Proiectul „Bucureștiul Seniorilor” își propune să surprindă modul în care se împletesc istoria transformării spațiului public al cartierelor bucureștene cu poveștile de viață ale rezidenților seniori. Au fost realizate câte cinci tururi ghidate în Colentina, Drumul Taberei și Rahova, urmând ca o dezvoltare viitoare a proiectului să se concentreze și pe celelalte cartiere ale capitalei. Intenția a fost aceea de a construi o hartă afectivă a zonelor străbătute la pas împreună cu interlocutorii noștri, pentru a face posibil un dialog mai substanțial cu alte segmente de vârstă și grupuri sociale sau etnice cu care seniorii își împart spațiul și-și intersectează drumurile. De asemenea, acest tip de demers se dorește a oferi o voce (mai puternică) seniorilor în posibile decizii legate de structurarea și organizarea orașului. Citiți aici articolul dedicat cartierului Colentina.

Dezvelirea straturilor de memorie care acoperă spațiul public urban au revelat măsura în care seniorii consideră locuirea în și apartenența la un anumit cartier drept un element identitar primordial, dar și motivațiile și forțele care au dictat mișcările lor în interiorul Bucurestiului. Discuțiile despre transformările arhitectonice ale cartierelor au revelat percepții pozitive la nivel micro ale unor forțe economice și politice cu efecte zdrobitoare la nivel macro.

Invitația de a examina modul în care spațiul urban răspunde nevoilor seniorilor a făcut, de asemenea, posibilă identificarea elementelor care definesc, pentru interlocutorii noștri, un trai comod: mobilitatea intraurbană cu mijloace de transport în comun, proximitatea parcurilor și accesibilitatea diverselor surse de hrană sau de servicii medicale. În cele din urmă, am surprins o parte din nevoile neacoperite de socializare, care să le ofere seniorilor ocazia de a se conecta (mai mult) la viața socio-culturală. 

Ideea proiectului „Bucureștiul Seniorilor” s-a născut ca urmare a colaborării din 2020 dintre ISCOADA și Fundația Comunitară Cluj. Echipa ISCOADA a participat atunci la realizarea designului și a metodologiei de cercetare folosite pentru tururi ghidate similare desfășurate în cadrul programului ReActiv 65+, care avea drept scop „prelungirea vieții active a persoanelor vârstnice prin implicare voluntară și civism”.

La fel ca multe din cartierele bucureștene, Rahova este considerată un cartier-dormitor, având rolul de a satisface nevoile imediate de locuire ale rezidenților săi, în timp ce munca și activitățile de agrement se desfășoară în afara sa. O paradigmă des întâlnită, consecință a proiectelor de dezvoltare urbană din perioada comunistă. Proximitatea față de centru înlesnește locuitorilor deplasarea în afara cartierului, însă a reprezentat și motivul pentru care, în istoria relativ recentă, zone precum Uranus au suferit de pe urma proiectelor de monumentalizare urbană, menite să dea măsura puterii Statului socialist sub imperativul demolărilor și al relocărilor, vitregind astfel cartierul de viață socială. 

De asemenea, Rahova reprezintă pentru zona de sud – sud-vest a României o poartă către lumea capitalei, primul contact cu Bucureștiul, zona Calea Rahovei – Antiaeriană – Șoseaua Alexandria devenind un culoar de intrare a populației rurale migratoare: 

„Toți cum intra în București – cum este Militariul, cum este Rahova – s-au așezat majoritatea neamurile. Deci foarte multe rude și alea stăteau foarte aproape de autogară să meargă în provincie, spre Giurgiu.” (F.V.)

Reîntoarcerea la casa părintească devine astfel o opțiune realizabilă pentru cei ajunși la vârsta senectuții. Pentru ei, se încheie un cerc început în momentul ajungerii în capitală pentru continuarea studiilor, practicarea unei meserii și desfășurarea vieții adulte. 

De aproximativ 10 ani, doamna Irimia revine frecvent în satul de origine, pendulând între casa din Rahova și cea de origine. Absolvă 7 clase la Clejani, apoi se mută în București, la rude. Urmează cursuri de calificare și se angajează întâi la I.U.T. Utilaj-Transport, apoi la Autobaza Alexandria. Ne vorbește despre această migrație către capitală ca despre un fenomen larg răspândit în generația ei, determinat de transformările generate de trecerea la agricultura centralizată, de stat:

„A fost o perioadă atunci [’66-’67], când toată… tot tineretul de vârsta noastră emigrau spre oraș. Se făcuse C.A.P.-ul și nu mai lucra lumea, plecau la oraș.” (M.I.)

