Vama Veche a devenit un spațiu al semnificațiilor contradictorii, la granița simbolică dintre mitul unei libertăți absolute și realitatea economică a stațiunii turistice tot mai uniformizate. Dacă în trecut echivala cu underground-ul și rezistența culturală, astăzi Vama trăiește o dublă existență – destinație de weekend cu infrastructură tipică litoralului românesc și, totodată, refugiu nostalgic pentru cei ce au cunoscut-o ca loc al experimentului și nonconformismului. În această tensiune dintre transformare și memorie colectivă persistă întrebarea: s-a „stricat” Vama? sau doar s-a adaptat la ritmul societății, oglindind schimbările noastre ca indivizi și comunități?

Am încercat câteva răspunsuri  chiar în Vama Veche, la Expirat, în cadrul #ISCOADA Talks. Moderată de Alexandru Bălășescu (dr. în antropologie și „vamaiot” declarat), întâlnirea găzduită de Festivalul Antropologika i-a adus împreună pe Simona Noap­teș (Facultatea de Litere, Universitatea din București, dr. în etnologie, antropologie culturală și folclor),  Gruia Bădescu (cercetător în cadrul Universității din Konstanz, dr. în antropologia spațiului, memoriei și identității) și Robert Zotescu (cadru didactic la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, arhitect dr. interesat de comunitate și memorie).

Micul sat pescăresc de la granița cu Bulgaria intră în atenția publicului prin anii ’60, când primele articole din presă (amintite de Simona Noapteș), enunțau prezența a câtorva grupuri de studenți și tineri atrași de plaja sălbatică. În ciuda proiectului socialist de uniformizare a litoralului din 1972, locul devine în anii ’80 un refugiu alternativ, iar în ’90 o „escapadă cu colegii de liceu”, după cum menționează Gruia Bădescu. Între rezistență culturală și nonconformism, Vama pare să se definească ca spațiu al libertății căutate de fiecare generație în parte:

„Ce se întâmplă cu ideea asta de stricare sau schimbare a Vămii nu e decât o oglindă a ceea ce s-a întâmplat în foarte multe locuri de pe litoral. Există chiar un model: Robert Butler, cercetător canadian, scrie prin anii ’80 despre ce se întâmplă cu orice loc pitoresc, diferit, alternativ, pe care îl descoperă niște oameni la un moment dat – în general – sate de pescari. Vin niște boemi, niște poeți, descoperă, apoi mai vin alții, și tot așa. Acesta numește Butler ca fiind primul stadiu de descoperire. Apoi stadiul de implicare, în care deja localnicii se prind <putem face ceva, uite, putem deschide o gheretă, putem primi oamenii la noi>. Umează stadiul de dezvoltare în care deja se aude, vine mult mai multă lume, devine mult mai mainstream. […] După aceea intervine un stadiu de înflorire, dar și de stagnare, în care un loc ajunge să fie atât de cunoscut încât primii oameni nu mai merg. ” (Gruia Bădescu)

Similar, Robert Zotescu subliniază faptul că Vama a reprezentat întocmai evadarea dintre betoanele și asfaltul urban, iar un prim șoc resimțit a fost apariția aleii betonate care traversează tradițional Vama Veche. Din acel moment a fost creată impresia că „ne îndreptăm către noul Costinești”, concluzionând că dpdv arhitectural este vorba despre: „Momentul acela în care încercăm să introducem într-un spațiu sălbatic niște reguli de care tot noi încercăm să scăpăm.”

Turismul de masă, ca proiect planificat și centralizat al modernității, contrastează puternic cu spiritul originar al Vămii, un sat în care natura și haosul informal al construcțiilor coexistau organic. Paradoxal, critica de astăzi adresează întocmai această impresie de dezvoltare haotică, deși spontaneitatea a făcut parte din identitatea inițială a stațiunii. 

Transformarea este însă inevitabilă pentru orice loc de succes, iar ceea ce supraviețuiește dincolo de schimbări sunt amintirile și emoțiile cu care oamenii investesc spațiul: refugii afective ce reînvie cu fiecare vară petrecută în Vamă. Simona Noapteș observă că, deși a ajuns la Vamă abia recent, purta deja în minte un întreg repertoriu de povești, repere și mitologii ale locului, alimentate atât de narațiuni orale, cât și de scrieri memorialistice, jurnale și cercetări. Astfel, Vama Veche se află într-o zonă liminală nu doar geografic, ci și simbolic:

 „…între realitate și ficțiune, și avem multe elemente de mistificare a locului. Unul dintre articolele pe care le citeam începe chiar așa, că <în amintire, toate verile sunt însorite>. La distanță de 20, 30 de ani, Vama era acest loc sălbatic. Și în continuare rămâne așa în discursul care o evocă.” 

Vama Veche a fost dintotodeauna definită prin opoziția față de cultura mainstream, și, „revenind cu picioarele pe nisip”, după cum ne îndeamnă vamaiotul Alec Bălășescu – pentru valurile de tineri care ajung astăzi pentru prima dată în Vamă, locul încă oferă acea experiență a libertății alternative.

Întrebarea „pentru cine s-a stricat, de fapt, Vama?” indică schimbări generaționale și nostalgii interioare care reflectă mai degrabă pierderea propriei tinereți, decât o transformare irecuperabilă a locului. Pentru fiecare dintre noi care reflectăm asupra acestei schimbări, „Vama Veche este un fel de barometru al nostalgiei” (Alec Bălășescu).

Vă invităm să urmăriți discuția integrală: