legat de inteligența artificială? 

Este posibil ca această excludere sistematică să reflecte eșecuri mai profunde: politice, prin reproducerea și perpetuarea acelorași ideologii patriarhale și capitaliste; epistemice, prin izolarea formelor de cunoaștere neprivilegiate, cum ar fi comunicarea kinestezică și emoțională; și ecologice, prin lipsa de soluții practice și conștientizări asupra faptului că nu suntem separați de natură, ci parte a ei. 

Dacă privim prin lentila postumanismului feminist, cadrele discursive dominante omit aceste dimensiuni prin promovarea unei separări radicale și dualiste, cum ar fi de pildă: bărbați heretosexuali versus alte persoane cu identități marginalizate, indivizi neurotipici versus neurodivergenți, rațiune versus emoție, om versus natură. Este o logică limitativă ce se cere a fi interogată și contestată, și nu doar prin intermediul dansului contemporan, ci în toate domeniile care se uită la relația interdependentă a omului cu tehnologia.

Revenind, coregrafia dansului contemporan poate fi descrisă ca „o colecție și o organizare de materiale eterogene, o dispunere a corpurilor, limbajului vorbit, textelor, imaginilor, luminii, sunetului și obiectelor.” În consecință, „practicienii dansului contemporan dezvoltă frecvent seturi de abilități noi pentru a colabora în proiecte artistice și științifice interdisciplinare, în calitate de experți în interacțiunea corporală (de exemplu, participând la dezvoltarea, testarea și performarea sistemelor interactive)”, notează Jürgens, împreună cu alți cercetători. Aceștia discută despre „ocaziile ratate” ale celor ce studiază domeniul interacțiunii om-tehnologie – cauzate de nevalorificarea bogăției de cunoaștere corporală existentă în dansul contemporan, și nu numai.

Invizibilitatea dansului contemporan atât în cercetarea de tip STEM (Știință, Tehnologie, Inginerie și Matematică) cât și în cea politico-sociologică (de exemplu munca din domeniul sociologiei dansului a unor cercetătoare precum Ann Cooper Albright rămâne extrem de nișată), poate fi legată și de o înțelegere societală îngustă a conceptului de „inteligență”.  

Modalitățile de cunoaștere emoționale și corporale (eng. embodiment) sunt excluse din definițiile dominante ale inteligenței. Un articol semnat de expertul în tehnologie Max Wang, afirmă, fără rezerve și fără nicio critică faptul că: „GPT-5 va avea inteligență la nivel de doctorat”, reflectând opinia convențională din rândul cercetătorilor IA, conform căreia „inteligența înseamnă doar informație și calcul, nu carne, sânge sau atomi de carbon” – după cum remarcă fizicianul și entuziastul IA, Max Tegmark în lucrarea „Life 3.0: Being Human in the Age of Artificial Intelligence”/”Viața 3.0: Ce înseamnă să fii om în epoca inteligenței artificiale” (2017). 

Tegmark nu oferă o critică clară a acestui fenomen, ci promovează în schimb aceleași perspective transumaniste. În acest context, devine necesar să ne întrebăm: ce fel de rezistență politică, inovație și contrast critic poate produce dansul? Și ce pierdem, ca societate, prin excluderea lui ca formă validă de cunoaștere?

Formulată de psihologul american Howard Gardner, „Teoria inteligențelor multiple” a fost introdusă la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, și susține că inteligența nu este o abilitate unitară, ci un ansamblu de forme distincte. Indivizii folosesc aceste inteligențe atât individual, cât și colectiv, pentru a crea sens și a răspunde provocărilor societății. Gardner a identificat opt tipuri de inteligențe de bază: lingvistică, logico-matematică, spațială, muzicală, corporal-kinestezică, naturalistă, interpersonală și intrapersonală. Conform aceleiași teorii, după cum deja am văzut, cultura seculară modernă tinde să acorde importanță doar inteligenței lingvistice și logico-matematice adesea numite „academice” sau „științifice”, ignorând astfel multe alte moduri valoroase de a gândi, exista și învăța.

Abordarea a devenit cu atât mai relevantă pentru mine în urma participării la atelierul coregrafic Not Your Chicory (Nu cicoarea ta), condus de Lucia di Pietro și explicat anterior. Privind retrospectiv, atelierul a facilitat forme avansate de conexiune și comunicare între persoane de vârste, genuri și naționalități diferite, oferind noi modalități postumaniste și feministe de „intra-acțiune”. 

Împreună am explorat forme de cunoaștere și conștientizare corporală, atât interioare, cât și în relație cu natura exterioară, estompând simbolic granița dintre natură și cultură, în aceeași idee a postumanismului feminist. Astfel de cadre performative create de dansatoare și dansatori profesioniști precum Lucia di Pietro, pot reprezenta forme active de practică a „inteligenței multiple” și construcției de sens colectiv politic, alternativ. Iar prin trăsăturile lor opozante implicite față de paradigma dominantă – limitată la un singur tip de inteligență ca parte a unui proiect Transumanist – aceste cadre dețin și manifestă deci, o putere politică intrinsecă insuficient explorată.