Spune că îi este mai ușor să se descurce la țară decât în oraș și se întoarce în București în fiecare lună pentru a-și lua rețeta de la medicul de familie, lucru grăitor pentru diferențele de acces la servicii de bază dintre mediul rural și cel urban. 

Doamna Buzarna ajunge în București la 14 ani, după terminarea a opt clase la Muntenii Buzăului, în județul Ialomița. Sora tatălui său, care nu avea copii, a luat-o în gazdă; astfel ea poate face școala profesională de croitorie la UCECOM. Lucrează la cooperativa Îmbrăcămintea și apoi într-o librărie. În cazul ei, revenirea la casa părintească este o sursă de liniște, dar nu o variantă de locuire permanentă din cauză că mutarea ar duce-o departe de copii:

„Acum, rămânând și singură, o dată pe lună merg la casa părintească. Acolo mă simt cel mai bine. Dar nu stau mult. Două-trei zile, patru zile.” (M.B)

Atât din lucrări auto-etnografice, cât și din cele spuse de seniori, reiese faptul că cei ce migrează în capitală și se stabilesc în cartierul Rahova păstrează ritmul și tiparele comportamentale din locurile de origine. Acest fapt contribuie, din punct de vedere socio-cultural, la conturarea unei specificități a cartierului în raport cu celelalte zone ale Bucureștiului.

„Venind din provincie, ziceam «Săru’mâna!» și la bărbați și la femei. Eram foarte politicos”. (F.V)

„Datorită acestui fapt și acestei porțiuni de cartier, unde au venit marea lor majoritate de la țară, au fost oameni muncitori, oameni atenți, oameni respectuoși. Venind cu asemenea calități de acolo, le-a transmis și celor de aici. Și ambianța a fost extraordinară.” (G.G.)

Tema militară marchează, și ea, ideea mobilității istorice în cartier. Înainte de ‘89, aici erau cazați diverși funcționari publici și agenți ai Securității, care veneau în București la cursuri de specializare. După cum o sugerează și numele, zona șoselei Antiaeriană este strâns legată de existența unor unități militare și, prin urmare, de problema distribuirii locative a membrilor acestora (la fel ca și în Drumul Taberei). 

Sosirea doamnei Buzarna în cartier este, astfel, legată de sistemul repartițiilor destinate cadrelor militare: 

„Cum se dădea înainte [în 1985] la Armată, acum nu se mai dă nimic. Acum totul este cu bani. […] Nu mi-a plăcut, sincer, dar nu aveam de ales, c-am refuzat încă unul și nu mai ne dădea altul.” (M.B)

Emilian Ioviță, fost lăutar, ne vorbește despre etape din evoluția cartierului în care anumite porțiuni nu fuseseră înghițite de corpul metropolei, nu prezentau interes imobiliar, și deci nici nu erau o țintă a lucrărilor de îmbunătățire: 

„Aicea era numa bălți de apă. [Au început să se construiască case] după Revoluție. Aicea nu puteați să mergeți. Era sub orice critică. Mizerie, tot! […] Dacă intrați aicea, nu mai ieșeați. Aici era lasă-mă să te las. Era buruieni, era broaște. Era mraniță, era apă, era mizerie.” (E.I.)

Tururile ghidate oferite de seniori ai Rahovei ne-au dat ocazia de a asculta povești de viață legate de câteva străzi din jurul Pieței Rahova, distribuite inegal de-o parte și de cealaltă a Șoselei Alexandria. 

Cooptarea de interlocutori pe filiera centrelor pentru seniori de stat sau ale unor ONG-uri s-a dovedit a fi o metodă eficientă de a ajunge la vârstnici cu o conexiune relativ intensă la viața orașului, dornici de comunicare.Astfel am procedat, în general, și în cartierele Colentina și Drumul Taberei. Am constatat, însă, că tipul acesta de abordare ne conduce, în mod inevitabil, către un soi de bulă care ar fi limitat și mai mult perspectiva unui proiect de cercetare de mici dimensiuni și cu o întindere temporală redusă. Mai simplu spus, simțeam ca necesară diversificarea paletei de interlocutori. Realitatea statistică redată în studiul București. Pulsul Comunității, realizat de Fundația Comunitară București în 2017, ne-a reconfirmat justețea căutărilor în direcțiile de diversitate etnică, precaritatea materială și a diferențelor de gen pentru cartierul Rahova. 

