Proiectul „Bucureștiul Seniorilor” își propune să surprindă modul în care se împletesc istoria transformării spațiului public al cartierelor bucureștene cu poveștile de viață ale rezidenților seniori. Au fost realizate câte cinci tururi ghidate în Colentina, Drumul Taberei și Rahova, urmând ca o dezvoltare viitoare a proiectului să se concentreze și pe celelalte cartiere ale capitalei. Intenția a fost aceea de a construi o hartă afectivă a zonelor străbătute la pas împreună cu interlocutorii noștri, pentru a face posibil un dialog mai substanțial cu alte segmente de vârstă și grupuri sociale sau etnice cu care seniorii își împart spațiul și-și intersectează drumurile. De asemenea, acest tip de demers se dorește a oferi o voce (mai puternică) seniorilor în posibile decizii legate de structurarea și organizarea orașului. 

Dezvelirea straturilor de memorie care acoperă spațiul public urban au revelat măsura în care seniorii consideră locuirea în și apartenența la un anumit cartier drept un element identitar primordial, dar și motivațiile și forțele care au dictat mișcările lor în interiorul Bucurestiului. Discuțiile despre transformările arhitectonice ale cartierelor au revelat percepții pozitive la nivel micro ale unor forțe economice și politice cu efecte zdrobitoare la nivel macro.

Invitația de a examina modul în care spațiul urban răspunde nevoilor seniorilor a făcut, de asemenea, posibilă identificarea elementelor care definesc, pentru interlocutorii noștri, un trai comod: mobilitatea intraurbană cu mijloace de transport în comun, proximitatea parcurilor și accesibilitatea diverselor surse de hrană sau de servicii medicale. În cele din urmă, am surprins o parte din nevoile neacoperite de socializare, care să le ofere seniorilor ocazia de a se conecta (mai mult) la viața socio-culturală. 

Ideea proiectului „Bucureștiul Seniorilor” s-a născut ca urmare a colaborării din 2020 dintre ISCOADA și Fundatia Comunitara Cluj. Echipa ISCOADA a participat atunci la realizarea designului și a metodologiei de cercetare folosite pentru tururi ghidate similare desfășurate în cadrul programului ReActiv 65+, care avea drept scop „prelungirea vieții active a persoanelor vârstnice prin implicare voluntară și civism”.

Ce ne spune online-ul despre Colentina, în afară de improbabila poveste a etimologiei populare „colea-n tină”? Un cititor grăbit ar fi putut afla, prin 2012, că acesta se află pe lista celor mai rău famate cartiere din București. În 2017, presa notează pierderea unuia dintre simbolurile cartierului – avionul de la intersecția cu Șoseaua Fundeni. Mai aproape de zilele noastre, în contextul unui interes crescând față de proiectele imobiliare care împânzesc Bucureștiul, se face din ce în ce mai des apel la istoria construcției cartierelor-dormitor pentru ilustrarea neajunsurilor unei perspective uniformizante și heirupiste asupra locuirii. Conform sursei citate, aceste cartiere erau menite să contribuie la îmbunătățirea condițiilor de trai a populației bucureștene de la periferie, precum și să ofere o locuință potrivită celor strămutați în mediul urban pentru a servi ca mână de lucru în marile întreprinderi comuniste. 

Unul dintre simbolurile cartierului Colentina este Piața Obor, un spațiu palimpsest, monument istoric, loc de conflict între practicile comerciale tradiționale și cele moderne, de negociere a supremației între marfa locală și cea de import și, mai nou, gazdă a evenimentelor culturale underground. La fel ca în cazul multor locuri emblematice pentru capitală, printre istoriile Oborului se numără retro-reveriile cu accente personale, cronicile mai mult sau mai puțin precise ale dedesubturilor politice ale modernizării pieței, amestecul vizual de nou și vechi din social media, memoriile vizuale digitalizate despre spațiile de socializare, sau chiar emisiuni radio care portretizează piața ca centru suprem al conversatiilor inedite.

Proiectul „Bucureștiul Seniorilor” a avut ca bază metodologică ideea de etnografie în mișcare. Plimbările între punctele de interes stabilite de seniori au constituit un mediu propice pentru readuceri aminte legate de copilărie, viața de familie și cea profesională, schimbări socio-politice ale căror unde de șoc au fost resimțite profund de interlocutorii noștri, schimbări ale spațiului urban proxim și general, evoluția relațiilor dintre generații, mobilitatea, precum și mecanisme de supraviețuire în situații limită (precaritate, boală, moarte).  