„Scopul este de a de-ierarhiza, adică de a elimina ierarhia dintre om – ca superior și plantă – ca inferioară. (…) În realitate, am investit foarte puțin în aceste domenii, dar cercetarea comunicării cu plantele ar putea fi dezvoltată. Nu este o idee absurdă, doar că momentan nu este considerată funcțională.” (Lucia di Pietro)

Asemenea demersuri coregrafice care avansează cunoașterea somatică și filosofică în dansul contemporan, ca spațiu de inovație științifică și politică, sunt menținute din punct de vedere cultural într-o invizibilitate pe care o remarcă și teoreticianul dansului André Lepecki. Acest fapt amintește și reiterează aceeași gândire de tip cartezian, o paradigmă științifică de tip „eu vs. celălalt”, „rațiune vs. emoție”, „minte vs. corp”, „ cultură vs. natură”, instrumentată acum de interesele economice ale industriei Big Tech. Totuși, pe cât de invizibilă ar părea, puterea politică a dansului este exercitată de profesioniștii din domeniu prin implicarea lor activă în domenii precum teoria critică și filosofia politică.

Dansul contemporan și artele performative funcționează astăzi în antecamera culturii, un spațiu al izolării sistemice, dar și al rezilienței, în antiteză cu structurile macro-sociale ce se supun logicii capitaliste de piață și unui climat cultural conservator și patriarhal. Așadar, dansul și abilitățile corporale somatice exersate public deturnează percepțiile dualiste de superioritate/inferioritate specifice ideologiei antropocentrice și aduc inovație prin activarea mai multor forme de cunoaștere și accesare a „inteligenței multiple”.

La luni distanță, încă mă surprind folosind spontan acest exercițiu de „întrupare” (eng. embodiment) pentru a mă conecta la mediul din jur, recunoscând această practică ca fiind revelatoare și profund transformatoare. Nu a activat doar un nivel extins de conștientizare perceptivă, ci a fost una dintre experiențele de dans care m-au făcut să reflectez luni întregi asupra relațiilor de putere dominante din cadrul societății, inclusiv modul în care sunt înțelese „inovația”, „comunicarea” și motivațiile capitalist-utilitariste (în sensul a ceea ce este util sau nu pentru profit, și nu pentru o viață bună) din spatele industriei Big Tech. 

De asemenea, înțelegerea subiectivității ca experiență co-creată a fost nu doar teoretizată, ci trăită în mod direct în cadrul atelierului, devenit astfel un spațiu legitim de activare a inteligențelor multiple. Not Your Chicory (Nu cicoarea ta) a inovat în termeni de inteligență corporal-kinestezică, naturalistă, spațială, interpersonală și intrapersonală, dar și în dimensiunile comunicării lingvistice și ale gândirii politice feministe postumane. Prin dezbaterea care a urmat momentului performativ, dar și prin alte exerciții, inclusiv unul în care am fost invitate să desenăm dispozitive tehnologice care ar permite „comunicarea om-plantă”, am încercat răspunsuri la întrebarea fundamentală pe care o explora di Pietro: 

„Cu toată cunoașterea noastră, simțurile și tehnologiile umane, ne putem antrena să comunicăm altfel cu celelalte ființe și non-ființe care locuiesc împreună cu noi planeta și universul?” 

Dansul propune, așadar, o viziune a subiectivității ca fiind intrinsec corporală și fluidă: o negociere continuă, relațională, între sine și alteritate și o negare a ierarhiilor sistemice, exact așa cum s-a întâmplat și în cadrul experienței oferite de practica somatică Not Your Chicory (Nu cicoarea ta). 

Martoră, în paralel, la dezbaterile filosofice care înconjoară dezvoltarea Inteligenței Artificiale, nu pot să nu mă întreb: de ce dansul rămâne invizibil în curentele inovației din știință, filosofie și domeniile STEM? Este posibil ca această perspectivă eco-feministă și inter-subiectivă de corporalitate emoțională, kinestezică și reflectivitate filosofică să fie trecută cu vederea/ignorată ca formă de „inteligență”, sau chiar ca formă de „tehnologie”? În ce moduri pot fi practicile dansului contemporan, arta performativă și stilurile de viață somatice cooptate ca instrumente pentru schimbări sistemice de paradigmă politică, inovație în designul viitorului, transformări ale comportamentului ecologic, în teorie și cercetare? 

Dansul contemporan nu trebuie lăsat în afara dezbaterilor actuale despre noile tehnologii, în special cele care privesc Inteligența Artificială, dar nici din teoria politică critică care atunci când include cercetarea în dans, se adresează unui public restrâns. Dansul poate contura forme de inovație meta-sistemică, respectiv soluții care transcend sistemele instituționale și epistemice actuale – prin experiențe de tipul Not Your Chicory (Nu cicoarea ta), și nu numai. Din manifestările izolate ale acestor „oaze” de dans contemporan care înfloresc în același haos al meta-crizei vremurilor noastre, noi dansatorii, cicoarea și extensiile tehnologice ale corpurilor noastre – afirmăm prin ceea ce suntem și ce facem o existență anti-normativă, provocatoare și totodată firească.

Este dansul mai relevant ca niciodată? Să ne amintim astfel de îndemnul celebrei coregrafe Pina Bausch: „Dansează, dansează, altfel suntem pierduți.” Ea a lăsat lumii nu doar moștenirea artei sale, ci și ideea că dansul și arta sunt esențiale pentru expresia noastră umană și capacitatea de a imagina și crea universuri transformative și paradigme alternative.