Spre exemplu, discuțiile cu cele două interlocutoare din Rahova ne-au făcut atenți la componenta de gen a relației cu orașul și oamenii săi; în mod predictibil, exact ca și în Colentina, femeile duc grija casei și a serviciului în perioada vieții profesionale active, harta mișcărilor lor fiind marcată mai degrabă de ținte dictate de necesitate: 

„Înainte de pensionare, lucram la o librărie la Apusului și veneam seara acasă obosită. Nimic nu mai vedeam, adormeam pur și simplu. Mă ocupam de casă, da așa, nu mă întrebați cu cumpărături…că nu mai știu. Deci sunt prea mulți ani.” (M.B)

„În timpul liber spălam, călcam, mâncare, ce era de făcut. Sau mai citeam o carte, sau… Acuma am mai mult timp liber, stau cu nepoții.” (M.I)

Studiul nostru conține și povestea de viață a unei persoane fără adăpost din Rahova. Legătura cu acesta ne-a fost facilitată de Florin Păunescu, lucrător social la Centrul Comunitar Grivița Cișmigiu, implicat, recent, în lansarea cărții poetului fără adăpost Costel Pitorac. Florin ne-a pus în legătură cu colega sa, Arina Buțu, care lucrează la Centrul Comunitar ILO Ferentari. 

În spectrul precarității, probabil că una dintre cele mai dramatice situații pe care ne-o putem închipui este cea a lipsei unei locuințe, care vine la pachet cu o incertitudine majoră legată de îndeplinirea nevoilor de bază: hrană, sănătate, siguranță fizică. 

„N-am unde să stau la [copiii mei]. Când plouă, mai mă bag într-o scară…Când este așa, dorm și pă bancă. În stația de mașină. E bine când mai găsesc câte o pătură sau țin pe la prieteni câte-o pătură. N-ai unde să stai nici la ei. Au copii, au greutăți majoritatea…” (F.V.)

Studii legate de situația persoanelor vârstnice fără adăpost indică faptul că există o tendință de creștere a numărului celor care își pierd locuința în a doua parte a vieții. Acest fenomen se întâmplă din cauza lipsei formelor de locuire cu preț redus/protejat, a permanentizării stării de precaritate materială, a numărului redus de locuri de muncă sezoniere/temporare care le-ar fi asigurat o sursă de venit, precum și a diferitelor politici și reglementări care le limitează accesul la servicii și beneficii sociale din cauza lipsei documentelor și a unei locuințe recunoscute oficial. De asemenea, precaritatea materială are drept efect imposibilitatea redresării în cazul unui eveniment neașteptat, cu impact major la nivel individual, cum ar fi, de exemplu, divorțul sau boala. În plus, experiența trăitului pe stradă poate accentua probleme de sănătate mentală și fizică preexistente și poate accelera sau înrăutăți comportamentele adictive. 

Cum a ajuns F.V. să locuiască pe stradă? Cel mai probabil divorțul a reprezentat un moment de cotitură în deteriorarea situației sale locative. După zece ani de muncă la Electromagnetica, odată cu tranziția la capitalism, lucrează ca vânzător la un butic, timp de șapte ani. Printr-o întâmplare ce pare a fi creația unui autor de ficțiune, ajunge să lucreze la Caritas, luându-se după un afiș văzut pe stradă:

„ – Ce știi să faci? 

– Ce vreți dumneavoastră. 

N-aveau contabil, n-aveau descărcător de marfă – că veneau cu tiruri de orez  

– Știi să socotești? 

Și m-a făcut contabil. Contabil și șef de depozit. […] Fiecare avea o statistică de înmulțire. Adaos comercial. […] Făceam și pază, și contabilitate – de toate.N-a durat mult, pentru că era o piramidă și trebuia să câștige cei de sus, care era în politică. […] Aștia de jos a băgat bani și s-a tăiat. Gata!” (F.V.)

