Despre iridescență și ireversibilitate în cuvintele artiștilor din Iridescent

Adriana Butoi „Kill the Fucking Bill(s)” Foto: Oscar Chong

Introducere de Mihai Mihalcea, director de programe și proiecte
la Centrul Național al Dansului (CNDB)

Cum ar fi dacă am merge împreună la un festival cu aceeași curiozitate cu care, pe munte, descoperim trasee necunoscute? Cum ar fi dacă ne-am apropia de artiști și ideile lor ca de plantele pe care le udăm cu grijă la fiecare câteva zile?

Festivalul Iridescent, festival de dans contemporan și alte reconfigurări ale sensibilului, se mișcă fluid între practici artistice, conținuturi, forme și subiecte care reflectează asupra negocierii dintre interior și exterior ca formă de camuflaj, care suspendă realitatea pentru a permite unor noi lumi să apară. Noi lumi să apară!

Într-o epocă definită de paradigme în continuă schimbare, Iridescent apare ca o mărturie puternică a potențialului transformator al mișcării, al dansului, al artei. Festivalul îmbrățișează o multitudine de prezențe și voci care se joacă cu regulile dominante de reprezentare și imaginează și alte moduri de a fi, a rosti, a vedea. Intențiile artistice oscilează între acțiune și contemplare și propun o coregrafiere a sensibilului, care poate reconfigura rețelele bătătorite în care umblăm înglodați. 

Într-un context adesea dominat de narațiuni omogenizante și stereotipe, festivalul afirmă cu îndrăzneală importanța multiplicității și invită publicul să descopere nu doar prezențele deja familiare și ușor recognoscibile ale scenei, ci și teritorii necunoscute. Am invitat astfel în fața publicului voci care ne ajută să descoperim microbiologii care ne definesc, discursuri coregrafice neobișnuite, microistorii care intră în fricțiune cu narațiunile globale, istorii non-eurocentrice și prezențe queer care deconstruiesc fără ezitare istoria dansului, normele și tradiția teatrală.

Plecând de la fenomenul ireversibilității pe care îl problematizează în ediția din acest an, CNDB a invitat în acest cadru o serie de gânditori care să reflecteze asupra imposibilității de a inversa sau de a anula un proces sau o schimbare. Aceasta implică o direcționalitate și o asimetrie în timp și îl regăsim în diverse fenomene naturale, cum ar fi entropia, evoluția sau îmbătrânirea, dar se referă și la fenomene sociale și culturale, cum ar fi istoria, memoria sau identitatea. 

Iridescent devine astfel nu doar un spațiu generos de expresie artistică, dar mai ales un loc de întâlnire și o platformă de idei, un instrument de navigație care provoacă gândirea și imaginarul spre a crea lumi viitoare mai bune.

Mai jos, câteva idei iridescente despre tema ediției de anul acesta a festivalului – ireversibilitatea – de la câțiva dintre artiștii prezenți în cadrul festivalului.

Florin Flueraș, artist, creatorul și performerul Artwork,
într-o pagină de jurnal:

Foto: Ivan Donchev și arhiva Artwork

26 octombrie, Varșovia

Fiind rugat să scriu ceva despre „ireversibil”, mi-am amintit de Irréversible. „Timpul distruge totul” spune cineva în film. Și așa pare. Îmbătrânim și murim, în proces pierzând sănătate, memorie, inteligență, curaj… În film, o poveste de dragoste tragică e prezentată invers cronologic – final fericit în loc de tragedie oribilă. În afara filmului, soluția obișnuia să fie religioasă – prin practici spirituale se putea ajunge la transcenderea materialității, la salvarea sufletului. Știința a transformat, probabil ireversibil, religia în naivitate. Acum credem mai degrabă în progres tehnologic, în speranța că acesta va aduce sănătate și poate chiar viață veșnică, undeva uploaded in the clouds. Dar nu se întâmplă și nu cred că se va întâmpla, pentru că nu suntem informație, nici materie, ci probabil ceva mai apropiat de ceea ce amazonienii numesc „alcătuiri de afecte și capacități”, sau de ceea ce creștinii numesc „iubire”.