Circuitul locativ al interlocutorilor noștri a extins aria de acoperire a rememorărilor dincolo de limitele cartierului Colentina. O reprezentare grafică a traseului urmat de aceștia până la stabilirea într-un anumit punct al Bucureștiului s-ar constitui într-un soi de labirint al necesității, mai degrabă decât un parcurs care reflectă alegeri și preferințe. 

O bună parte din interlocutori iau contact cu Bucureștiul la vârsta adolescenței, mutându-se în Capitală pentru a-și continua studiile. Stabilirea în cartierul Colentina are loc la maturitate, după întemeierea propriilor familii. Este cazul Elenei Oprea, care își construiește împreună cu soțul o casă pe strada Andronache, după ce casa acestuia din zona Sf. Vineri este demolată. După Revoluție, cei doi se mută la bloc, în același cartier, pentru ca mai apoi familia să se stabilească în casa în care doamna Oprea locuiește în prezent. Rămânerea în Colentina este motivată de faptul că e o zonă familiară, liniștită, cu „oameni mai buni, mai bătrâni. Civilizați!” Cu fiecare mutare, familia reia procesul de reconstrucție și adaptare a spațiului în ideea menținerii apropierii dintre generații. În cazul ultimei case, planurile sunt însă zădărnicite de moartea soțului, apoi de îmbolnăvirea interlocutoarei noastre: „Gândul nostru era să-i ridicăm etaj, să stea fata.” (E.P)

Paula Marin se mută în Colentina împreună cu soțul în anul 1975, într-un apartament cumpărat prin ICFL. Chiar și așa, zona nu-i este străină, căci doamna Marin a urmat școala profesională în Balta Albă și, de-a lungul adolescenței, a locuit în diverse cartiere vecine, în gazdă. Amintirile ei legate de acest parcurs punctează fluctuația în materie de condiții de trai:

„Stăteam într-o magherniță, măi, copii… care mi-a furat șobolanii cartofii din plasă […] La bloc? E foarte bine. Păi față de cum am trăit și cum am trăit la părinți, cu ligheanul și albia…” (P.M)

Mihai Gheorghe a locuit inițial împreună cu soția sa în zona Pipera, în casa părintească a acestuia. Cei doi se stabilesc în cartierul Colentina după ce își pierd locuința în urma unui incendiu. Pentru domnul Gheorghe, mutarea a reprezentat o schimbare pozitivă, fiind plăcut impresionat de atmosfera cartierului și amabilitatea vecinilor. 

„Toți ne respectăm aici. Avem un respect reciproc. Am vecini foarte buni. Cumsecade și… nu umblă cu fel și fel de… bârfe. Ceea ce mie îmi displace.” (M.G.)

În cazul interlocutorilor care s-au născut în Colentina, se observă același tip de mobilitate pe parcursul vieții, motivată în special de întemeierea propriei familii. În ciuda faptului că aceștia s-au stabilit în diverse alte zone de-a lungul timpului, legătura cu cartierul s-a păstrat prin relațiile de familie și locul de muncă. Grigore Orzănescu părăsește Colentina în copilărie, atunci când se mută cu părinții la Baba Novac. Cu toate acestea, o parte din familia extinsă rămâne în cartier, fapt care face ca acesta să revină aici cu regularitate. La vârsta de șaisprezece ani, domnul Orzănescu începe studiile liceale și se angajează la fabrica pe pompe Aversa, ceea ce îl apropie și mai tare de cartier. Prima tentativă de a se muta din nou în Colentina are loc la maturitate, spre finalul anilor ‘80, atunci când se înscrie pe listă pentru a primi o garsonieră. 

„Dar garsonieră n-am putut să văd, că erau alții cu pile în fața mea!” (G.O.)

În urma acestui episod, sfârșește prin a-și cumpăra o locuință în cartierul Pantelimon, împreună cu soția. Revenirea definitivă în Colentina are loc în anul 2007, după ce cuplul divorțează. Din cele relatate de Grigore Orzănescu, decizia de a se muta în acest cartier este mai degrabă motivată financiar.