Urmează, apoi, un lung șir de angajări ca paznic și ca lucrător în construcții. Acum, strada e cea care îi asigură un flux de munci temporare puternic influențate de sezon și de elementul hazard:

„Ultima oară m-a chemat un prieten ca să zugrăvim un apartament. Pe urmă, pe strada asta mai e o tipografie. A mai făcut o clădire, am muncit la a doua clădire, pentru tipografie. Și am foarte mulți prieteni care ne ajutăm, ba îmi dă fiare, ba să repar un frigider, o mașină de spălat.”  (F.V.)

Lipsa locuinței îl pune în imposibilitatea de a-și face buletin, ceea ce-l menține în cercul vicios al precarității. Speră într-o redresare a situației după obținerea unui document de identitate și continuă să se raporteze, cel puțin declarativ, la locuitorii cartierului ca la niște prieteni cu potențial de angajatori. 

„Noi ne anunțăm între noi când avem ceva de făcut. Pentru că…și la o înmormântare îți trebe patru inși să dai mortu’ jos. Aici, de exemplu, a murit un motociclist. Și a venit toți prietenii mei, și motocicliști, peste 20 de inși, și am stat toți de veghe. Mai auzi «Hai să-l dăm jos mâine, că n-are lift blocul», p-ormă îl ducem la cimitir, p-ormă la restaurant. Și d-acolo aflăm alte lucruri….” (F.V.)

Pe strada Amurgului, epicentrul cercetării noastre din Rahova, în timpul discuției cu interlocutorul nostru pentru care acasă poate fi orice loc ferit de intemperii, ne-a abordat, curios, domnul Ioviță. Se deplasează foarte greu, purtând urmele unei suferințe fizice vizibile. Fumează și ni se adresează cu aplomb: „aveți nevoie de lăutari?”. Domnul Ioviță își exprimă foarte clar apartenența la spațiul cartierului: 

„De mic copil stau pă Rahova. Și părinții mei, frații mei. Toți pă Rahova. Puteam să ne și mutăm, pe Iancului. N-a vrut tatăl meu. Nu, dom’le, noi stăm pă Rahova”. (E.I.)

Stabilim un interviu pentru a doua zi, când aflăm cu surprindere că vârsta din buletin nu e cea pe care i-am fi bănuit-o. Un aspect cu consecințe pe termen lung al precarității materiale este, fără îndoială, șubrezirea stării de sănătate. Dacă adăugăm și povara discriminării pe considerente etnice, tabloul devine și mai întunecat. Un raport al Open Society Foundation privind măsurile de protecție și susținere a comunităților de romi din Uniunea Europeană scoate în evidență lipsuri majore în privința unor condiții de trai decente. Astfel, raportul citat indică o speranță de viață considerabil mai mică în cazul populației rome decât în cel al populației etnic majoritare din toate țările europene. Accesul la servicii de sănătate este grevat de un rasism sistemic persistent, cu bariere puternice legate de comunicare și respectarea drepturilor fundamentale.  

Ca și în Colentina, apar discuții despre vecinătate marcate de punctele întunecate ale rasismului. Un rasism din auzite, proiectat pe o zonă periculoasă a Bucureștiului – cartierul Zăbrăuți, ai cărui locuitori sunt, în opinia altui interlocutor, victimele unui soi de predestinare întru precaritate extremă și criminalitate. În același timp, în mod paradoxal, pentru acest senior etnic majoritar, persistă încrederea într-un umanism a toate înțelegător: te poți înțelege cu oricine, dacă vorbești pe limba lui. 

Și experiențele negative în raport cu sistemul de sănătate duc la o lipsă de încredere în personalul medical și chiar în calitatea serviciilor pe care acesta le oferă. Domnul Ioviță indică lipsurile materiale drept cauza principală a bolii: „..din neavuturi. Uite, cum e băiatul ăsta, am să-i dau trei sute de lei. Faci stres!” (E.I.) Pierderea capacității de muncă o pune și pe seama tensiunlior care vin la pachet cu meseria de lăutar.