Noua „religie” vine la pachet cu o și mai mare ireversibilă degradare, la scară planetară de data asta. Suntem în proces de extincție, zilnic specii de animale și plante dispar, natura dispare, lumea se termină. Natura umană se deteriorează și ea, sinele nostru e din ce în ce mai mult alterat/înlocuit de „tehnică”, devenind mașinic. Istorici și antropologi ne avertizează că nici nu mai prea putem înregistra și conceptualiza degradarea capacităților de gândire, imaginație, sensibilitate – această extincție internă. Există totuși o mică speranță că distrugerea mașinică poate fi parțial reversibilă. Unii oameni au început să lupte împotriva „mașinii” în general, alții împotriva anumitor mașini – de exemplu au început să observe că automobilele ne iau spațiul, liniștea, aerul și picioarele.

Mădălina Dan, performeră și coregrafă, creatoarea spectacolului Patosfera,
cu un fragment din cartea pe care o are pe noptieră:

Foto: Andrei Vuia și Alina Ușurelu

Și aici apare acel lucru despre care povestesc – un reportaj de la un abator. O sacrificare de rutină a unei vaci, pe urmă „reînvierea” ei, rulând banda de la coadă la cap. Apare textul „Acum 20 de minute, această carne era o vacă”. Camera pare că strigă „Lazăre, scoală-te!”, iar bucățile tăiate de carne se transformă în vacă și carnea de bou – în bou. Mațele se întorc înapoi în burtă. Fripturile se lipesc de pulpe… „Să îmbrăcăm pielea acum.” Și cuțitele măcelarilor se transformă parcă în ace de cusut groase, iar ei înșiși – în croitori; îmbrăcând din nou pielea pe care au dezbrăcat-o cu puțin înainte, se agită, ridicoli, în derularea inversă a lucrurilor. „Acum să reînviem vaca”, scrie pe ecran. Și aici, așteptând punctul culminant, minunea, oda bucuriei, vine șocul. Spasmele dinaintea morții, derulate înapoi, rămân tot aceleași spasme dinaintea morții. Acel moment al pieirii, șocul electric, dezacordarea corpului, groaza, adrenalina, ochii albiți ai vacii, derulați înapoi, intensifică și mai mult fiorul morții, în loc să reînvie animalul, așa cum ar vrea operatorul. Și cu toate că peste o secundă vaca dă din coadă cu o privire tâmpă, tu înțelegi: moartea ei e ireversibilă.

– pasaj din „Fizica Tristeții” de Gheorghi Gospodinov


ISCOADA este o publicație independentă. Ajută-ne să mergem mai departe!

DONEAZĂ

 

 

Ioana Marchidan, coregrafă și dansatoare,
creatoarea performance-ului Bodies on the line:

Foto: Dani Ioniță și Claudiu Popescu

Din momentul în care ne naștem trăim ireversibilul. Este un stigmat al omului pe care trebuie să ni-l asumăm, acceptăm. Nu putem deconstrui ireversibilul. Nicio secundă din viața noastră nu se repetă. Relația pe care o am cu ireversibilul este fix acea relație pe care o avem cu toții: îmbătrânirea și moartea. Două lucruri de care fugim degeaba. Așa că let’s dance!

Mircea Albuțiu, regizor, creatorul filmului O întâmplare cu Jazz:

Foto: Răzvan Neagoe + captură documentar

E chiar o coincidență faptul că Miriam Răducanu a spus la finalul întâlnirilor noastre în 2017 că ceea ce am făcut acolo împreună e irepetabil. 

i r e p e t a b i l

A zis-o apăsat.

Probabil că în subconștient lucrează teoria asta a ireversibilității și se transmite în acțiunile mele în mod spontan, natural – mi se deschid toți porii și absorb, nu las să-mi scape nimic. Emoțiile mele trec în peliculă probabil printr-un catalizator interior. Habar n-am. Știu doar că iubesc ceea ce fac.

Paula Dunker, poetă, actriță, dramaturgă și coregrafă,
creatoarea textului și regiei TransLucid:

Foto: Matei Bumbuț și arhiva TransLucid

De-a lungul timpului (ireversibil) am descoperit că ceea ce se leagă, se și dezleagă, că unele greșeli pot fi ispășite și că se poate învăța din ele, iar regenerarea este (mai mereu) posibilă. Chiar dacă ceea ce a trecut nu se va mai întoarce, acest aici și acum se transformă continuu, schimbarea fiind singura certitudine a vieții!