Pentru Ludmila Rotaru, care locuiește în prezent în Crângași, Colentina este cartierul copilăriei și al tinereții. A locuit aici de la șapte până la douăzeci și cinci de ani, când s-a mutat împreună cu soțul său. Povestește despre biserica Sfântul Dumitru ca loc de întâlnire cu vecinii de Paște și de Crăciun, dar și despre fabrici în locul cărora acum vedem blocuri, un magazin Kaufland, sau mall-ul Veranda – locuri cu însemnătate pentru strategiile de procurare a bunurilor de strictă necesitate în Comunism. Pe lângă amintirile din acea perioadă, care creează o puternică legătură afectivă față de cartier, relația cu spațiul este una încă activă, aceasta revenind săptămânal în Colentina pentru a se îngriji de mama sa. 

Pentru toți interlocutorii, Piața Obor este un punct esențial în cartier, însemnătatea acesteia trecând dincolo de aspectul comercial. În cazul domnului Orzănescu și al doamnei Ludmila, imaginea pe care aceștia o au față de spațiul pieței este puternic influențată de experiențele și imaginile din copilărie. Pentru Ludmila Rotaru, Piața Obor este legată de fascinația pe care au exercitat-o asupra ei zilele de sărbătoare – Zilele Recoltei sunt asociate cu bogăția de culori și cu jocurile luminii naturale, mai degrabă decât cu gustul sau abundența materială. Grigore Orzănescu punctează cu acuratețe transformările prin care a trecut piața de-a lungul timpului și își amintește cu drag de perioada anilor ‘70, când în zonă era un parc de distracții. Din povestirile sale, reiese o puternică preocupare față de piață în sine, ca spațiu construit: modul în care s-a schimbat configurația acesteia, problemele care apar pe parcurs, și felul în care ele sunt soluționate.

Spre deosebire de observația participativă și de interviul clasic, etnografia în mișcare prezintă, conform socioloagei Margaret Kusenbach, avantaje legate de accesul la percepții subiective ale interlocutorului, care într-un context static sau prin simpla observare din exterior nu ar fi activate deloc sau îndeajuns. Prin însoțirea interlocutorului în mediul său familiar, cercetătorul poate accesa percepții despre mediul înconjurător, identifica practici spațiale (moduri de folosire și de interacțiune cu spațiul), readuce la suprafață elemente din biografia interlocutorului și, mai ales, poate înțelege lucruri despre arhitectura socială și regulile de conviețuire în comunitatea acestuia. Accentul se pune pe ideea de însoțire, deci recunoașterea rolului de ghid al interlocutorului cu care se realizează incursiunea respectivă. 

Din discuțiile cu seniorii din Colentina au reieșit diverse elemente biografice care le-au influențat relația cu spațiul orașului și mișcările în interiorul acestuia. 

Nevoile familiei și profesia i-au acaparat toată atenția și energia Elenei Oprea, astfel că o chestionare a relației cu cartierul nu a putut să-și mai găsească locul printre preocupările sale. Cel puțin nu în tinerețe: 

„Chiar nu aveam timp să mă gândesc cum e în cartier, ce e… Plecai de dimineață la servici, veneai acasă, făceai treabă, făceai mâncare. N-aveam timp să… să mă ocup”. (E.O.)

Există însă un amănunt important, cel al relațiilor de vecinătate, a căror evoluție e semnificativă pentru spațiul proxim – mica comunitate din jurul casei. Astfel, doamna Elena poate numi și da amănunte despre toți vecinii de la prima casă construită împreună cu soțul, însă generațiile s-au succedat și aceste legături s-au pierdut. În prezent, se înțelege bine cu vecinii din jurul celei de-a doua case din cartier, dar mai degrabă la nivel formal: 

„Nu pot sa spun treaba asta [că mă ajută vecinii – n.r.]. Vecinii mei au servici… «Condoleanțe! Bună ziua! Ce faceți?» Cam atât”. (E.O.)

Incursiunea în cartier reactivează inclusiv amintiri despre rolurile de gen din cadrul familiei celor intervievați, cum este cazul Paulei Marin:

 „Mă sculam dimineață la cinci jumate când pleca soțul, îi făceam pachetul, p-ormă venea copiii, trebuia să-i pregătesc de școală, p-ormă se pregătea să plec și io la servici, că lucram în două ture..” (P.M)

În povestirile sale marcate de un umor autoironic, doamna Marin face trimiteri la relația cu soțul – „șofer la ambasadă, nu terchea-berchea” – mai ales în privința libertății de mișcare. Ea ne citează, de exemplu, constatarea amuzant-amară a surorii sale în legătură cu frecvența cu care călătorește după moartea soțului: 

„Fă, dădică, dacă ar vede Generalul pe unde umbli tu, ți-ar jupui pielea.” (P.M.)