 Lipsa unei plase de siguranță – o existență strict dependentă de capacitatea imediată de a-ți presta meseria, devine cu ușurință terenul pentru un echilibru fragil într-o situație în care este necesar recursul la servicii medicale. Domnul Ioviță ne vorbește despre situația băiatului său bolnav de epilepsie și despre speranța pusă într-o însănătoșire miraculoasă:

„Am fost cu el peste tot. Am fost cu el la Târgoviște; se spune că era o fântână care făcea minuni. Tăticule, era lume acolo luminată cât e frunza-n pom. Am pus și bani și tot degeaba.” (E.I.)

Lipsa de încredere în sau accesul dificil la instituțiile medicale determină o reconfigurare a sistemul de valori și credințe, și o întoarcere către divinitate în speranța tratării/vindecării bolii. Credința ocupă un loc important acolo unde sistemul de sănătate și suportul din partea statului sunt deficitare.

Doamna Mariea Buzarna s-a refugiat în credință după moartea soțului său în pandemie, o alegere care, spune ea, a salvat-o. Într-o discuție despre donațiile pentru construcția Catedralei Mântuirii Neamului, ea ne spune spontan că fiecare persoană are libertatea de a alege cauza pe care dorește să o susțină. Experiența cu un sistem medical din care cei mai buni specialiști au plecat în afară, i-a grăbit, în opinia sa, sfârșitul soțului: 

„Eu nu spun, că soțul meu avea foarte multe afecțiuni, dar ce s-a întâmplat acolo eu nu știu, că nu m-a primit nimeni să văd” (M.B.). 

Pentru mai toți interlocutorii noștri din Rahova, religia are un rol important, majoritatea fiind practicanți sau cel puțin atașați ideii de putere divină. Comunitatea care se încheagă în jurul Bisericii oferă seniorilor prilejul de a cunoaște persoane noi, cu care pot lega prietenii și relații de întrajutorare. În acest sens, doamna Buzarna oferă sprijin unei doamne care nu se poate deplasa cu ușurință, ținându-i companie și ajutând-o ocazional la diverse treburi. Totodată, apropierea de credință pare a fi percepută ca un lucru firesc, activitățile pe care le implică fiind considerate mai potrivite pentru segmentul său de vârstă. 

„Citesc ce e de citit, nu beletristică. A trecut vremea aia. În tinerețe. Acum, la bătrânețe, facem altceva. (șoptește) Citesc cărți de rugăciuni.” (M.B.)

Chiar și pentru aceia care nu merg regulat la biserică sau în pelerinaje, religia este fundamentală în filosofia de viață. Domnul Gheorghe Gavrilă, șofer de meserie, dar cu suflet de filosof, consideră că religia a îmblânzit și conținut starea naturală de sălbăticie a omului:

„Religia, dintre toate realizările lumii, religia este cea mai puternică și cea mai benefică pentru om! Pentru că, în primul rând, ne-a făcut de-așa natură, religia asta, eu dacă mă-ntâlnesc cu dânsul pe stradă… nu vine la mine să mă strângă de gât. Dintr-un motiv foarte simplu […] «mă vede Dumnezeu!» […] Ăsta este rolul religiei. Rol pe care comunismul a vrut să-l desființeze. Și să-l înlocuiască cu ce?” (G.G.)

În volumul Îmbătrânirea în spațiul urban. Atașamentul spațial și excluziunea socială este tratată, pe larg, tema înaintării în vârstă în relație cu spațiul personal, de locuit și cu structura orașului. Autorii pornesc de la o teorie devenită deja clasică în teoria geografiei umane, Modelul Ecologic al Îmbătrânirii, postulată de Lawton și Nahemow în anii ’70. Conform acesteia, evoluția relației dintre individ și spațiu în decursul procesului de îmbătrânire poate fi înțeleasă prin raportarea la două criterii majore: competența personală – înțeleasă ca sumă a caracteristicilor interne, de personalitate, și a celor de natură externă ale individului (statut financiar, relații sociale etc.) – și presiunile venite din mediul în care respectivul individ trăiește – caracteristicile fizice ale spațiului, gradul de siguranță pe care îl presupune viața acolo, dar și apartenența la grupul familial/social. 

Editoarea volumului menționat, Allison E. Smith, discută două elemente cheie pentru înțelegerea transformărilor prin care trece relația individului cu spațiul său odată cu trecerea anilor: statornicirea (ageing in place) și apartenența la loc (place in ageing). Astfel, în esență, ampla dezbatere legată de faptul că tindem să rămânem în același loc pe măsură ce înaintăm în vârstă scoate în evidență faptul că pe măsură ce dobândim o cunoaștere mai aprofundată a caracteristicilor spațiului pe care-l folosim, ne limităm la acesta pentru a reduce stresul și a ne reconfirma senzația de control. 