Frica de eșec ne face să credem că totul e ireversibil. Frica de eșec este mai distructivă decât eșecul însuși. Însă eșecul este productiv pentru că cere reparații. În eșec suntem forțate să gândim critic, să reimaginăm, să facem ceva nou. Eșecul se revoltă împotriva expertizei, virtuozității, competenței osificate. Eșecul este o stare de frumusețe umană brută. Atunci când eșuăm suntem vulnerabile, fragile, fără pază, deschise. Suntem poate cel mai complet noi însene!


Mai puține știri explozive, mai multă cunoaștere socio-umană. Susține ISCOADA!

 

DONEAZĂ

 

 

Ioana Păun, regizoare, creatoarea performance-ului Dreamers,
într-o conversație cu GPT4:

Foto: Răzvan Leucea & arhiva Dreamers

Ioana: Examples of irreversible things?

GPT4: Entropy, death, time, burning, nuclear reactions, diamonds, inks, eggs, decay, perfume.

Ioana: Reverse two examples.

GPT4: Digital copies recover burned content. Chefs recreate “uncooked” egg illusion.

Ioana: Can creativity make death reversible?

GPT4: Currently, death’s irreversible. Some explore theoretical solutions.

Ioana: Annihilate death’s consequences?

GPT4: Consequences are permanent.

Ioana: Why fear death?

GPT4: Fear of unknown.

Adriana Butoi, artistă și cercetătoare interdisciplinară,
performera spectacolului Kill the Fucking Bill(s):