Confesiunile peripatetice ale Ludmilei Rotaru ating, și ele, dimensiunea de gen și scot în evidență importanța locuinței ca element de negociere a libertății în cuplu: 

„Pe vremea lui Ceaușescu aveam casă, și bărbații, pe vremea aia, se fereau de femei cu case, știi? Le era frică că-i pui bagajul când nu-ți convine, că-i pui bagajul la ușă și gata! (râde)” (L.R)

Remarca despre locuința proprie capătă o greutate mai mare în contextul copilăriei sale petrecute într-o familie „putin disfuncțională”, marcată de consumul de alcool al tatălui. Astfel, copilul Ludmila Rotaru visează la o casă a ei, ca să poate face ce-și dorea: „să merg la spectacole, să-mi cumpăr cărți, reviste”. 

Interviurile în mers ne-au deschis, de asemenea, calea către înțelegerea modului în care interlocutorii noștri se raportează la ideea de guvernare și de administrare a spațiului urban. Asocierea beneficiilor acordate de municipalitate cu bunăvoința unei persoane – edilul, mai degrabă decât cu un act administrativ, este un element comun al tuturor discuțiilor cu seniorii din Colentina. Ludmila Rotaru și Paula Marin fac precizări legate de introducerea transportului gratuit pentru pensionari, în timp ce Grigore Orzănescu face o constatare din sfera „s-a furat, dar s-a și făcut.”  

„Până acum câțiva ani a fost un… un primar foarte capabil, Onțanu. A făcut și multe greșeli, care astea l-au costat foarte mult. […] Dar ne-a ajutat și pe noi, în special cartierele astea, ne-a ajutat foarte mult și cu căldura, și cu apa, și cu de toate.” (G.O.)

„Este transportu’ ăsta gratuit care ni l-a dat doamna Firea, să-i dea Dumnezeu sănătate.” (P.M.)

Tema comparației între Colentina și centrul orașului sau alte cartiere dă naștere unor scenarii de tipul hic sunt dracones – teritorii periculoase, neexplorate. Centrul este asociat cu viteza, graba, lipsa de atenție, dar și cu un soi de evoluție, în timp ce cartierul rămâne un acasă-refugiu. 

„A ajuns inteligența asta prea… depășește limita bunului simț.” (P.M.)

„Nu auzi că s-a bătut, că a intrat să fure. […] N-auzi drogați, copii să se bată… Dacă stai în curte, nu e nevoie să încui de zece ori. […] Asta e zona noastră, încă n-a venit oamenii care să facă rău. […]

În centru, în oraș, sigur există [jigniri, ură de rasă, bullying – n.r.]. Că-i țigani, că-i chineji – a venit foarte mulți… poa’ să zică «Nu vorbesc cu ăla, că e mai urât, că ăla vorbește altă limbă, că ăla nu știu ce…» Nu-i adevărat! Nu există [la noi în cartier – n.r.]!”. (E.O.)

Discuțiile cu seniorii din Colentina au adus la suprafață și semne ale unor tensiuni născute în contextul proximității față de minoritatea romă sau de migranți. Avem aici de-a face cu un sistem de credințe relativ vagi (și neexplorate pe deplin în cadrul proiectului) despre cine sunt cei pe care interlocutorii noștri îi plasează în categoria vecinătății indezirabile. Putem discerne, astfel, urmele unui rasism latent (respingere automată, fără experiența directă a unui conflict care să fi „justificat” aversiunea față de categoria respectivă), care poate coexista, în mod paradoxal, cu deschiderea față de anumiți migranți (din Ucraina, de exemplu); apoi un soi de rasism internalizat, care se activează la întâlnirea cu membri ai aceleiași comunități etnice aflați, însă, într-o situație de precaritate materială extremă. O variantă de poziționare cu accente xenofobe s-ar justifica prin faptul că prezența migranților (în special cei din Orientul Mijlociu și Îndepărtat) devine amenințătoare atunci când intervine concurența cu aceștia pentru resursele locale (presupus extraordinare): 

„[…] Au venit ăștia și cu o șaorma și cu o baclava, ne-a luat mințile. Lasă-mă, că iar vorbesc prostii. [își face cruce peste buze – n.r.]. Pune pază gurii mele, Doamne! […]

 Vine că avem toate alea: mare, munte, deltă.” (P.M.)