Acestei dimensiuni psihologice i se adaugă factorul fizic, al unui posibil declin motor care ne face să rămânem pe teritorii familiare și sigure. Din punctul de vedere al dimensiunii identitare, așa cum remarcă Smith et al, trecând în revistă cercetările în domeniu, legătura cu locul merge dincolo de ideile, sentimentele și preferințele pe care le dezvoltăm în legătură cu acesta. Este vorba, în acest caz, de o întrepătrundere a nenumărate ițe psihologice, sociale și de istorie personală, care fac ca locul în care ne aflăm să devină parte din cine suntem. Autorii remarcă, de asemenea, rolul imaginației și al rememorării repetate, care fac ca limitarea spațiului disponibil/accesibil să nu reducă ideea despre sine a omului respectiv la ce este vizibil doar aici și acum.

Pe doamna Buzarna, moartea soțului a marcat-o în așa măsură încât vizitarea locurilor în care au călătorit împreună este o sursă de suferință și motivul pentru care aceasta și-a redus voit deplasările. Practic, singura ei țintă recurentă, în afară de vizitele la copii, este biserica. 

„În rest, io nu plec, nu plec nicăieri. Nu am unde să merg și nu mai e ce-a fost odată. Nu am mers pe nicăieri de când a plecat soțul meu de pe lumea asta. Pentru că nu pot să merg în locurile frumoase pe unde am fost cu el. Este foarte greu.” (M.B)

Pentru doamna Buzarna, nu schimbarea locului, ci a formei de locuire, ar face o diferență la nivel de confort. Mediul urban nu o deranjează neapărat, ci mai degrabă condițiile de acces la spațiul exterior: 

„M-aș muta, dar nu în alt cartier. M-aș muta la o căsuță mică, cât pentru mine. […] Când e vreme urâtă, stai în casă de la ora cinci. Eu după-amiază nu ies din casă. Stai în casă, pur și simplu. Așa, ieși în curticica ta acolo, cât este, câțiva metri.” (M.B)

Un studiu legat de mobilitatea intraurbană în corelație cu înaintarea în vârstă, cu focus geografic pe Suedia, ilustrează două direcții de mișcare pe teritoriul orașului: pe de-o parte, migrația către suburbii în perioada vieții mature, pe de altă parte, revenirea către centrul orașului la vârste mai înaintate. În contextul social și economic specific acestei țări, mișcarea către centrul orașului ar fi motivată de dorința participării mai ușoare la viața culturală și socială. Discuțiile cu interlocutorii din Rahova au conturat o imagine total opusă – mai precis, o legătură fragilă spre inexistentă cu centrul orașului și o stabilizare în aria restrânsă din jurul casei, mai ales din considerente de sănătate. 

De exemplu, cele două doamne intervievate nu au mers de multă vreme în centrul orașului. Întrebate despre o posibilă ieșirea la restaurant în ultima vreme, domna Buzarna invocă dispariția soțului ca impediment major, în timp ce pentru doamna Irimia acest lucru nu este dezirabil sau necesar, din cauza neîncrederii în calitatea mâncării care nu este făcută în casă. 

Plasând discuția despre mobilitate în contextul dificultăților locomotorii fizice, domnul Ioviță ne povestește despre dependența aproape exclusivă de scuterul achiziționat prin eforturile copiilor și despre pericolul permanent al deplasării cu acesta într-un trafic auto destul de agresiv: 

„Mușchii mei e atrofiați. […] Ăsta e picioarele mele. Dacă mi l-ai luat, gata. […] Merg așa pe lângă trotuare. Dacă vă văd așa, opresc, trece mașina și p-ormă trec și eu. Mi-e frică, că vine în viteză.” (E.I.)

Când vine vorba de deplasări pe distanțe mai mari, se bazează pe bunăvoința celorlalți pentru folosirea mijloacele de transport în comun: 

„Mi-e greu, foarte greu, tăticule, că tre’ să ridic picioru’ așa sus. Și mă ia cineva din mașină. […] M-așează pă scaun, și cobor unde trebuie să cobor.” (E.I.)