article

Foto: Luciana Díaz & Alfredo Millan

article

Ireversibilitate pe luciditate.
Un zgomot surd dinspre rădăcinile alea tratate cu rafinatele otrăvuri ale cunoașterii, avansat sortite la eșecul bunăstării comune.
Ziceam acum vreo 20 de ani că mi-e frică de ireversibil, că pot să îndur lipsa iubirii împărtășite, dar să nu trăiesc ireversibilul în corpul fragil de carne și oase care se pot duce pe pustiul morții înainte de vreme.
Azi am realizat că cineva din intimitatea mea m-a blocat pe rețelele de socializare. Ireversibilă trăirea lipsei de coerență a afectelor noastre. Restul e tehnologie a sinelui după scripturi vechi. Ireversibilă așteptarea reparării dorinței noastre de armonizare.
Mă joc cu machetele la rădăcina condiției umane, ireversibil, ca nodul din gâtul de găină visând sângerând la zboruri înalte.
Fără remediu. Pierdută oportunitatea de a împăciui capra cu varza. Sarmalele virtuții creștine îmi explodează pe sinapsă și biciul dumnezeului creștin mă dislocă din limbul portabil în care utopica-mi ființă a găsit ceva refugiu în viața asta.
A fost. Și nu va mai fi. Și nu a fost și nu are cum să fie.
Pacea e dincolo de hipertensiunea mea arterială care îmi bubuie pereții canalizărilor vitale.
Genetică. Genealogie. Moșteniri crunte și rupte din raiul curului.
Mi-e necaz că visarea nu poate fi reală decât în frânturi banale pe câmpiile firii.
Case străine, oameni străini de seva mea esențializată în gesturi mari.
Ne facem că ne jucăm de-a vindecarea. Și un plâns bun doar eliberează puțină tensiune din butoiul ăsta plin de pulberea neîmplinirii păcii.
O fi rost de asta în moarte. Om vedea. Și frecvența dumnezeirii nu poate fi atât de simplu contrafăcută și doar în 963 hertzi.
200 sistolica cu 129 diastolica. Pulsul 70. Atât de înaltă e frecvența (re)negării.
Îmi cam place viața, chiar dacă mi-e cam greu să o trăiesc.
O amețeală ușoară îmi năpădește neputința.
Și e ciudat că mă gândesc la prietenele mele și viețile lor rezolvate și nerezolvate. Și la fostele prietene – concept greu acceptat – și viețile lor rezolvate și împachetate în sclipici de parvenire și patologii complexe.
Timp de concluzii.
Altă zi, tot cu sânge izvorât dintre craci de corp pus pe treaba fiziologiei.
Dragostea face grevă și răbdarea își face jocul negării pe deasupra voinței mele.
Nu mai e timp de ieșit din nici un closet și s-a dat stingerea peste tot pe rugul iubirii.
Câțiva copii fac primii pași în viață sub privirile tâmp iubărețe ale părinților lor rupți din rai și în parlamente se votează tva-ul cel mai mare pe cap de cuceritor privat.
Greu la deal cu boii mici și năpârliți de soarele ăsta dator la întreținere.
Pană de curent în motoare și aripioare de pui de lele își termină zburătăcirea în farfuria murdară de lăcomie și nepăsare a lumii.
Nu vei coloniza. Ireversibil se practică exterminarea vieții de către viață. Ireversibil moartea ne caută nod în papură și geopolitica dă cu var stins pe „ochi pentru ochi”.
Nu mai știu despre bucuriile prelungite peste măsura pieții și fără dozaj precis în fiole de iluzionism și divertisment.
M-aș lua la trântă cu mine ca să dau gol în poarta cui are nevoie să mă vadă drept în ochi fără frică.
Nu știu să spun anecdote și filosofia mă ia prea în serios cu elucubrațiile ei extractiviste.
Arta mea e singura casă de unde nu trebuie să plec, cum zice Irlo.
Simt că aș putea să scot iubirea din capul ăsta nătâng printr-un jet reușit de vomă proaspătă, fără nici o intenție de reciclare și upcycling celebrativ.
Stop joc și joc de glezne.
Nu mă simt onorată și nodul din papura gâtului își cere năvălirea dionisiacă a vânătorii de uitare fără de lege prin mlaștina asta plină de crocodile dandies.
Într-o bună zi fi-va somnul lin preaplin de așezare și steagurile facerii de bine înălțate peste nisipurile timpului meu.
Marea erodează esența cărnii pentru profunzimi la malul firii.
E plin de butade pe toate zmeiele înălțate peste inerțiile materiei și bafomeții dau din copitele arhivelor, urlând la luna solve et coagula, fuckând din vorbe căcatul bici și țânțarul armăsar.
Și mai apoi statuile sprijină contemplarea inerțiilor și trecerea clipelor fără întoarcere și fără urme.
Restul e mărunțiș pe tăiș de rime răzlețe și nătăflețe.
Și când tragi linie și pui punct și o iei de la capătul patului, apare câte un iepure cu urechi lungi legate peste ochii lui mici și gri și ți se accelerează inima după pofta fricii lui numită curaj pe anturaj.
Selecția naturală se dă cu taxiul retragerii din lupta nopții cu natura omului și te așteaptă o păturică fără frică la capătul patului pentru a-ți înveli visele din starea de veghe.
Și vine un timp de scuipat în vânt în direcția corectă și de culegere a roadelor care să dea sadea cu baclava pe lânga rodiile de pe policioarele altora.
Azi a curs cu zeamă roșie peste dulceața utopiilor mele și fluturii s-au potolit din atâta fâlfâit orb peste nemurire.
Mai e loc de ceva bancuri și nu prea multă răbdare.
Aș închide ziua cu un film de amor de dormitor, dar mașina de război face zgomot în parcare și avionul stă să dea în decolare.
Of, rima mă-sii.
Of, fuck off.

♦ ♦ ♦

Festivalul Iridescent este în toi! Nu ratați evenimentele care se derulează până la finalul lunii! Aici programul

Editat de Laura-Maria Ilie și Florin Tudose
Fotografii obținute prin bunăvoința artiștilor și a CNDB


 

DONEAZĂ
Corpul – între hartǎ ṣi teritoriu

Lumea vǎzutǎ prin corp e biologie, dar și istorie, cultură și imaginar

Colecția privirilor: arhiva de fotografie „Bidica” din Țuțcani

Bidica avea laboratorul într-o cămăruță din spatele bucătăriei de vară

Corpuri goale, priviri culturale

Contextul este cel care activează sau anulează sexualitatea

Metabucătăria sau alchimia sustenabilă

Ce se întâmplă dacă gândim simplu asupra amprentei noastre?