Practic, regăsim în grupul interlocutorilor noștri o imagine la scară mică a ceea ce constată un studiu IRES recent, care include date despre încrederea în migranți și romi. Conform studiului citat, s-au constatat grade de acceptare socială diferite, mai precis locuirea în același oraș, pentru minorități etnice, și în aceeași țară, pentru migranți. De asemenea, studiul indică un grad de încredere în romi de trei ori mai mare în cazul celor care au interacțiuni directe cu ei, decât în cazul celor a căror părere despre această comunitate este mediată.

Un studiu al Manuelei Marin despre Imaginea Comunismului în cultura populară română, cu focus pe reprezentările media, scoate în evidență trei elemente cruciale în înțelegerea acestui tip de nostalgie: (i) faptul că perioade de relativă bunăstare și confort la nivel individual sunt greu de asociat cu contexte generale negative, (ii) faptul că după căderea Comunismului se ajunge greu la crearea unui alt tip de contract social decât cel în care Statul juca un rol paternalist și uniformizant și, în cele din urmă, (iii) percepția legată de o anume relaxare a normelor sociale, în cazul schimbării de regim, care țin de respectul față de autoritate. Regăsim ecouri ale acestor constatări în mai toate mărturiile seniorilor din Colentina – despre cum era „pe vremuri”. 

Din cele relatate de Grigore Orzănescu se conturează o idee a progresului, a evoluției cartierului și a bunăstării, ce începe odată cu epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej, despre care spune că „era un om vrednic”. Deși existau probleme și atunci, acestea erau „discrete” și compensate de abundența hranei și un nivel de trai mai mult decât decent (salarii „destul de bune”, o viață „simplă”). Proiectele de modernizare și reconfigurare a spațiului urban derulate după anul 1955 transformă gradual Colentina copilăriei sale, percepută ca un cartier foarte înghesuit, marcat de precaritate. Treptat, dispar casele mici și străzile înguste pe care se strecurau tramvaie, fiind înlocuite de bulevardul amplu flancat de blocuri moderne. Domnul Orzănescu cunoaște bine zona, deoarece bunica sa locuia acolo: 

„Această stradă s-a… efectiv, s-a dărâmat complet. […] A fost frumos, într-adevăr, că nu mai era… acele locuri înghesuite, cu case urâte, și vedem și noi o stradă, o șosea într-adevăr care merită să circuli pe ea fără probleme, fără… zgomot prea mare.” (G.O.)

Raportându-se la propriile începuturi marcate de lipsuri materiale, și Paula Marin găsește o justificare plauzibilă pentru transformările urbanistice forțate din perioada comunistă:

„P’aicea erau niște șandramale de case… c-au făcut blocuri, da!” (P.M.)

Experiența trăită a seniorilor noștri ne arată ceva mai clar și cum o anumită nostalgie modernă despre „Bucureștiul de altă dată” – al caselor vechi, al târgurilor și târgoveților și al cântului de mahala, a devenit o reprezentare supra-pitorescă a unei perioade de timp percepute de interlocutorii noștri ca precară și insalubră.

Pentru mulți dintre seniori, contextul nostalgiei față de epoci trecute se centrează și pe elementul vârstă. Un tip de regret, cu ramificații în sfera economică, este exprimat de Mihai Gheorghe: 

„Eu nu am fost comunist, dar consider că au făcut lucruri foarte bune, în special pentru cei tineri. În momentul de față, nu găsești de lucru. Noi, cum e o vorbă din popor, ne-am trăit traiul, ne-am mâncat mălaiul. Dar ce facem cu tinerii?” (M.G.)

La fel simte și Paula Marin. Bucureștiul pe care-l cunoștea se schimbă în multe feluri care, în sistemul ei de referință, nu au sens ori sunt o sursă de nesiguranță: 

„Mi-e milă de voi. N-aveți un loc de muncă asigurat, n-aveți o școală bine făcută, cu caligrafie și gramatică, și o matematică cu algebră, cu Țițeica […]. Noi, generația de la 60 de ani în sus, am răbdat d-am făcut blocurile astea și țara asta așa de frumoasă […] ” (P.M.)

În cadrul vastei sale activități centrate pe studiul spațiului, geografa Doreen Massey a scos în evidență importanța observării elementelor care coexistă în același spațiu pentru a înțelege relațiile de putere care se conturează și care le dicteză prezența și mișcarea. Massey vede interacțiunea dintre om și spațiul construit ca o reflecție a contextului cultural, economic, social și politic al individului care este observat. 