Domnul Vladu este singurul care ne-a menționat centrul orașului ca destinație pentru agrement, el fiind atras de spectacolele de lumină și sunet din Piața Unirii. Tot el este cel care face referire și la activități sportive în aer liber, lucru care se datorează, probabil, și faptului că este cel mai tânăr interlocutor:

„Un teatru în aer liber, un tenis de picior. Tre să te relaxezi. Că dacă le pui pe toate la suflet, nu faci nimic.” (F.V)

În acest caz, trebuie însă menționată importanța mobilității ca strategie de supraviețuire, domnul Vladu fiind nevoit să parcurgă diverse distanțe pentru procurarea celor necesare traiului. În lipsa oricărui spațiu propriu de depozitare a resurselor, totul este procurat pe drum:

„Dacă fac rost de bani, mă duc și-mi iau un tricou de doi lei. Mai sunt second-hand-uri din astea. Dacă nu, mă mai duc pe la fundații din astea.” (F.V.)

Domnul Gavrilă, pe de altă parte, deși a lucrat după pensionare ca șofer de taxi și se deplasează în continuare mult cu mașina, preferă spațiul casei pentru relaxare. 

„Nu sunt tipul de om să… mă duc în parc, să… nu. Stau acasă, citesc o carte…” (G.G)

Toate interviurile desfășurate în cadrul proiectului „Bucureștiul Seniorilor” au inclus o ultimă întrebare despre schimbările pe care interlocutorii noștri le-ar face dacă ar dispune de puterea și resursele necesare – adică de o baghetă magică. Practic, i-am invitat la un exercițiu de imaginație prin care să-și exprime cea mai mare sursă de nemulțumire sau îngrijorare în legătură cu existența lor în cartier.

Pentru domnul Vladu, cartierul este bine administrat, reperele de evaluare fiind iarba/spațiile verzi, pavelele și marmura folosite în spațiul public, dar și prezența parcurilor. Speranțele sale de mai-bine se leagă de o posibilă înscriere într-un partid constituit pe criterii etnice (dar „unde primesc pe oricine”), statut care, în viziunea sa, facilitează posibilitatea de a obține o casă și un loc de muncă. Tipul acesta de încredere într-o entitate presupus-salvatoare seamănă cu situațiile în care, ca și în celelalte cartiere, îmbunătățirile sau reparațiile, ori obținerea de beneficii, sunt puternic asociate cu persoana primarului, mai degrabă decât cu un mecanism instituțional. 

„Aici e școală. A luat foc și domnu’, asta, Piedone, a făcut-o. Da ce ardea aicea. De la niște cabluri d’astea electrice. […] Ia uitați! Parcă e de când lumea și pământu’ aici!”. (E.I.)

Ambele variante, primarul-salvator și partidul-salvator, sunt semne ale unei relații șubrezite cu ceea ce înseamnă instituții ale Statului și ale învestirii cu încredere a unor persoane a căror bunăvoință trebuie câștigată pentru obținerea de sprijin întru supraviețuire. 

În aceeași cheie a luptei pentru supraviețuire, pentru domnul Ioviță, o viață mai bună în cartier are două coordonate majore: locuința și costul vieții. 

„Aș face case. Aș da posibilitate la lume să trăiască mai bine. Cu scumpirile astea, cu astea, ne omoară! Aș face să fie toată lumea bine. Le-aș da salariu decent, ca să poată să trăiască. Trăim niște vremuri, de nescris. Înainte, cu o sută de lei, cumpăram o stradă d-asta.” (E.I.) 

În ambele situații este evidentă nesiguranța care însoțește plasarea în puncte vulnerabile ale câmpului muncii – munca temporară, profesii liberale. Devine, prin urmare, de înțeles centrarea pe acoperirea, în primul rând, a nevoilor de bază. 