În cazul nostru, transformarea spațiului construit, mai ales apariția marilor proiecte imobiliare recente pe locul fostelor întreprinderi din perioada comunistă, dă naștere unor reflecții cu iz de neputință. Nostalgia își găsește o contrapondere puternică în necesitatea adaptării constante la nou: 

(trecând pe lângă ruina fostei întreprinderi Aversa) „Aici probabil se vor construi blocuri. [Când o văd – n.r.] sentimentul pe care-l am când trec este o clădire din aceea care avea o destinație și nu s-a terminat de făcut. Și aici e la fel. Cum se spunea? Aici sunt banii dumneavoastră. Noi am muncit ca să avem, să construim. Nu ne-am dorit noi să trăim în comunism, dar am trăit și noi cum s-a putut. Acum încercăm, unii dintre noi, să ne acomodăm. […] Încercăm să ne acomodăm, să ținem ritmul, să ținem pasul cu noua viață.” (L.R.)

Primul punct de interes în cadrul turului ghidat de Elena Oprea este casa de pe strada Andronache, unde a avut un magazin. Afacerea durează cinci ani, după care familia renunță la ea – începuseră să apară magazinele mari. Oprită în fața unor ferestre acoperite cu obloane metalice, ea povestește: 

„Aici a fost primul meu magazin. Am avut o afacere de familie – produse pre-ambalate. Imediat după Revoluție. Da’ p-ormă n-a mai mers și l-am închis. Am făcut și io’ ce-a făcut toată lumea. Nu mai aveam servici…” (E.O.)

Se întrevede, aici, fundalul perioadei de tranziție către capitalism, cu problema șomajului și a reconversiei profesionale, dar și a înghițirii micului comerț de cartier de către giganții retail-ului. Atât pentru Elena Oprea, cât și pentru Paula Marin, lungimea distanțelor parcurse zilnic e dictată de geografia locurilor de muncă, iar folosirea spațiilor de agrement devine o activitate posibilă abia după încheierea vieții profesionale, odată cu preluarea sarcinii îngrijirii nepoților. 

Restructurarea APACA grăbește decizia doamnei Marin de a se pensiona. Tranziția către capitalism – avea să lucreze și în sistem privat, la firma de confecții Tata și Fiul – vine la pachet cu o nesiguranță în privința locului de muncă, a cărui pierdere o resimte ca pe o excludere dintr-un loc de adăpost:

 „[Am ieșit la pensie] să nu rămân pe afară.”(P.M)

Spectrul șomajului, după o lungă viață profesională petrecută în același loc, îi rămâne adânc întipărit în minte și lui Grigore Orzănescu. El părăsește întreprinderea Aversa după privatizarea acesteia, care s-a și soldat cu închiderea fabricii. Este trecut în șomaj – „Eram pe listă primul“ – dar se angajează la Curtea de Apel, ca lăcătuș, după un an.

 În cazul Ludmilei Rotaru, persistă laitmotivul adaptării și în privința parcursului profesional. Lucrează în sistemul medical din perioada Comunismului până la pensionare, iar apoi își completează veniturile la un cabinet dentar și făcând contabilitate primară.

„A trebuit să supraviețuiesc și atunci, mi-am luat singură viața în mâini și am zis: Tot înainte!”. (L.R.)

Dincolo de statutul de piatră de hotar pentru modelele economice în cadrul cărora s-au desfășurat relațiile de muncă ale interlocutorilor noștri, Revoluția din 1989 este evocată și ca moment marcant pentru un anume tip de legătură între centrul și periferia orașului. Pe Grigore Orzănescu, Revoluția din 1989 îl prinde în armată, într-un dispozitiv de patrulare, deci cu atribuții clare de monitorizare a teritoriului orașului: 

„La Revoluție, înainte cu o zi, v-am spus, eram… făceam de la Iancului pân’ la Dimitrov. De la orele 12-12.30 până seara la 9, eram cu armament, cu pușca în spate. Și făceam de ordine. […] Pe 22, seara […] când am intrat în gardă, ni s-a dat pe lângă buzunarul acela plin cu… care era în cadrul armamentului, ni s-a dat și un rezervor de cartușe. Și ne-a zis «Băgați cartușele în armă numa’ dacă e caz, nevoie de v-atacă cineva» […]  Deci noi eram trei inși, care făceam de pază, și când au început să vină coloanele de copii din sectorul 3, se duceau spre sectorul 2, noi eram cu armamentul pe umăr. Locotenentul […] a zis «Mă baieți, dați voi imediat armele cu cartușe cu tot, dați-le jos și le băgăm în mașină… să nu zică ăștia ceva și să sară pe noi» […] pentru că erau numa’ copii pe strada, erau rânduri de copii!” [G.O]

Gheorghe Mihai povestește că în decembrie 1989 soția sa se afla la spital, iar fata lui cea mare este zărită de către un vecin într-un grup de revoluționari în data de 22. Își ceartă fiica, când într-un final aceasta ajunge înapoi acasă, însă decid să meargă la Revoluție a doua zi „în familie”, cu pachețel și ceai, pe care le împart cu soldații. 

„«Dacă e să fie ceva, atunci mergem cu toții»”. […] Vreau să spun că m-am simțit chiar bine.” (G.M)

Paula Marin, pe de altă parte, își amintește momentul izbucnirii Revoluției din 1989 ca pe o lungă călătorie anevoioasă în sens invers, dinspre centrul turbulent către cartierul-refugiu:

„Eram în secție și ne-a prelucrat să ne ducem direct acasă. Am venit cu 3-4 fete d’astea tinere pe jos – de la Apaca până aici, în Colentina. Că ele voia să mergem în Piața Revoluției. «Nu, fă, maică! Hai, fă maică, să mergem acasă! Vedeți-vă de treabă!»” (P.M.)

La intersecția studiilor despre vârstă și a celor despre planificarea urbană se situează lucrarea Glendei Laws, care privește problema discriminării pe bază de vârstă drept cauză, dar și efect, ale modului în care sunt structurate orașele din America de Nord. Studiul se uită și la cum se creează politicile publice care vizează categorii de vârstă înaintată. Chiar și în cazul unor persoane cu un statut material și social privilegiat, problema locuirii urbane la vârste înaintate pare să vină la pachet cu restricții mari legate de libertatea de mișcare sau de decizie. 

Documentarul Golden Age, care încearcă să surprindă ritmul vieții într-un astfel de mediu de viață hiper-controlat – centrul rezidențial The Palace, din Miami – include o secvență memorabilă prin dramatismul ei: una dintre cursele programate săptămânal, prin care rezidenții centrului au ocazia să iasă din cartierul în care își duc viața, se termină brusc din cauza unei ploi ușoare care începe să cadă la destinație. Seniorii protestează și spun că nu se vor topi dacă ies în ploaie. Cel care conduce grupul, angajat al centrului, le răspunde însă pe un ton hotărât, că nu vrea ca ei să se îmbolnăvească, iar el să fie tras la răspundere pentru asta. Autobuzul face cale întoarsă fără ca vreunul dintre seniori să fi pus un picior în afara sa. 

Conform unui studiu centrat pe viața socială și profesională a vârstnicilor, în România anului 2015, femeile peste 65 de ani fără aparținători erau cele mai expuse riscurilor de excluziune socială și sărăcie. Deși datele procentuale indică o îmbunătățire a situației în ultimii ani, conform studiului Eurostat privind privațiunile materiale severe, persoanele sub 18 ani și cele de peste 65 de ani sunt afectate, în continuare, de acest risc. 

Deși nu se plâng în mod direct de situația lor financiară, seniorii care ne-au ghidat incursiunile în Colentina ne-au dat de înțeles că mișcările lor în cartier sunt influențate de elementul bugetar. De exemplu, Paula Marin menționează mersul prin magazine, care nu e soldat mereu cu cumpărături – „Numai că mă duc și mă uit la prețuri și tot îmi ia timpul”, sau vânatul ofertelor – „Talonul meu nu corespunde la prețurile lor. Cu douăj’ de bani, patruj’ de bani la produs, iei al doilea sau al treilea produs” (P.M.). Pentru Paula Marin valoarea gratuității transportului în comun pentru pensionari nu e dată neapărat de ideea mobilității crescute, ci de traducerea ei în limbajul subzistenței: 

„Dacă plăteam bilet, nu mă mai duceam nici până la… Nu vă supărați, cu [banii pe – n.r.] un bilet, cumperi un kil de cartofi, și o femeie gospodină face mâncare pentru două zile, măi, copii.” (P.M.)