Pentru doamna Irimia, iureșul vieții din ziua de azi este principalul motiv de îngrijorare în relația dintre oameni și oraș. Ea pare să resimtă o accelerare a vitezei vieții de zi cu zi căreia nu-i găsește un echivalent în perioada tinereții sale:

„Pentru voi, tineretul, e păcat să fii așa, tot timpul… sub presiune. Stresat tot timpul, să merg colo, să fac colo, să fac… Nu știu, pe timpul nostru nu era așa. Aveam mai mult timp, de când veneam de la servici… Bine, că toată viața m-am culcat la 12 noaptea. […]  Nu m-am culcat mai devreme niciodată, că eram ocupată, aveam treabă, aveam… Spălam vasele în două ligheane, într-unul le limpezeam, că așa era timpul atunci. (Dar) aveam mai mult timp decât acuma. Trece ziua foarte repede!” (M.I.)

O temă comună în discursul său, dar și al doamnei Buzarna despre schimbare este aceea a ordinii și curățeniei. 

„În cartierul ăsta aș schimba lumea, să fie mai bună. Mai ordonată, mai curată. În rest, sănătate să ne dea bunul Dumnezeu. Dar n-o să se schimbe nici în o mie de ani de acum încolo. […] De unde nu mi-a plăcut, probabil că de-aia n-am ținut minte vreo bucurie cu ani în urmă, când m-am mutat.” (M.B.)

Această nevoie pare să exprime o nesiguranță prezentă la un nivel mai general, izvorâtă din constatarea diferențelor dintre generații și care are, într-un fel, legătură cu ideea de respect față de autoritate sau față de vârstă. De exemplu, doamna Buzarna vorbește despre adaptarea la specificul epocii și invită la o înțelegere mai nuanțată a responsabilității față de condițiile de trai din prezent:

„Am avansat, ne-am deșteptat. Zice că pe timpul celălalt eram proști. Nu eram proști! Eram și noi, cum se zice, ca la vremea respectivă. Și ne-am dat după ei, ne dăm și după cei de acuma. Că n-a făcut ei nimic și că ne lasă cu niște pensii amărâte? Asta este! Încercăm să ne descurcăm așa cum sunt. Este greu, nimic de zis.” (M.B.)

În cele din urmă, domnul Gavrilă plasează ideea de schimbare pozitivă în planul uman, mai degrabă decât în cel material, al structurii și funcționalității orașului. Însă acesta apelează la idei pseudo-creaționiste și își declină competența de a reface o lume nouă. Regăsim, în cuvintele sale, ecourile celorlalte mărturii care merg în direcția obișnuinței cu disconfortul care reduce deschiderea față de nou sau schimbare din cauza riscului ca acestea să înrăutățească starea de fapt și așa precară:

„[…] Dacă eu aș avea puterea asta să schimb, mi-ar fi teamă să nu… să nu fac ceva rău. Că deocamdată, așa cum este… mai bun, mai rău, dar m-am obișnuit cu el, m-am obișnuit cu oamenii. Dar ca să schimbi ceva cu care te-ai obișnuit… Pentru că, după umila mea părere, cei care ar schimba lucrurile… nu este un cartier întreg, cu case, cu străzi, cu… Nu! Sunt oamenii. […] Dar ca să schimb și să mă trezesc cu altceva decât mi-am dorit, nu. Mai bine lasă-i așa cum sunt” (G.G.)

„Bucureștiul Seniorilor” a surprins o parte din problemele pe care le pune locuirea în cele trei cartiere pentru rezidenții seniori. Discuțiile ocazionate de expunerea fotografiilor și a filmelor rezultate din munca de teren au scos la iveală dorința participanților de a afla moduri prin care își pot face auzită vocea și-și pot urmări îndeplinirea unor obiective comune. Astfel, constatărilor noastre despre astfel de obiective posibile li se adaugă faptul că este nevoie de spații și forme de organizare care să le facă mai accesibilă ideea de participare civică și care să le ofere seniorilor instrumente directe de acțiune.

Acest articol a fost realizat pe baza cercetării de teren realizate împreună cu studenții la Masterul de Antropologie şi Dezvoltare Comunitară şi Regională din cadrul FSAS, UniBuc: Doina Iancu, Andreea Partenie și Horia Bârloiu, în cadrul unui stagiu de practică inițiat de ISCOADA, sub coordonarea cercetătoarei Ioana Jelea-Ioniță. 

Proiect co-finanțat de Primăria Municipiului București prin ARCUB, în cadrul Programului „București afectiv” 2022. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Primăriei Municipiului București sau ARCUB. Pentru informații detaliate despre programul de finanțare al Primăriei Municipiului București prin ARCUB, puteți accesa www.arcub.ro