În cazul Ludmilei Rotaru, toate deplasările în scop de socializare sunt țintite către evenimente gratuite, iar combinația între lipsa grijii pentru banii de bilet și alternativele de transport rapid vizibile pe Google Maps (pe care a învățat să îl folosească în cadrul unui curs de digitalizare) o ajută foarte mult să ducă o viață activă. Tot ea este cea care dă drept exemplu sistemul de servicii sociale norvegiene pentru modul în care a văzut că poate fi implicat în viața comunității orice om, indiferent de vârstă. 

„Din grădiniță li se spune că oamenii trebuie să se ajute între ei. […] Voluntariatul se face până la vârste înaintate. […] Te întrebi «Ce poate să facă un om la optzeci de ani?» Păi ni s-a spus acolo: împărțeau apă celor care făceau sport; erau anumite evenimente sportive și trebuiau să împartă apă pe traseu.” (L.R.)

Domnul Orzănescu e mereu la curent cu nivelul prețurilor din halele Pieței Obor și face cumpărăturile în funcție de acest aspect. Atunci când vine vorba de activități recreative și de socializare, el menționează ieșirile în parc, în special în Parcul I.O.R., pe care-l consideră: „parcul meu de liniște și de terapie”. Grigore Orzănescu înclină către spațiile publice de agrement, unde accesul este gratuit. Consideră că muzica și mișcarea au efecte benefice pentru starea sa de spirit, astfel încât, la final de săptămână, ori de câte ori are ocazia, merge în parc pentru câteva ore.

„Fac și gimnastică, la aparate, am trei grupuri de aparate destul de mari, între ele un sfert de oră-douăzeci de minute merg pe jos, dar ascult și muzică la telefon. […] Mă destinde foarte bine și mă calmează – nu mai am gânduri!” (G.O.)

Mobilitatea este crucială pentru Mihai Gheorghe – „Eu nu pot sta în casă.” Astfel, pe lista sa de activități se numără ajutorul dat unui prieten care are o căsuță cu teren în afara Bucureștiului, îngrijirea grădinii din fața blocului, mersul la un cercul literar din preajma Sălii Dalles și cântatul la petrecerile dansante la Centrul de zi pentru seniori din Parcul Plumbuita, dar și la cor. 

„Timpul meu nu trece de pomană. […] Mi-ar fi greu să ajung în situația în care să merg în baston. Eu caut și găsesc. Nu pot sta în loc.” (M.G.)

Pe final de tur i-am întrebat pe seniorii din Colentina ce ar schimba în cartier dacă ar avea o baghetă magică. Răspunsurile lor ne-au oferit un tablou al priorităților personale, corelate cu caracteristicile spațiului în care aceștia se mișcă. Elena Oprea menționează problemele de sănătate pe care și-ar fi dorit să le prevină în tinerețe, când toată atenția sa era concentrată pe familie. Paula Marin vorbește despre întoarcerea la respect și milă, iar Grigore Orzonescu despre ajutorarea celor sărmani și foarte în vârstă. Ludmila Rotaru consideră Colentina un cartier viu, cu condiții de trai bune, dar și-ar dori mai multă culoare în jur. În cele din urmă, Mihai Gheorghe are o perspectivă foarte optimistă asupra vieții – pentru el, deși nu există o schimbare a cărei necesitate este presantă, persistă ideea unui mers permanent către mai bine. Chiar și acest mic exercițiu de imaginație surprinde, practic, aspectele de gen, statut social și statut economic care influențează locuirea în mediul urban și care ar putea fi luate în considerare pentru crearea unor strategii adaptate de îmbunătățire a participării seniorilor la viața orașului, dar și la îmbunătățirea calității vieții acestora. 

Acest articol a fost realizat pe baza cercetării de teren realizate împreună cu studenții la Masterul de Antropologie şi Dezvoltare Comunitară şi Regională din cadrul FSAS, UniBuc: Doina Iancu, Horia Bârloiu și Florin Păunescu, în cadrul unui stagiu de practică inițiat de ISCOADA, sub coordonarea cercetătoarei Alexandra Gerea.

Proiect co-finanțat de Primăria Municipiului București prin ARCUB, în cadrul Programului „București afectiv” 2022. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Primăriei Municipiului București sau ARCUB. Pentru informații detaliate despre programul de finanțare al Primăriei Municipiului București prin ARCUB, puteți accesa www.arcub.ro